În istoria Bisericii primelor veacuri există oameni a căror lucrare nu poate fi despărțită de însăși lupta pentru păstrarea credinței apostolice. Un asemenea mărturisitor este Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, Episcopul Lugdunumului, cetatea care astăzi poartă numele de Lyon. El a trăit într-o epocă în care Biserica era încă tânără, prigonită din multe părți și confruntată nu numai cu persecuțiile venite din partea autorităților, ci și cu numeroase învățături care încercau să pătrundă în comunitățile creștine și să schimbe adevărul Evangheliei.
Numele lui Irineu, provenit din grecescul Eirenaios, însemnând „pașnic” sau „aducător de pace”, exprimă într-un mod deosebit misiunea pe care avea să o împlinească. El nu a fost un om al conflictului pentru conflict, ci un păstor care a căutat să păstreze pacea Bisericii prin adevăr. Pentru el, pacea adevărată nu putea exista în afara unității în credința transmisă de Apostoli.
Viața sa se află foarte aproape de izvoarele apostolice. Nu este vorba doar despre o tradiție târzie care îl leagă de generația Apostolilor, ci despre propria sa mărturie. Sfântul Irineu își amintește că, încă din tinerețe, l-a văzut și l-a ascultat pe Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei, care fusese ucenic al Apostolilor și cunoscuse oameni care Îl văzuseră pe Domnul. În scrierile sale, Irineu vorbește cu o profundă recunoștință despre această întâlnire și despre felul în care învățătura primită de la Policarp a rămas întipărită în sufletul său.
Această legătură este esențială pentru înțelegerea personalității sale. Irineu nu se prezintă ca un teolog care descoperă o învățătură nouă, ci ca un păstrător al unei credințe primite. Pentru el, Biserica nu este locul în care fiecare generație inventează o nouă interpretare a Evangheliei, ci comunitatea vie care păstrează, mărturisește și transmite ceea ce a primit de la Apostoli.
În mijlocul Bisericii din Lugdunum
În a doua jumătate a secolului al II-lea, comunitatea creștină din Lugdunum se afla într-o perioadă extrem de dificilă. Creștinii din Galia au trecut printr-o persecuție violentă în timpul împăratului Marcus Aurelius, iar printre cei care au suferit pentru Hristos s-a numărat și episcopul Potin, păstorul comunității din Lugdunum.
În acest context îl întâlnim pe Irineu ca presbiter al Bisericii. Izvoarele istorice păstrează o mărturie deosebit de importantă despre el. Creștinii din Lugdunum aflați în legătură cu Biserica Romei l-au trimis pe Irineu la Roma, purtând o scrisoare către episcopul Elefterie. În acea scrisoare, Irineu este prezentat ca un om râvnitor pentru legământul lui Hristos și vrednic de prețuire.
Misiunea sa la Roma arată deja importanța pe care o avea în Biserica vremii. Nu era doar un slujitor al unei comunități locale, ci un om în care Biserica vedea un apărător al credinței și un mijlocitor capabil să lucreze pentru unitatea creștinilor.
După moartea Sfântului Potin, Irineu a fost ales episcop al Bisericii din Lugdunum. Eusebiu al Cezareei, una dintre cele mai importante surse istorice pentru Biserica primelor veacuri, afirmă limpede că Irineu i-a urmat lui Potin în episcopat. Astfel începea una dintre cele mai importante slujiri episcopale ale creștinătății din secolul al II-lea.
Episcopul care a apărat credința apostolică
Episcopatul lui Irineu trebuie înțeles în lumina unei mari provocări teologice a epocii: răspândirea diferitelor forme de gnosticism.
Gnosticii pretindeau că dețin o cunoaștere superioară, rezervată celor care ar fi ajuns la un nivel spiritual mai înalt. Unele dintre aceste sisteme despărțeau radical lumea spirituală de lumea materială și ajungeau să prezinte creația, trupul omenesc și chiar raportul dintre Vechiul și Noul Testament într-un mod contrar credinței Bisericii.
Pentru Irineu, problema nu era una pur intelectuală. În spatele unei învățături greșite se afla primejdia pierderii adevărului despre Dumnezeu, despre creație, despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu și despre mântuirea omului.
De aceea, el a scris lucrarea monumentală cunoscută sub numele de Adversus haereses – Împotriva ereziilor, al cărei titlu complet exprimă intenția sa de a demasca și combate ceea ce el numește „cunoașterea falsă”. Opera este alcătuită din cinci cărți și reprezintă una dintre cele mai importante mărturii teologice ale Bisericii din perioada de după Apostoli.
Irineu nu combate rătăcirile doar prin polemică. El pune înaintea lor credința Bisericii. Arată că adevărul creștin nu este o invenție târzie, ci credința primită de la Apostoli și păstrată în Biserică.
În acest sens, una dintre ideile centrale ale teologiei sale este aceea a succesiunii episcopale și a continuității tradiției apostolice. Irineu argumentează că adevărul poate fi recunoscut prin faptul că în Bisericile întemeiate de Apostoli există o continuitate a episcopilor și a învățăturii. Pentru el, această continuitate constituie o mărturie împotriva celor care pretindeau că posedă o „cunoaștere secretă” transmisă doar unui grup restrâns.
O credință care nu se inventează
În teologia Sfântului Irineu apare astfel o idee de o importanță extraordinară pentru viața Bisericii: credința nu este proprietatea unui individ.
Creștinul nu este chemat să-și construiască propriul adevăr religios, ci să primească adevărul pe care Biserica l-a primit de la Hristos prin Apostoli. Sfântul Irineu insistă asupra legăturii dintre Scriptură, Tradiție, episcopat și comunitatea Bisericii.
Această viziune este cu atât mai importantă cu cât el însuși se afla foarte aproape de generația apostolică. Îl cunoscuse pe Policarp, iar Policarp fusese legat direct de cercul celor care văzuseră și ascultaseră pe Hristos. De aceea, mărturia lui Irineu are o valoare aparte.
El însuși mărturisește că își amintea cu multă precizie felul în care Policarp vorbea, locurile în care stătea și învățăturile pe care le transmitea. Mai mult, Irineu spune că Policarp vorbea despre legătura sa cu Apostolii și despre cele pe care le primise de la cei care Îl cunoscuseră pe Domnul.
Astfel, în persoana lui Irineu se întâlnesc mai multe generații ale Bisericii: generația Apostolilor, generația ucenicilor Apostolilor și generația Părinților Bisericii care urmau să apere credința în fața marilor provocări doctrinare.
Hristos – centrul întregii creații
Una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale teologiei Sfântului Irineu este învățătura despre Hristos ca centru al întregii creații și al întregii istorii a mântuirii.
Pentru el, Fiul lui Dumnezeu nu vine într-o lume străină de Dumnezeu, ci Se întrupează tocmai pentru a restaura omul și creația. Dumnezeu, Creatorul lumii, este același Dumnezeu care Se descoperă în Vechiul Testament și care Îl trimite pe Fiul Său pentru mântuirea oamenilor.
În această perspectivă, Sfântul Irineu dezvoltă cunoscuta sa temă a „recapitulării” tuturor lucrurilor în Hristos. În Hristos, istoria omului este adusă din nou spre Dumnezeu. Adam, prin neascultare, a intrat pe drumul morții; Hristos, Noul Adam, Se face ascultător Tatălui și redeschide omului calea vieții.
De aceea, pentru Irineu, Întruparea nu este un episod secundar al credinței, ci centrul iconomiei dumnezeiești. Fiul lui Dumnezeu Se face om pentru ca omul să poată fi restaurat și unit cu Dumnezeu.
Această viziune îl face pe Irineu unul dintre marii martori ai credinței Bisericii despre realitatea Întrupării. Dacă Hristos nu ar fi luat cu adevărat trup omenesc, atunci nici mântuirea omului întreg – trup și suflet – nu ar putea fi înțeleasă în adevăr.
Păstor și teolog
Sfântul Irineu nu a fost însă doar un autor de tratate teologice. El a fost înainte de toate episcop și păstor.
Teologia sa izvorăște din grija pentru oamenii încredințați lui. El scrie pentru ca cei care au primit credința să nu fie înșelați, pentru ca cei slabi să fie întăriți și pentru ca cei rătăciți să poată fi readuși la adevăr.
Această dimensiune pastorală se vede limpede în felul în care își încheie lucrarea: scopul său nu este simpla victorie într-o dispută intelectuală, ci întoarcerea celor rătăciți la Biserică și întărirea celor care sunt încă neofiți în credință.
Pentru Sfântul Irineu, adevărul teologic nu este o podoabă intelectuală. Adevărul trebuie să conducă la viață, iar viața Bisericii trebuie să fie întemeiată pe adevărul Evangheliei.
Irineu și unitatea Bisericii
O altă dimensiune importantă a activității sale este preocuparea pentru unitatea Bisericii.
La sfârșitul secolului al II-lea exista o controversă privind data sărbătoririi Paștilor. Comunitățile din Asia Mică păstrau tradiția celebrării Paștilor la data de 14 Nisan, în timp ce în alte Biserici se impusese o altă rânduială.
Papa Victor al Romei a ajuns să amenințe cu excluderea comunităților asiatice care păstrau această tradiție. Irineu a intervenit, îndemnând la pace și arătând că diferențele de rânduială liturgică nu trebuiau să ducă la ruperea comuniunii Bisericii.
Această atitudine este profund caracteristică personalității sale. Irineu nu confundă apărarea adevărului cu dorința de ceartă. Pentru el, unitatea Bisericii trebuie păstrată cu responsabilitate, iar pacea dintre creștini este o valoare care nu poate fi disprețuită.
Mărturisirea până la capăt
În ceea ce privește sfârșitul vieții sale, trebuie făcută o distincție importantă între mărturia istorică timpurie și tradițiile ulterioare.
Tradiția bisericească îl cinstește pe Sfântul Irineu ca sfințit mucenic, însă izvoarele istorice cele mai vechi nu oferă o descriere sigură și detaliată a martiriului său. Eusebiu îl prezintă ca episcop al Lugdunumului și ca pe un important apărător al credinței, dar nu păstrează o relatare precisă a morții sale. Unele mărturii ulterioare vorbesc despre martiriul său, însă informațiile privind împrejurările exacte ale sfârșitului său rămân nesigure din punct de vedere istoric.
Această precizare nu diminuează cu nimic cinstirea lui în Biserică. Dimpotrivă, ea ne ajută să privim cu seriozitate mărturia istorică și să înțelegem că sfințenia unui episcop nu se măsoară numai prin existența unei relatări amănunțite despre ultimele sale clipe.
Întreaga sa viață a fost o mărturisire.
A fost mărturisitor prin slujirea episcopală, prin apărarea credinței, prin scrierile sale, prin păstrarea tradiției apostolice și prin grija față de unitatea Bisericii.
Sfântul Irineu – păzitor al credinței primite
Privind astăzi spre viața Sfântului Sfințit Mucenic Irineu, descoperim un chip de episcop în care se unesc teologul, păstorul, mărturisitorul și apărătorul unității Bisericii.
El a trăit într-o perioadă în care creștinismul nu avea privilegiile unei religii dominante și în care mărturisirea lui Hristos putea aduce suferință. În același timp, Biserica era amenințată și din interior de învățături care pretindeau că oferă o cunoaștere mai înaltă decât Evanghelia.
Răspunsul lui Irineu a fost întoarcerea la izvoare: la Hristos, la Apostoli, la Scriptură și la credința păstrată de Biserică.
În aceasta se află și actualitatea sa.
Într-o lume în care fiecare om poate pretinde că deține propria versiune a adevărului, glasul Sfântului Irineu amintește că adevărul creștin nu este o invenție personală. El este dar primit, păstrat și transmis în Biserică.
Iar pentru Sfântul Irineu, această credință nu era o simplă formulă. Era însăși calea vieții.
De aceea, chipul său rămâne peste veacuri chipul episcopului care veghează, al teologului care slujește adevărul și al păstorului care nu se teme să apere turma încredințată lui.
Viața Sfântului Irineu ne arată că adevărata teologie nu desparte mintea de inimă și nici cunoașterea de rugăciune. Teologia se naște din credință și se întoarce spre viață. Iar episcopul adevărat nu este numai cel care învață, ci cel care își pune întreaga viață în slujba lui Hristos și a Bisericii Sale.
Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, Episcopul Lugdunumului, rămâne astfel unul dintre marile chipuri ale Bisericii vechi: un om aflat aproape de izvoarele tradiției apostolice, un apărător al credinței și un părinte al teologiei creștine, a cărui voce continuă să cheme Biserica spre unitate, adevăr și statornicie în Hristos.
Sursa : Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor (Adversus Haereses), Cartea a III-a, capitolul 3.
Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor (Adversus Haereses), Cartea a III-a, cap. 3; Cartea a V-a, cap. 20–21.
Autor: Alexandru Ispas filosof
Comentarii
Trimiteți un comentariu