CAZANIA DUMINICII A CINCEA DIN POST (Dragostea este nedespărțită de smerenie)

 

Frați creștini,

Domnul Iisus Hristos, zicând către ucenicii Săi: Eu am venit în lume, nu ca să-Mi slujească Mie oamenii, ci ca Eu să slujesc lor, ne-a dat cea mai mare pildă de smerenie. Când vedem pe Împăratul împăraților, pe Ziditorul cerului și al pământului, pe Stăpânitorul a toată făptura văzută și nevăzută, pe Dumnezeul cel atotputernic și atotstăpânitor, pe Cel căruia I se închină și îi slujesc toate cetele cerești ale îngerilor, că slujește oamenilor și spală picioarele ucenicilor, ce altă pildă de smerenie poate fi mai mare, mai puternică și mai, tare decât aceasta? Pentru ce însă a unit pilda smereniei Lui, cu pilda dragostei Lui, când a zis: „Că și Fiul Omului n-a venit să se slujească, ci ca să slujească și să-și dea sufletul preț de răscumpărare pentru mulți“?

Cei doi apostoli, Iacob și Ioan, cerând de la Iisus Hristos cinste și scaunele cele mai de sus, au dat semne de mândrie; iar ceilalți zece, mâniindu-se de cererea celor doi, au dat semne de zavistie, de invidie. Cum invidia este lipsită de dragoste, pentru aceasta a împreunat Domnul la învățătura cea despre smerenie, și pilda dragostei, ca să-i sfătuiască nu numai pe cei doi, ci și pe cei zece ucenici.

Cuvintele Domnului Iisus nu priveau însă numai îndreptarea ucenicilor Săi, ci și mântuirea tuturor celor care cred în El. Pentru aceasta a unit pilda smereniei cu pilda dragostei, ca să învețe pe toată lumea că aceste două mari fapte bune sunt nedespărțite, ca soarele de lumină și focul de căldură.

Dragostea față de Dumnezeu cuprinde pe om cu totul, pentru că suntem datori să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea și din tot cugetul (Marcu 12, 30; Deuteronom 6, 5). La dragostea către aproapele, Dumnezeu a pus o asemănare, zicând: să iubești pe aproapele tău, ca însuți pe tine (Marcu 12, 31; Levitic 19, 18). Iată cum dragostea aproapelui este împreunată cu smerenia, căci, vrând nevrând, când iubești pe aproapele tău după porunca lui Dumnezeu, orice vei face pentru tine, aceea vei face și pentru aproapele tău. Deci, dacă iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, este cu neputință să dorești să iei cinste mai multă decât el. Îți este cu neputință să cauți, pentru cinstea ta, necinstirea lui. Când cauți cinste mai multă, scaunul de sus, loc mai înalt decât aproapele tău; când te mâniezi asupra celui care nu-ți dă cinste și te necăjești pe cel care nu se închină ție, căutând să te socotească oamenii că ești mai sus și mai mare decât ceilalți oameni, atunci nu iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, ci te iubești pe tine însuți mai mult decât pe aproapele tău. Dragostea din inima ta și smerenia din mintea ta au fost izgonite de mândrie cu toate păcatele ei. Când iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, mândria nu găsește nici un loc în tine, ci se depărtează cu totul de tine.

Frați creștini, când se depărtează de noi smerenia, și când intră în mintea noastră mândria, atunci uităm că după moarte toate cele ce avem vor pieri ca visurile, iar noi toți vom fi deopotrivă în toate, putrejune și pământ. De aceea când vom auzi pe unul zicând că lui se cade cinstea, pentru că este om darnic; pe altul strigând, că lui i se cade locul cel mai de sus, pentru că el este mai învățat, iar cel care șade acolo este neînvățat, atunci vom vedea toate lucrurile cele rele ale mândriei, care sunt atât de departe de dragoste, cât este de departe cerul de pământ.

Să deschidem, acum, ochii sufletului și să vedem pe Începătorul mântuirii, pe Domnul slavei și Izbăvitorul și Mântuitorul nostru. El ne spune despre Sine: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima“ (Matei 11, 29). Într-adevăr, smerenia Lui covârșește priceperea minții omenești. Dumnezeu atotțiitorul, ziditorul și stăpânitorul tuturor celor văzute și nevăzute, de îngeri lăudat și slăvit, de toată zidirea ascultat și slujit, ia chipul robului Său și se face om! Ca prunc plânge în peștera din Betleem, ca prieten varsă lacrimi la mormântul lui Lazăr și plânge ca cel ce pătimea pentru cetatea Ierusalimului. Ca ostenit și însetat șade la puțul din Samaria, ca oricare dormitează și doarme în corabie. Ca un milostiv primește să stea împreună cu păcătoșii și mănâncă cu dânșii; ca un vinovat este dus la curțile de judecată și osândit. Ca un făptuitor de rele este batjocorit, ocărât scuipat, lovit cu palmele peste obraz, bătut și adăpat cu fiere și oțet; ca un muritor moare și este îngropat. În toate a arătat mulțimea smereniei Sale, Cel „care în chipul lui Dumnezeu fiind, cum spune Apostolul Pavel, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a micșorat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se oamenilor asemenea, și la înfățișare aflându-se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte prin cruce“ (Filipeni 2, 6-8).

Dar de unde această mare și neînțeleasă taină a smereniei Sale? Ea nu izvorăște din altă parte, ci numai din dragoste, cum ne spune Evanghelistul Ioan, zicând: „Că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât a dat pe Fiul Său, Unul-Născut, pentru ca oricine va crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică“ (Ioan 3, 16). Această dragoste a arătat-o Iisus nu numai în timpul vieții Sale pământești, făcând bine, în tot chipul, oamenilor, ci și când s-a dat pe Sine la moarte pentru mântuirea noastră. O altă dragoste mai mare decât aceasta nu este, după cum Însuși Domnul ne spune, grăind: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să-și pună pentru prieteni“ (Ioan 15, 13). Dar Hristos a arătat pentru noi o dragoste mai mare și decât aceasta, căci, când a murit pentru noi, nu eram prietenii Săi, ci vrăjmași; nu eram drepți, ci păcătoși.

Deci, iubiți credincioși, vedeți câtă legătură are dragostea cu smerenia. Vedeți că pe cât este de mare dragostea, pe atât este mai adâncă smerenia, și că niciodată nu se află, nici dragoste fără smerenie, nici smerenie fără dragoste. Să nu socotiți că pentru aceasta avem numai pilda Mântuitorului Hristos. La toți sfinții vedem nedespărțite smerenia și dragostea.

Câtă dragoste a arătat Apostolul Pavel către aproapele său, alergând de la Ierusalim în Troia, Macedonia, Iliric, Atena și Roma, ca să-i învețe Evanghelia lui Hristos, suferind atâtea primejdii și atâtea chinuri, despre care el scria către corinteni (II Corinteni 11, 23-28). Foarte mâhnit și neîncetat îndurerat pentru necredința fiilor lui Israel, se ruga cu căldură ca să se mântuiască ei, iar el să fie pedepsit de Iisus Hristos în locul lor, după cum el însuși spune: „Pentru că aș dori eu însumi să fiu anatema, departe de Hristos, pentru frații mei, pentru rudeniile mele după trup, ca unii ce sunt israeliteni“ (Romani 9, 3-4). Smerit, el zicea adesea: „Eu sunt mai-micul apostolilor, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol“ (I Corinteni 15, 9). Iată adâncul smereniei lui, care ne îndeamnă și pe noi să grăim: Dă-ne, Doamne, și nouă acest gând. Dă-ne, ca fiecare dintre noi să socotească și să zică: eu sunt mai-micul între creștini și nu sunt vrednic să mă numesc creștin. Eu sunt mai-micul între oameni și nu sunt vrednic să mă numesc om. Să însoțim totdeauna faptele noastre bune, cu roadele dragostei unite cu smerenia. Să ne arătăm întotdeauna față de semenii noștri plini de aceeași dragoste curată ca și față de Dumnezeu, căci numai în felul acesta ne vom putea dovedi dragostea noastră curată față de Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, iubind pe frații noștri care se găsesc întotdeauna lângă noi.

Dacă s-ar fi aflat dragostea și smerenia de-a pururea în inima tuturor oamenilor, ar fi încetat ura, ar fi fugit invidia, ar fi pierit minciuna, ar fi lipsit vicleșugul, bârfeala, zavistia; nu s-ar mai fi auzit niciodată de omoruri, s-ar fi izgonit vrajba, ocările, vicleșugul și ar fi lipsit de pe pământ toate răutățile. Atunci s-ar fi văzut pacea prin orașe, adevărul prin târguri, curățenia la petreceri, dreptatea la vânzări, evlavia în Biserică. Atunci pământul s-ar fi făcut rai și lumea cer, iar oamenii pământești, îngeri cerești.

Psalmistul David se temea foarte mult de ceasul morții, căci zicea: „Frica morții a căzut peste mine; teamă și cutremur au venit asupra mea și m-a acoperit întunericul“ (Psalm 54, 4-5). Apoi cerea aripi ca să fugă de spaima morții și să zboare ca să se odihnească, zicând: „Și am zis: cine-mi va da mie aripi ea de porumbel? Atunci voi zbura și mă voi odihni“ (Psalm 54, 6). Astfel gândea David, cel iubit atât de mult de Dumnezeu, despre foloasele dragostei pentru mântuirea sufletului său. Cel ce va cugeta deseori că este pământ și cenușă, că smerenia înalță pe om, și în cer și pe pământ, și că fără ea toate faptele bune sunt nefolositoare, aceluia îi va da Dumnezeu, ca lui David cele două aripi de porumbel, adică dragostea și smerenia, pentru ca atunci când va sosi ceasul morții lui, să nu se teamă, nici să se cutremure, nici să se întunece, ci în liniște și pace, fiind înconjurat de sfinții îngeri, să zboare ca un porumbel și să se odihnească în locașurile Domnului cele iubite și dorite, unde este lumina cea neînserată, unde este bucuria cea negrăită, unde este slava cea fără de sfârșit, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!