SFÂNTUL CUVIOS VASILE DE LA POIANA MĂRULUI (†1767)

 

a. Viața

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului a fost părintele duhovnicesc al starețului Paisie de la Neamț și unul din cei mai vestiți dascăli și lucrători ai rugăciunii lui Iisus din secolul XVIII. El era, după tradiție, din părțile Poltavei și s-a născut spre sfârșitul secolului XVII.

Luând din tinerețe crucea lui Hristos, s-a făcut schimonah în Schitul Dălhăuți–Focșani, prin anii 1705–1706, unde s-a nevoit ca sihastru cu mare osârdie și frică de Dumnezeu. Aici a deprins adâncul Sfintei Scripturi și a citit multe scrieri ale Sfinților Părinți. Apoi, cu darul lui Hristos, a ajuns mare lucrător al sfintei rugăciuni și sfetnic duhovnicesc al părinților din obște.

Primind hirotonia în preot, în anul 1715 ajunge egumen al Mânăstirii Dălhăuți și vestit povățuitor de suflete, încât numele lui se făcuse cunoscut peste tot, până la domnul Țării Românești, Constantin Mavrocordat. Timp de 20 de ani, cât a fost stareț la Dălhăuți, Cuviosul Vasile adună în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri, pe care îi deprinde cu ascultarea, smerenia, tăcerea și lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus. Astfel, starețul Vasile face din obștea sa o adevărată școală duhovnicească de trăire isihastă, după învățătura Sfinților Părinți, renumită în Țara Românească. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni și ruși, trăiau în desăvârșită dragoste și bună rânduială. Apoi, nemaiîncăpând la Dălhăuți, se stabilesc, o parte, la Schiturile din jur: Trestieni, Ciolanu, Cârnu, Rătești, Rogoz, Bonțăști, Valea Neagră (Vrancea) și altele.

Prin anii 1730–1733, starețul Vasile reînnoiește Schitul Poiana Mărului și se mută aici cu 12 ucenici. Ca stareț la Poiana Mărului, Cuviosul Vasile conduce duhovnicește toate schiturile din Munții Buzăului, pe care le cercetează regulat, fie personal, fie prin scrisori. Unul din ucenicii săi a fost și Cuviosul Paisie, pe care îl primește în Schitul Trestieni pentru câțiva ani, iar în anul 1750 îl călugărește în Muntele Athos.

Rânduiala starețului Vasile era aceasta: trăirea în desăvârșită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, practicarea rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minții, mâncarea o dată pe zi și împărtășirea săptămânală.

Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva „Cuvinte” despre paza minții, despre rugăciune și creștere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Sorska, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul. Cuvintele sale introductive sunt adevărate pagini de filocalie și călăuză spre Hristos prin sfânta rugăciune.

Ajungând la măsura marilor sihaștri, Cuviosul Vasile și-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 1767, lăsând în urmă numeroși ucenici. În anul 2003 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, cu zi de prăznuire la 25 aprilie.

b. Fapte și cuvinte de învățătură

1. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a fost nu numai ctitorul unei mari sihăstrii românești, renumită chiar peste hotarele țării, ci și părintele duhovnicesc al altor unsprezece schituri și mânăstiri din județele Vrancea și Buzău, pe care le organizează personal după rânduiala isihastă fixată de el și le populează cu numeroși ucenici formați de el. Preluând mișcarea isihastă de la Schitul Pocrov inițiată de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului († 1726), fericitul stareț Vasile era foarte iscusit în viața de rugăciune, în cunoașterea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți filocalici. Punând accent mai ales pe ascultare, pe lectură și rugăciune în mânăstirile și sihăstriile din centrul țării noastre, reușește să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului XVIII. Acest mare curent, al doilea ca mărime după cel din secolul XV, inițiat de Sfinții Nicodim de la Tismana († 1406), Leontie de la Rădăuți și Daniil Sihastrul, va fi desăvârșit și răspândit în toate țările ortodoxe la sfârșitul secolului XVIII și începutul celui următor, prin marii stareți Paisie de la Neamț († 1794), Gheorghe de la Cernica († 1806) și Sfântul Calinic de la Cernica († 1868).

2. Datorită așezării țării noastre la răscrucea dintre Peninsula Balcanică ortodoxă, în care strălucea Muntele Athos, și Rusia ortodoxă, cu avântul ei isihast, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a găsit aici locul cel mai potrivit pentru o viață monahală înnoită, atât prin rugăciune, cât și printr-o trăire duhovnicească împărătească. Acest iscusit dascăl al rugăciunii a reușit să îmbine atât de armonios în sihăstriile din ținutul Buzăului și Vrancei asprimea ascetică a vieții călugărești din Sinai și Athos, cu experiența mistică a monahismului slav și cu tradiția isihastă de sihăstrie din sutele de schituri și mânăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat și așezat, își ducea viața duhovnicească fără întrerupere încă din secolul IV. Astfel, starețul Vasile reînnoiește viața monahală din schituri și sihăstrii prin îmbinarea acestor trei experiențe: greacă, rusă și română; iar marii stareți Paisie de la Neamț și Gheorghe de la Cernica, urmați de Sfântul Calinic, vor reînnoi viața duhovnicească din marile lavre și chinovii românești.

3. Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului și din celelalte schituri din Vrancea și Buzău s-a început și desăvârșit printr-o profundă viață de rugăciune, supravegheată permanent aproape o jumătate de secol, de către marele stareț Vasile. El cerea ucenicilor săi să practice neîncetat rugăciunea inimii, chiar înainte de despătimire, să trăiască în desăvârșită dragoste și ascultare, să iubească tăcerea, smerenia, postul și sărăcia celor materiale. Toate acestea, împreună cu stricta respectare a slujbelor bisericești la care luau parte toți călugării, au contribuit cel mai mult la curentul monahal înnoitor care a odrăslit în Schitul Poiana Mărului.

4. Despre rugăciunea inimii astfel învăța Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului:

– Mulți, citind cartea Sfântului Grigorie Sinaitul și neavând încercarea lucrării minții, greșesc în înțelegerea cea dreaptă a ei, socotind că această lucrare a fost dată numai bărbaților celor sfinți și fără de patimă. De aceea, ținându-se de obiceiul de acum, adică numai de citirea și cântarea psalmilor, a troparelor și a canoanelor, săvârșesc numai rugăciunea cea din afară. Ei nu înțeleg că acest fel de rugăciune cântată ne-au dat-o părinții numai până la o vreme, pentru neputința și pruncia minții noastre. Aceasta pentru ca, deprinzându-ne prin citire și cântare, să urcăm la treapta lucrării celei cu mintea, nu să petrecem până la sfârșit în aceasta. Pentru că, citind și cântând numai cu buzele rugăciunea cea din afară, rămânem la o părere bucuroasă de noi înșine, socotind că facem un lucru mare.

5. Repetând învățăturile Sfântului Grigorie Sinaitul, așa își învăța ucenicii Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului:

– Cântarea noastră se cade să fie îngerească, după cum ne este și viețuirea, iar nu trupească. Căci cântarea cu glas și cu strigare a fost dată pentru lenevirea și nepriceperea noastră, ca să ne ridice la rugăciunea cea adevărată din inimă.

6. În continuare adăuga Cuviosul Vasile, citând pe marele sinait:

– Nu-i este cu putință celui ce se luptă în acest fel, adică cu rugăciune citită, din afară, să dobândească cândva pace duhovnicească sau să ia cununile biruinței. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce luptă noaptea, care aude glasurile dușmanilor și primește răni de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin sau cum lovesc și pentru ce, căci întunericul îi orbește mintea. Cel ce se luptă astfel, cu rugăciunea exterioară, nu va putea scăpa să fie nu zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este păgubit.

7. Iar pentru curățirea minții de gânduri și coborârea ei în inimă în vremea rugăciunii, așa învăța Cuviosul Vasile:

– Dacă simțurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simțuri, în vremea rugăciunii, în cămara inimii și să stea acolo surdă și mută la toate gândurile. Căci, precum sabia cea cu două tăișuri, ori în ce parte o vei întoarce, taie cu ascuțișul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot așa lucrează și rugăciunea lui Iisus, ca o sabie, uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele și spre patimi, iar alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte și de muncile cele veșnice.

8. Arătând valoarea atât de mare a rugăciunii din inimă, față de cea citită și cântată, spunea starețul Vasile și aceasta:

– De va voi cineva, fără această rugăciune din inimă, numai cu rugăciunea rostită și cântată și cu simțurile și împotrivirea cea din afară să surpe atacurile vrăjmașilor și să se împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă și de multe ori de vicleanul diavol, făcându-l să se aplece spre slava deșartă și spre neatenție, socotindu-se păstor și învățător al oilor celor cuvântătoare.

9. Iar despre importanța rugăciunii și a cântărilor din biserică și cum trebuie să fie făcute ele, așa învăța Cuviosul Vasile pe ucenicii săi:

– Să nu socotești, binecredinciosule cititor, că, luându-ne pe noi Sfinții Părinți, de la multa cântare din afară și poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea, adică cu rugăciunea minții, nesocotesc psalmii și canoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea sunt date de Duhul Sfânt Bisericii lui Hristos, întru care se săvârșește toată lucrarea de sfințire prin hirotonie și toată taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul, până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde și învierea noastră. Că nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră și nici o împuținare pentru păcatele noastre.

10. Cugetând la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba (I Cor. 14, 10), Cuviosul stareț Vasile învăța pe ucenici că mai mare folos avem rostind la rugăciune câteva cuvinte cu atenția minții și simțirea inimii, decât mii de cuvinte numai cu limba, fără atenție și simțire. Astfel, marele dascăl al rugăciunii învăța, zicând:

– Se cade mai întâi a ne deprinde mintea și inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând din adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. După ce ne vom curăți mintea cu această rugăciune, se cuvine a ne urca la cântarea înțelegătoare, adică la cântarea și rugăciunea din biserică, deoarece oricare începător, și încă pătimaș, poate săvârși cu înțelegere această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea bisericească nicidecum nu o poate face, până nu-și va curăți mai întâi mintea cu această rugăciune. Sfântul Simeon, arhiepiscopul Salonicului, având același duh și dar, poruncește arhiereilor, preoților, călugărilor și tuturor mirenilor, sfătuindu-i să zică și să unească cu răsuflarea în toată vremea și în tot ceasul această sfințită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul Pavel: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe pământ, ca numele lui Iisus Hristos”.

11. Zicea iarăși:

– Cel ce viețuiește drept și fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa și de înălțarea minții, de s-ar ridica toate taberele diavolești asupra lui și mii de ispite, va rămâne nevătămat, spun Părinții. Dar cel ce umblă după rânduială proprie și după sfatul său, adică în neascultare și în voile sale, acela cade în înșelăciune. Căci sunt două pricini ale înșelăciunii, adică ale căderii din rugăciunea cea curată a inimii: lucrarea faptelor bune după voie proprie, adică fără ascultare și sfătuire, și a doua este înălțarea minții, adică mândria cugetului, care este împotriva smeritei cugetări.

12. Cuviosul Vasile, într-un glas cu toți Sfinții Părinți, spune că din trei pricini unii din călugări și din creștini părăsesc lucrarea cea sfințită a rugăciunii inimii. Unii din ei „lasă această lucrare numai sfinților bărbați fără patimă, socotind că numai acelora li se potrivește, nu și celor pătimași”. A doua pricină a părăsirii rugăciunii inimii este „împuținarea aproape totală a învățătorilor la acest fel de viețuire”; iar a treia pricină este „înșelăciunea care se ivește în această lucrare”, adică ispita mândriei și a voii proprii. Or, pentru împuținarea patimilor la călugării începători, este nevoie de atenția minții și paza inimii, adică de rugăciunea minții. Iar dacă lipsesc dascălii rugăciunii, „avem scrierile sfinților ca învățător”. Cât pentru piedicile de care se tem unii, ei se fac sieși piedică, „căci nu trebuie să te ferești să mergi în pădure din teama de lup. Pentru că numai de Dumnezeu trebuie să te temi, să fugi din frică sau să te lepezi de El”.

13. Cât pentru importanța postului la deprinderea rugăciunii inimii, starețul Vasile de la Poiana Mărului aduce în mijloc cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Înfrânarea se rânduiește potrivit puterii trupești a fiecăruia”. Apoi adaugă:

– Cu adevărat și de aceasta se cuvine să se țină seama, ca nu cumva, zdrobind cu înfrânarea cea peste măsură puterea trupească, să se facă trupul sleit și neputincios spre sporirea duhovnicească. Pentru că, de ar fi fost bine să slăbim cu trupurile și să zăcem abia vii, negreșit, așa ne-ar fi făcut Domnul de la început. Dar de vreme ce ne-a făcut așa cum ne-a făcut, greșesc cei ce nu păzesc precum este ceea ce a fost făcut. Pentru aceea zice Sfântul Maxim: „Dă trupului cele după putere și întoarce toată nevoința ta spre lucrarea minții”. Iar Sfântul Diadoh zice: „Postul are laudă în sine, dar nu la Dumnezeu”. Deci, nu se cade nevoitorilor binecredincioși a se trufi pentru el, ci să vadă ținta cugetării noastre în credința în Dumnezeu.

14. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului spunea ucenicilor că viața monahală are trei căi: viața de obște, viețuirea în doi sau trei, numită și cale de mijloc sau împărătească, având toate în comun, iar a treia este pustnicia, cea mai înaltă, pe care o duc numai cei sfinți și desăvârșiți, după ce mai întâi au parcurs primele două căi. Dar unii monahi, zicea el, își aleg și o altă cale, în afară de orice ascultare și binecuvântare. Aceștia își fac chilia unde vor și trăiesc singuri, îngrijindu-se mai mult de cele ale trupului.

– Schimnicia înainte de vreme, zice Cuviosul Vasile, este pricină de mândrie și iubire de sine; pe când trăirea împreună cu alții îți descoperă slăbiciunile, te apără de ispite și te poate curăți zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Domnul.

15. Iar pentru citirea Sfintei Scripturi, învăța cuviosul:

– Ia aminte la citirea Scripturilor și, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire cu mult meșteșug și mântuitoare. Însă, mare întărire este a nu greși înțelegerea citirii Scripturilor și mare surpare și prăpastie adâncă este neînțelegerea Scripturilor. De aceea trebuie să cunoaștem și scrierile Sfinților Părinți și ale altor nevoitori care ne ajută pe calea mântuirii.

SCRISOARE CĂTRE PREACUVIOSUL ȘI DUHOVNICESCUL MEU FIU ÎNTRU HRISTOS, IEROSCHIMONAHUL KIR ALEXIE¹⁷³

„Așteptând cu mare dor întoarcerea ta, ca iarăși să ne vedem cu bucurie față către față, îți trimit ție, prea iubitul meu fiu și prieten, îmbrățișarea mea călduroasă și îți amintesc de înțelegerea și legământul nostru de a viețui în pacea Domnului: De veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre și Cele ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea. (Matei 6, 14–15; Luca 6, 31).

Eu, o, prietene, fiind om neputincios, când greșesc față de cineva, voiesc ca acela să mă ierte. De asemenea, mă silesc, chiar dacă inima mea se împotrivește, să iert și eu fratelui meu greșelile lui față de mine. Până când însă? Nu de șapte ori, zice Domnul, ci de șaptezeci de ori câte șapte, dacă ne va greși și-i va părea rău, să-i iertăm lui. Aceasta este pravila și dreptarul nostru, pe care dacă le-am păzi, nimeni nu ne-ar strica dragostea dintre noi și împreună-viețuirea noastră.

Dar adesea, înclinarea noastră de a ne acoperi greșelile și a ne dezvinovăți – pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului – nu ne lasă să ne luăm asupră-ne vinovăția, cum ne este porunca, ci ne îndeamnă să o punem în sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovați, ceea ce vădit este o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am răbdat. Amândoi am greșit în fața poruncilor lui Hristos și totuși aruncăm vina unul asupra celuilalt, ca și Adam asupra Evei și Eva asupra șarpelui. Și astfel ne pierdem sufletele și ne osândim ca și aceia, numai pentru că umblăm a ne dezvinovăți, și nu pentru păcat, căci nu este în lumea aceasta om fără păcat, chiar de ar fi sfânt și de ar viețui numai o zi pe pământ. Deci este lucru lămurit că nu numai pentru păcate vom fi osândiți, toți cei care ne împotrivim poruncilor lui Hristos, ci și pentru aceea că vrem să ne ascundem vinovăția. Să zic că mă lovește cineva peste obraz, iar eu, nevoind să sufăr una ca aceasta, arunc toată răspunderea asupra lui, care neîndoielnic are partea lui de vină, și-l înfățișez ca pe un defăimător al poruncilor lui Hristos, iar pe mine însumi nu mă învinuiesc de nerăbdare. Se înțelege că atât cel care m-a lovit trebuie să fie judecat, cât și eu, care n-am avut destulă răbdare, trebuie să mă pocăiesc și să iau asupra-mi vina de a fi călcat porunca răbdării. De aceea și Bogoslovul spunea: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi”. Iar dacă vrem, o, prietene, ca adevărul să se sălășluiască întru noi, atunci să fugim de apucătura de a ne dezvinovăți și să ne însușim greșelile, și atunci adevărul se va arăta pe față, de la sine sau prin ușile pocăinței. Descoperirea de la sine a adevărului stă în voia Domnului, iar aflarea lui pe calea pocăinței atârnă de slabele noastre puteri omenești.

Din acestea, dar, se poate vedea că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci asupra duhurilor întunericului, a începătoriilor și a stăpâniilor de sub cer! (Efeseni 6, 12).

Vină dar la noi, vino grabnic, prietene, precum ni te-ai făgăduit, ca să ne fii împreună-nevoitor și împreună-luptător împotriva duhurilor răutății de sub cer, cu care nu se poate duce lupta, chiar de s-ar coborî raiul pe pământ, decât în chipul acesta. Bunăoară să ne suim amândoi într-o luntre și să pornim cu ea, ca și cum am avea o trebuință oarecare, în sus pe apa Niprului până la Kiev. Câtă vreme vom împinge cu lopețile, luntrea noastră va înainta în susul apei, iar dacă încetăm vâslitul, atunci fără să ne mai ostenim noi, apa de la sine ne va duce la vale până la Oceacov sau până la Kinburn. Aceasta o spun ca să înțelegi că toate suișurile duhovnicești se câștigă cu anevoie și cu sudoare multă. Câtă vreme omul se nevoiește și veghează, el urcă, ca și luntrea în susul apei. Iar când vrea să se mai odihnească și încetează truda, el îndată coboară la vale, ca și luntrea mânată de apele Niprului până în Crimeea, căci, slăbindu-ne puterile, patimile și ispitele lucrează atunci în voie.

Aceasta este calea cea îngustă, care duce la mântuire, și calea cea largă, care duce la pierzanie, cum zice Domnul. Cel ce rabdă necazul și supărarea, săvârșește în sufletul său mare nevoință și trudă, ca și cel care vâslește luntrea împotriva cursului apei. Pe când omul care se mânie și ține minte răul și mai ales dacă și caută să se dezvinovățească, acela își slăbește și își seacă puterile sufletești, încât ispitele pătrund în sufletul lui fără nici o greutate și-i duc mintea spre tot felul de plăceri și patimi, precum și apa duce luntrea spre Oceacov și Crimeea. Așa se întâmplă cu oricine se lasă cuprins de poftele și desfătările trupești și de patimi. De aceea zice apostolul că trupul se luptă asupra duhului, iar duhul asupra trupului. Cu alte cuvinte, dacă trupul nostru lasă vâslele și vrea să adoarmă în luntre, atunci apa de la sine îl duce, împreună cu luntrea, la vale spre ținutul tătarilor, pe când duhul sau cugetul curat îndeamnă și silește trupul să vâslească și să împingă din răsputeri luntrea la deal împotriva apei, până la Kiev.

Urmând această pildă, vino la noi, o, prietene și prea iubite fiule, și te urcă cu noi în luntre sau mai bine zis în corabia noastră și, luând în mâini lopețile, vâslește împreună cu noi, ca să mânăm corabia în susul apei și să nu o scăpăm la vale, spre lucrarea poftelor și a patimilor. Iar dacă din pricina slăbiciunii noastre nu vom putea neîntrerupt, zi și noapte, să înaintăm cu corabia, atunci măcar să nu o lăsăm dusă de apă la vale și să o ținem pe loc cu ajutorul ancorei, adică cu împotrivirea noastră față de lucrarea patimilor. În acest chip odihnindu-ne puțin, iarăși vom lua lopețile și vom mâna corabia la deal, adică luptând împotriva poftelor și înclinărilor noastre rele.

Ține-te dar, o, prietene, de făgăduința dată la plecarea ta, că de nu vei putea afla, la vreun schit sau pe lângă părintele Paisie, viața pe care o dorești, apoi – cu cuvintele tale ai spus: „atunci îmi voi smeri gândurile mele și mă voi întoarce înapoi”.

Scumpul meu fiu duhovnicesc, ieroschimonah Kir Alexie! Până când vei fi purtat de gândurile tale, ca un al doilea Moise, legănat de valurile apelor, în coșul său de trestie? Pornește-te la drum și drumul te va aduce la brațele maicii tale, care te-a născut duhovnicește, precum și pe acel prunc l-a adus fiica faraonului, maicii sale ca să-l crească.

Fii sănătos în Domnul și te roagă pentru mine păcătosul”.

VASILE, starețul de la Poiana Mărului, 1766.