TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII FLORIILOR

 

Frați creștini,

Luminat și slăvit este praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, pe care îl sărbătorim astăzi. Despre el ne povestește Sfânta Evanghelie, pe care ați auzit-o la Sfânta Liturghie, și care începe așa:

„Cu șase zile mai înainte de Paști, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr cel pe care îl înviase din morți. Acolo, i-au făcut un ospăț, iar Marta slujea. Și Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă“. (Ioan 12, 1-2)

După ce Domnul a înviat pe Lazăr în Betania, a plecat de acolo și a mers într-o cetate, care se numea Efraim. Dar cu șase zile mai înainte de praznicul Paștilor evreiești, Iisus a venit din nou în Betania, unde se afla și Lazăr, pe care îl înviase din morți. Deci, acolo, în casa lui Simon leprosul, cum mărturisesc Evangheliștii Matei și Marcu, l-au pregătit Lui ospăț. Marta, ca și altă dată, slujea, pregătind cele trebuincioase pentru ospăț, iar Lazăr, fratele ei, era și el unul din cei care ședeau cu Iisus Hristos la masă.

„Iar Maria, luând o litră de mir foarte scump, de nard adevărat, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters apoi cu părul ei. Și casa s-a umplut de mirosul mirului“. (Ioan 12, 3)

Că Maria este sora lui Lazăr și a Martei, nu este nici o îndoială. Betania era patria ei. Lazăr, cel care ședea împreună cu Iisus acolo, era fratele ei, iar Marta, care slujea în vremea mesei, era sora ei. Cei trei Evangheliști, Matei, Marcu și Ioan, vorbesc despre una și aceeași femeie, adică despre Maria sora lui Lazăr, căci câteși trei spun că lucrul acesta s-a făcut în Betania și că ucenicii s-au mâniat de risipa făcută cu vărsarea mirului. Evanghelistul Luca nu vorbește despre ungerea din Betania, ci despre o altă ungere, în Nain, unde o femeie păcătoasă a adus mirul. La Evanghelistul Luca nu poate fi vorba de Maria, sora lui Lazăr, care trăia în curățenie și evlavie și pe care Hristos a lăudat-o pentru că și-a ales partea cea bună. Aceea se găsea în casa lui Simon fariseul; Maria, sora lui Lazăr, se găsea acum în casa lui Simon, dar nu a lui Simon fariseul, ci a celui care se numea lepros. Aceea a adus mirul cu multă vreme mai înainte de praznicul Paștilor, în casa lui Simon fariseul, iar Maria sora lui Lazăr, în casa lui Simon leprosul. Despre aceea Simon fariseul a amintit lui Iisus Hristos, gândind că nu cunoștea că ea este o femeie păcătoasă, iar în răspunsul Său către Simon fariseul, Domnul nu vorbește despre această ungere ca semn al îngropării Sale, ci îi iartă femeii păcatele ei. Deci Maria, sora lui Lazăr și a Martei, despre care vorbesc și Matei și Marcu, a uns picioarele lui Iisus Hristos cu acel mir de nard curat, de mult preț. Ea a făcut aceasta, fiind luminată de Dumnezeu, precum Însuși Domnul a arătat, zicând: „Spre ziua îngropării Mele l-a păstrat“ (Ioan 12, 7). De aceea și chipul în care a uns pe Domnul era afară de obiceiul care se ținea atunci. Și Evangheliștii Matei și Marcu spun că ea a adus un alabastru, plin de mir. După ce a sfărâmat Maria gura vasului, ca să iasă mai lesne mirul, „a turnat mirul pe capul lui Iisus Hristos“ (Matei 26, 7; Marcu 14, 3). „După aceea, din mirul ce rămăsese în vas, a uns picioarele Lui și le-a șters cu părul capului său, iar casa s-a umplut de mirosul mirului“.

Atunci Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, cel care era să-L vândă, a grăit: pentru ce nu s-a vândut mirul acesta pe trei sute de dinari și banii să se fi dat la săraci? Dar el a zis aceasta, nu pentru că-i păsa de săraci, ci pentru că era fur și, având punga la el, dădea la o parte din cele puse într-însa“. (Ioan 12, 4-6)

Ucenicii, auzind mai înainte pe Iisus Hristos că-i este mai plăcută mila decât jertfa, s-au supărat pe Maria, socotind că a făcut un lucru care nu era plăcut lui Iisus. S-au supărat de asemenea și unii dintre cei care se aflau acolo, pentru paguba cu vărsarea mirului, zicând că putea să se vândă cu mai mult de trei sute de dinari, care se puteau apoi împărți săracilor. Însă Iuda s-a tulburat, nu pentru că îi era lui grijă de săraci, ci pentru că voia să pună cei trei sute de dinari în punga pe care o purta el, ca iconom al celor care erau împreună cu Iisus Hristos, apoi să-i fure, după obiceiul său. Tuturor celor de față și apostolilor, dar mai cu seamă lui Iuda,

„Iisus a răspuns: las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Căci pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea“. (Ioan 12, 7-8)

Răspunsul lui Iisus Hristos către Iuda, după Evanghelistul Ioan, cuprinde și răspunsul dat celorlați apostoli de care vorbesc Evangheliștii Matei și Marcu, tâlcuindu-se astfel: pentru ce îi faceți ei supărare, căci a făcut un lucru bun cu Mine; pe săraci îi aveți pururea cu voi și când vreți, puteți să-i ajutați; dar pe Mine nu Mă aveți pururea. Ea, cu ce a avut mai bun, a uns acum trupul Meu, spre îngropare, căci vărsând mirul acesta pe trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut aceasta. Deci, într-acest chip răspunzând cu privire la ceea ce făcuse Maria și arătând fapta ei bună și harul lui Dumnezeu, care sălășluia în ea, Iisus a vorbit și despre răsplata ei pentru acest lucru, zicând: „Adevăr grăiesc vouă, oriunde se va predica Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta, întru pomenirea ei“ (Marcu 14, 9). După ce a arătat toate acestea, Sfânta Evanghelie continuă:

„Și din iudei, mulțime mare a aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să-l vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Atunci, mai-marii preoților s-au sfătuit ca și pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui, mulți dintre iudei plecau și credeau în Iisus“. (Ioan 12, 9-11)

Mulți dintre iudei au aflat că Iisus Hristos se află în Betania și au venit acolo, nu numai ca să audă învățătura lui Iisus Hristos, ci ca să vadă și pe Lazăr, pe care îl înviase El din morți. Dar mai-marii preoților văzând că mulți dintre iudeii care veniseră pentru Lazăr, credeau în Iisus Hristos, au făcut sfat ca să omoare și pe Lazăr. Evanghelistul povestește apoi, mai departe, că:

„A doua zi, mulțime de popor, care venise la praznic, auzind cum că Iisus vine în Ierusalim, au luat stâlpări de finic și au ieșit întru întâmpinarea Lui și strigau: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 12-13)

După porunca Legii Vechi, care zicea: „Nu vei putea jertfi Paștile în nici una din cetățile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ți le-a dat, ci numai în locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeu tău, să se cheme numele Lui acolo“ (Deuteronom 16, 5-6), numai în Ierusalim se săvârșea praznicul Paștilor evreiești. De aceea în fiecare an se adunau în Ierusalim mulțime multă de oameni, ca să prăznuiască acolo Paștile. Fiindcă se auzise în Ierusalim de minunea învierii lui Lazăr din morți și mulțimea cea fără de număr a poporului de acolo aflase că vine Iisus în Ierusalim, au luat în mâinile lor stâlpări de finic și, ieșind afară din cetate ca să-L întâmpine pe El, strigau: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Iudeii socoteau că Iisus Hristos este Mesia cel așteptat și că vine în Ierusalim ca să șadă pe Scaunul lui David, și să împărățească peste neamul lui Israel. Stâlpările sunt semne de biruință, însemnând că Hristos este învingătorul diavolului și al morții, iar cuvântul evreiesc „Osana“ înseamnă „mântuiește“, și este luat din proorocia lui David, despre venirea lui Hristos: „O Doamne, mântuiește!“. „Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!“ (Psalm 117, 25, 26)

„Iar Iisus aflând un asin tânăr a șezut pe el, precum este scris: „Nu te teme fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, șezând pe mânzul asinei“. (Ioan 12, 14-15)

Proorocul Zaharia, proorocind despre intrarea lui Hristos în Ierusalim, a grăit așa: „Saltă de bucurie fiica Sionului! Strigă de veselie fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine! El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un asin, pe asin tânăr, pe mânzul asinei“ (Zaharia 9, 9). Dar ce înseamnă asinul tânăr despre care a vorbit proorocul, iar Domnul, șezând pe el, a împlinit proorocia? Mânzul asinei, ca un tânăr asin, este sălbatic și neîmblânzit, iar ca asin este socotit necurat, căci nu era primit între animalele care se aduceau lui Dumnezeu, după Lege. Necurate erau toate neamurile pământului pentru necredința lor și sălbatice și neînvățate, pentru că erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Șederea lui Iisus Hristos pe mânzul asinei, însemna supunerea neamurilor către Dânsul. Apostolii, aducând la Iisus mânzul asinei, și-au aruncat hainele lor pe el și au pus pe Iisus deasupra, însemnând prin aceasta că apostolii, întinzând propovăduirea Evangheliei la celelalte neamuri, le-au adus și le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de harurile Lui cele dumnezeiești.

„Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui, la început, dar când s-a preamărit Iisus, atunci și-au adus aminte și și-au dat seama, că acestea erau scrise pentru El și acestea I le-au făcut Lui“. (Ioan 12, 16)

Ucenicii n-au înțeles, la început, proorocia lui Zaharia. Când Iisus Hristos s-a preamărit, înviind din morți și înălțându-se la ceruri, a trimis peste ucenicii Săi pe Preasfântul Duh. Atunci au înțeles ei această proorocie.

„Iar mulțimea care fusese cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți, mărturisea cum a fost. De aceea I-a ieșit poporul înainte, pentru că auzise că a săvârșit minunea aceasta“. (Ioan 12, 17)

Mulțimea de oameni care fusese cu El în Betania și văzuse învierea lui Lazăr a venit împreună cu El în Ierusalim și mărturisea că într-adevăr Iisus Hristos a strigat pe Lazăr din mormânt, zicând: Lazăre, vino afară! (Ioan 11, 43) și l-a înviat pe el din morți. Cum însă și mai înainte se auzise în Ierusalim că Domnul Iisus a făcut această minune, mulțimea poporului care se afla în Ierusalim, a ieșit de acolo și L-a întâmpinat cu stâlpări, strigând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Amin.