Viața Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu

 

​O frumoasă poveste de dragoste

​Data nașterii sale nu se cunoaște cu siguranță; cele mai multe variante o așază undeva în jurul anului 1661. Tatăl ei a fost postelnicul Neagoe, iar bunicul ei a fost Antonie din Popești, domn al Țării Românești.

​Botezată Maria și alintată Marica, i s-a dus vestea de foarte tânără că este frumoasă, cu știință de carte, cuminte, cuviincioasă, foarte gospodină și chibzuită.

​Originar din Brâncoveni, județul Romanați, lângă Olt, Constantin era, pe linie maternă, descendent al Cantacuzinilor, veche familie care a dat un împărat al Constantinopolului. Pe linie paternă, era descendent al Craioveștilor și înrudit cu Basarabii, familia întemeietoare a Țării Românești.

​Marica era frumoasă, cuminte și chibzuită, iar Constantin era deștept, educat și bogat. S-au căsătorit în 1674, trăind o frumoasă poveste de dragoste cu ecouri în Veșnicie.

​La data căsătoriei, Marica avea în jur de 13-14 ani, dar vârsta nu a împiedicat-o să se ridice la nivelul cerut de poziția pe care o ocupa în societate.

​Până în 1688, când Constantin Brâncoveanu a urcat pe tron, cei doi soți aveau deja patru fiice. Numărul pruncilor aduși pe lume va fi de 11, şapte fete şi patru băieţi, toți crescuți și educați exemplar: Stanca (1676), Maria (1678), Ilinca (1681 sau 1682), Constantin (1683), Ștefan (1685), Safta (1686 sau 1687), Radu (1690), Ancuța (1691), Bălașa (1693), Smaranda (1696) și Matei (născut probabil între 1696 – 1698).

​La urcarea pe tron a lui Constantin, Marica a devenit Doamnă a Țării Românești, dar și cel mai de încredere om al voievodului, deoarece ea a fost cea care a administrat averea Brâncovenilor, a organizat activitatea pe moșiile familiei și a controlat marile sume de bani depuse în băncile din Viena, Veneția sau Amsterdam.

​Potrivit istoricului Paul D. Popescu, Doamna Maria Brâncoveanu a fost, „una dintre acele femei modeste şi la locul lor care nici cu gândul nu gândesc că ar putea ajunge la bogăţie, la mărire şi la putere. Dar, odată ajunsă acolo, îşi încordează puterea şi voinţa şi reuşește să facă faţă situaţiei, să depăşească greutăţile şi dramele cu demnitate, câştigând un mare prestigiu şi dreptul de a intra în istorie“.

​„Ea a ştiut să schimbe scurteica de miel de mică boieroaică cu maloteaua de jderi de mare jupâneasă şi apoi cu samururile de doamnă a ţării şi odată cu aceasta a schimbat şi obiceiurile, putând să-i stea alături domnului. Nu şi-a lăsat însă nici scurteica, mărirea nu i-a dat fumuri. A voit să rămână şi a rămas o bună gospodină, numai că acum gospodăria era imensă şi creştea mereu. Şi ea trebuia să-şi ajute soţul, atât de ocupat cu treburile politiceşti, să ţină din scurt nenumăraţii vechili de la multele lor moşii, vii, mori, ca şi ispravnicii de la nenumăratele palate, conace şi mănăstiri”, notează istoricul Paul Popescu.

​Abilități administrative impresionante

​În timpul domniei familiei voivodale, Ţara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală şi de dezvoltare a vieţii spirituale; mărturie stau ctitoriile religioase şi stilul arhitectural eclectic ce poartă numele brâncovenesc.

​Deși izvoarele istorice nu au multe informații despre personalitatea Doamnei Maria, virtuțile și firea ei răzbat din faptele consemnate în cronicile acelor vremuri.

​Domnitorul Brâncoveanu a găsit un sprijin prețios în Doamna lui, care știa rostul fiecărei moșii, precum și al fiecărei case. Cu o trăsurică uşoară, Doamna Marica bătea ţara în sus şi în jos, însoțită de un vizitiu credincios, un fecior şi doi soldați înarmaţi.

​Potrivit scrierilor vremii, Doamna Maria cerceta totul cu ochi atenți și pricepuți, lăuda și răsplătea hărnicia, certa cu asprime lenea și pedepsea fără milă hoția. Nu se sfia să-i admonesteze pe cei netrebnici până le venea mintea la cap. Și nimeni nu îndrăznea să se împotrivească Doamnei, căci se știa că vodă își ținea soția în mare cinste.

​Potrivit cronicarilor vremii, Doamna Maria nu pregeta să treacă de la ctitoriile Horezu, Mogoşoaia, Potlogi peste munţi, până la Sâmbăta. Trecea pe la mănăstirea Târgșor, ctitorie a bunicului ei, să vadă dacă părinții au cele necesare, dar și dacă ei își împlinesc îndatoririle către credincioși.

​Singură sau cu voievodul, se ducea uneori la Brebu să vadă cum merg lucrările de terminare a celor două minuni începute de Matei Basarab: mănăstirea și curțile domnești.

​În vremea culesului viei, Doamna Maria rămânea în podgoria din Urlați, în frumoasa casă domnească cocoțată pe vârful unui deal ce domină așezarea. Viile de acolo acopereau întregul deal; nu erau singurele vii ale lui Brâncoveanu, dar erau cele mai mari și cu soiurile cele mai alese.

​Pentru prima dată în istorie

​Documente descoperite recent arată și un alt aspect al personalității Doamnei Marica, de-a dreptul impresionant. În anul 1706, ea trimite o petiție direct sultanului, cerându-i să fie ferite proprietățile lor din Istanbul de intervenții și atacuri. „Este prima dată când o Doamnă a Țării Românești, de altfel și a Moldovei, se adresează direct Divanului Imperial, organul judiciar suprem în statul Otoman, după padișah.” – remarcă Mihai Maxim, profesorul turcolog care a descoperit documentul.

​Mai mult, cererea Doamnei Maria nu rămâne fără răspuns, ci petiția este aprobată de sultanul Ahmed al III-lea.

​Ctitoriile Brâncovenilor

​Doamna Maria și-a sprijinit soțul în ctitorirea de biserici și mănăstiri. Unele au fost noi, ca biserica noastră din Făgăraș, construită la rugămintea ortodocșilor din oraș. Dar majoritatea erau ctitorii vechi ale strămoșilor, ruinate de timp, pe care Brâncovenii le-au salvat cu responsabilitate.

​Ctitorii din temelie ale familiei Brâncoveanu avem: Ansamblul Mănăstirii Hurezi (1690-1693), Palatul Mogoșoaia cu biserica Sf. Gheorghe (1688), Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus (1696), Biserica Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat, ctitorită împreună cu unchiul său Mihai Cantacuzino (1697), Biserica Sf. Nicolae din Făgăraș (1698), Palatul brâncovenesc de la Potlogi (1698), Biserica Sf. Nicolae Dintr-o zi (1702), Mănăstirea Surpatele (1706), Curtea și biserica Nașterea Maicii Domnului de la Doicești (1706), Biserica Sf. Gheorghe Nou din București (1707).

​Brâncovenii sunt pomeniți însă ca și ctitori la multe alte lăcașuri pe care le-au refăcut într-o proporție mai mică sau mai mare: Brâncoveni, Mamu, Bistrița, Ocna Sibiului, Arnota, Polovragi, Strehaia, Dintr-un Lemn, Sadova, Gura Motrului, Turnu-Prahova, Curtea de Argeș, Târgoviște etc.

​Dintre toate ctitoriile familiei, 4 au rămas în istorie ca având-o ocrotitoare pe Doamna Marica:

​Bolnița Mănăstirii Hurezi (1696-1699, Vălcea)

​Biserica Sf. Nicolae Dintr-o zi (1702, București)

​Mănăstirea Surpatele (1703-1706, Vâlcea)

​Mănăstirea Viforâta (1713, Dâmbovița)

​Mulțimea ctitoriilor și realizarea lor într-un mod organized, cu școli de arhitectură și pictură în care erau formați meșterii artiști, au dus la crearea unui stil arhitectural numit stilul brâncovenesc.

​Școli, biblioteci, tiparnițe, educație

​Doamna Maria a fost o mare susţinătoare şi finanţatoare a învăţământului şi culturii, astfel că familia voievodului a sprijinit Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, precum şi activitatea şcolilor din mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea din Bucureşti şi din celelalte oraşe importante ale ţării.

​Discretă și vizionară, a sprijinit, de asemenea, toate demersurile culturale iniţiate de soţul ei: dezvoltarea artelor decorative, tipărirea de cărţi în limbile română, greacă, slavă şi chiar arabă, turcă sau georgiană, ctitorirea de biserici şi mănăstiri, restaurarea lăcaşurilor de cult mai vechi şi împodobirea lor cu obiectele liturgice necesare.

​De asemenea, au deschis câteva biblioteci, una la mănăstirea Hurezi şi alta la Mărgineni, înzestrate cu cărţi procurate din marile centre universitare din Occidentul european sau tipărite în tipografii pe cheltuiala familiei domnitoare şi a mitropolitului Antim Ivireanu.

​Dar Doamna Marica a fost și o mama desăvârșită: a avut grijă de cei 11 copii, i-a crescut, le-a dat învățăturile de trebuință fiecăruia, i-a înzestrat și, alături de domnitor, a căutat să le dea un rost în viață.

​Calvarul

​Anul 1714 a fost, fără tăgadă, anul în care i-au fost puse la încercare răbdarea, dragostea de neam, tăria în credință și integritatea morală.

​Constantin Brâncoveanu şi Doamna Maria împlineau în acel an patru decenii de căsnicie, domnitorul urma să sărbătorească și 60 de ani de viață, pe 15 august, iar soția sa ziua onomastica. Însă bucuria aniversărilor a fost înlocuită de surghiunul familiei și martiriul voievodului, a celor patru fii și a sfetnicului Ianache.

​Încă din luna martie a anului 1714, Brâncoveanu a fost avertizat, printr-o scrisoare, de intenția sultanului de a-l înlătura de pe tron. Din prudenţă, Doamna Marica a stăruit mult ca familia să se întoarcă, pentru petrecerea Paştilor, la Curţile din Târgovişte, de unde abia sosise de câteva săptămâni, căci mai în siguranţă se simțea lângă granița Ardealului decât în apropierea celei turceşti.

​Pentru că domnitorul obişnuia să îşi asculte Doamna, s-au pregătit de plecare, dar tocmai atunci s-a îmbolnăvit grav fiica lor cea mare, Stanca, şi au rămas la Curtea din Bucureşti.

​Fiica lor s-a stins la scurt timp și imediat după ce au îngropat-o, în Marțea din Săptămâna Mare, 24 martie 1714, Brâncoveanu a fost arestat chiar în palatul său din București. Din porunca sultanului, voievodul fusese mazilit.

​Întreaga familie a fost izolată de boierii şi slujitorii Curţii și a fost deposedată de toate bunurile; palatele și casele le-au fost jefuite, iar averile lor trimise la Constantinopol.

​În Vinerea Mare convoiul familiei, înconjurat de ostaşi otomani, a plecat în pribegie. Ajunşi la Constantinopol după un drum de trei săptămâni, membrii familiei domneşti au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi aruncaţi în închisoare. Întreaga familie a fost supusă timp de luni de zile la chinuri îndelungate, pentru că otomanii încercau să afle unde sunt ascunse marile averi ale Brâncovenilor.

​Pe culmile suferinței

​La 15 august, în zi de cinstire a Adormirii Maicii Domnului, Brâncoveanu, cei patru fii și sfetnicul său au fost condamnați la moarte cu mai multe capete de acuzare care îi acuzau de necredincioșie față de sultan și trădare. Au fost scoși în piața publică, unde au primit oferta de a renunța la credința creștină în schimbul iertării lor. Pentru că au refuzat, au fost decapitați, în fața ambasadorilor mai multor țări, care au privit scena îngroziți.

​Trupurile decapitate au fost târâte pe străzi, iar capetele purtate în prăjini şi înfipte la poarta seraiului unde au stat trei zile, iar apoi au fost aruncate în mare, de unde au fost culese pe ascuns de câțiva creștini.

​„Deși Doamna Maria Brâncoveanu a supraviețuit fizic martirizării familiei sale, totuși putem spune că ea a murit de cinci ori, a murit de fiecare dată când cei patru fii și soțul ei au plecat capul sub sabia călăului”, spunea Părintele Patriarh Daniel la împlinirea a 300 de ani de la martiriul brâncovenesc.

​După uciderea domnului, Marica și restul familiei au rămas prizonierii sultanului până când au fost răscumpărați cu 50.000 de galbeni. Chiar și așa, nu au fost eliberați ci trimiși în surghiun, pentru alți trei ani. Abia apoi au putut reveni în țară, unde văduva dârză nu s-a lăsat pradă durerii, ci întărită sufletește de credința că Dumnezeu le-a rânduit pe toate, a început lupta de recuperare a trupului voievodului. Datorită acestei femei care a știut să poarte cu demnitate atât slava domniei, cât și crucea temniței și a exilului, astăzi noi avem moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu.

​Moștenirea

​Prin grija credincioșilor Patriarhiei de Constantinopol, Brâncoveanu fusese înhumat la Mănăstirea Panaghia Kamariotisa de pe Insula Halki.

​Abia în 1720, Doamna Maria a reușit să aducă moaștele soțului ei în țară. Nu a putut să împlinească gândul de a le odihni în necropola gândită pentru familie la Mănăstirea Hurezi, pentru că din 1718 Oltenia era sub stăpânire austriacă. Așa că le-a îngropat, în taină, în biserica Sf. Gheorghe Nou din București. Sub lespedea neinscripționată, domnitorul a odihnit discret, fără să fie descoperit, timp de două secole. Singurul martor al prezenței lui acolo a fost o candelă de argint, dăruită de Doamna Maria, tot discret inscripționată cu textul: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domn Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, careași Măria Sa nădăjduiește în Domnul iarăși aici să i se odihnească oasele. Iulie în 12 zile, leat 7228 (1720)”.

​După întoarcerea din exil, grija doamnei Maria a fost să-și crească bine nepotul, ultimul vlăstar brâncovenesc, și să mai strângă ce mai rămăsese din moșiile, palatele și banii depuși la Viena.

​Datorită ajutorului patriarhului ecumenic, a obținut tutela nepotului ei, Constantin, căruia i-a păstrat jumătate din avere, după partajul făcut cu fiicele și ginerii ei. Testamentul ei, lăsat după ce traversase toate dramele vieții, ne-o arată fermă, întărită sufletește de credința că Dumnezeu le-a rânduit pe toate.

​Grijă continuă și pentru biserica din Făgăraș

​Grija ei din perioada văduviei nu acoperă doar familia de sânge, ci în continuare și ctitoriile Brâncovenilor. De exemplu în ceea ce privește biserica noastră, pictura naosului este datată 1719-1721. Cu siguranță Doamna Marica a fost implicată în realizarea ei, având în vedere că este o pictură clar încadrată în școala de pictură brâncovenească de la Hurezi.

​De asemenea, în momentele grele pentru ortodocşii făgărăşeni, când biserica le-a fost luată silit și cedată confesiunii greco-catolice, spre a-i servi de biserică episcopală, toate demersurile şi acţiunile lor din această perioadă au beneficiat de sprijinul soţiei domnitorului martir. Prin intermediul acesteia, cei dintâi care au venit în ajutorul lor au fost ortodocşii braşoveni, nu numai cu cărţi şi obiecte de slujbă, ci şi cu însărcinarea delegatului lor Christoph Voicul, care avea drum la Viena, să susţină acolo şi cauza făgărăşenilor.

​Intervenţia energică a doamnei Marica din 8 aprilie 1724 la baronul Viechter, directorul cameral al Transilvaniei, a condus la ordonarea unei anchete în urma căreia episcopul greco-catolic Ioan Pataki era silit să restituie ortodocşilor biserica. Însă, hotărârea aceasta nu a mai fost aplicată, ca urmare a faptului că membrii catolici ai Camerei Aulice au făcut dări de seamă incorecte la conferinţa ministerială care avea să decidă definit cauza. Nici cererile înaintate mai târziu de făgărăşeni nu le-au adus mai multă dreptate.

​Reîntregirea familiei

​Istoria consemnează că, în ultimii ani de viață, Doamna Marica se retrăgea adesea la Mănăstirea Surpatele, unde petrecea ore întregi în fața icoanei Maicii Domnului. Uneori pleca de aici, prin codrii seculari, spre Mănăstirea Dintr-un lemn, pe un drum existent și astăzi. Localnicii spun că acea cărare a fost udată cu lacrimi, motiv pentru care ei o numesc „Drumul lacrimilor“ sau „Drumul Doamnei“.

​Nu după multă vreme, vrednica Doamnă s-a mutat la cele veșnice, alăturându-se restului familiei pe care a pierdut-o atât de năprasnic din viața lumească și schimbând suferința lacrimilor cu bucuria învierii.

​Anul trecerii Doamnei Marica la Domnul este consemnat ca fiind 1729, însă locul mormântul ei nu este clar. Se crede că a fost înmormântată tot la Biserica Sf. Gheorghe Nou, alături de soțul ei. Nădăjduim ca, la timpul potrivit, Dumnezeu să ne descopere locul unde odihnesc rămășițele trupești ale acestui suflet care s-a sfințit prin martiriul lacrimilor.

​Sfânta Doamnă

​„Doamna Marica rămâne pentru fiecare femeie creștină o pildă de evlavie și nădejde în vremuri de grele încercări, de răbdare în cea mai grea suferință, de mamă care și-a crescut copiii în neclintită credință, de soție iubitoare și devotată, valori transmise și urmașilor ei care au strălucit prin evlavie şi filantropie”, spune Patriarhul Daniel.

​După cum spunea Elena Murariu, pictor și restaurator care a dedicat ample proiecte Sfinților Brâncoveni – „Doamna Maria a fost părtaşă la toată bucuria şi suferinţa Sfinţilor Brâncoveni. Dacă ei, după martiriul din 15 august 1714, şi-au curmat suferinţa ajungând la Domnul, durerea Mariei a continuat. Pentru ea a urmat surghiunul şi gustul amar al dezamăgirilor de tot felul. Ea a trăit suferinţa de a-şi vedea soţul, tată a unsprezece copii, decapitat alături de toţi cei patru fii ai lor. Martiriul ei cel cumplit nu a fost unul fizic, a fost unul interior, sufletesc. Un martiriu cutremurător, care nu este mai prejos de cel al trupului. Viaţa Mariei Brâncoveanu este un model jertfelnic, de aceea am îndrăznit să o reprezint ca sfântă alături de Brâncoveni, purtând mereu batista lacrimilor în mână.”

​Arc peste timp

​Drept prinos de recunoștință, în anul 2006 comunitatea bisericii Sf. Nicolae din Făgăraș, ctitoria Brâncovenilor, înființează o asociație care poartă numele Doamnei Maria, sub președinția părintelui Marcel Dobrea. Ca un arc peste timp, dupa 300 ani, nădăjduim ca activitatea Asociației Doamna Maria Brâncoveanu să fie mereu sub ocrotirea și inspirația curajoasei și neobositei noastre Doamne, care ne impresionează profund prin atitudinea ei în fața vieții.

​Text documentat de: Mara Hordean, Teodora Robu, Natalia Corlean

​Sursă: bisericabrancoveanu.wordpress.com

​Bibliografie:

• ​Paul D. Popescu, Doamna Maria Brâncoveanu, Studii și articole de istorie.
• ​Mihai Maxim, Noi documente otomane privind istoria Românilor, București.
• ​Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt la comemorarea a 300 de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni, București, 2014.
• ​Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, Editura ALL, București.
• ​Constantin Șerban, Constantin Brâncoveanu, Editura Tineretului, București, 1969.