În calendarul Bisericii Ortodoxe, ziua de 11 august este așezată sub lumina pomenirii Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, unul dintre acei mari păstori ai Bisericii Răsăritului a căror viață s-a desfășurat într-o epocă de profunde transformări istorice, dar care nu au îngăduit împrejurărilor vremurilor să slăbească legătura lor cu Hristos.
Viața Sfântului Nifon se înscrie în veacul al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, într-un moment în care lumea bizantină trecuse prin una dintre cele mai mari rupturi ale istoriei sale. Căderea Constantinopolului în 1453 schimbase radical condițiile în care Patriarhia Ecumenică își desfășura lucrarea. În această realitate istorică apăsătoare, Biserica Ortodoxă nu și-a încetat misiunea, iar ierarhi precum Nifon au fost chemați să poarte o responsabilitate care depășea simpla administrare a unei instituții: aceea de a păstra vie conștiința credinței și de a întări sufletele credincioșilor.
Sfântul Nifon s-a născut în Peloponez și a primit la Sfântul Botez numele Nicolae. Chemarea sa către viața monahală l-a făcut să lase cele ale lumii și să intre pe calea nevoinței, primind numele Nifon. Tradiția bisericească îl leagă de un stareț numit Antonie, sub îndrumarea căruia a deprins lucrarea lăuntrică a monahului: rugăciunea, ascultarea, înfrânarea și desprinderea de voia proprie.
Această perioadă a vieții sale este esențială pentru înțelegerea celui care avea să ajungă Patriarh al Constantinopolului. În Ortodoxie, autoritatea duhovnicească nu începe odată cu primirea unei demnități, ci se formează în taina unei vieți ascunse în Dumnezeu. Înainte de a fi păstor al unei mari Biserici, Nifon a fost monah. Înainte de a vorbi în numele Bisericii, a învățat să tacă înaintea lui Dumnezeu. Înainte de a primi responsabilitatea unei catedre patriarhale, a primit disciplina ascultării.
După moartea părintelui său duhovnicesc, Nifon s-a îndreptat către Sfântul Munte Athos, unul dintre marile centre ale spiritualității ortodoxe. Acolo, potrivit tradiției, s-a ocupat și cu copierea cărților. Nu este un amănunt lipsit de însemnătate. În lumea medievală, manuscrisul era una dintre principalele forme prin care tezaurul teologic, liturgic și duhovnicesc era transmis din generație în generație. Prin această lucrare smerită, monahul Nifon participa, într-un mod discret, la păstrarea memoriei Bisericii.
Mai târziu, chemarea lui Dumnezeu avea să-l scoată din liniștea monahală și să-l așeze în slujirea arhierească. A fost ales Mitropolit al Tesalonicului, iar în anul 1486 a ajuns pe tronul Patriarhiei Constantinopolului. În această demnitate, Sfântul Nifon avea să poarte nu numai responsabilitatea unui scaun patriarhal, ci și povara unei epoci în care Biserica Răsăritului trăia într-un context politic profund schimbat.
Patriarhia Constantinopolului din acea perioadă nu mai era Patriarhia Imperiului Bizantin de altădată. Biserica trebuia să-și continue lucrarea într-o lume în care puterea politică și realitatea socială se schimbaseră fundamental. În asemenea împrejurări, slujirea unui patriarh presupunea discernământ, răbdare și fidelitate față de credința primită de la Sfinții Apostoli și de la Părinții Bisericii.
Nifon nu a rămas însă mult timp pe tronul patriarhal în prima sa perioadă. În 1488 a fost îndepărtat și s-a întors către Sfântul Munte. Aici se vede o dimensiune profundă a personalității sale: pentru el, vrednicia înaintea lui Dumnezeu nu depindea de rang. Cel care fusese Patriarh al Constantinopolului a putut reveni la viața monahală fără să considere aceasta o înjosire.
La Mănăstirea Dionisiu, tradiția îl prezintă trăind cu multă smerenie și ascunzându-și chiar demnitatea patriarhală. A primit ascultări simple și a lucrat împreună cu ceilalți monahi. Iar tocmai această coborâre voluntară din perspectiva slavei omenești exprimă una dintre cele mai puternice învățături ale vieții sale.
Hristos spune în Evanghelie: „Cel ce voiește să fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26). Sfântul Nifon a înțeles acest cuvânt nu ca pe o simplă poruncă morală, ci ca pe însăși structura vieții creștine. Pentru el, adevărata măreție nu era reprezentată de tronul patriarhal, ci de capacitatea omului de a se smeri înaintea lui Dumnezeu.
Această învățătură este profund legată de spiritualitatea ortodoxă. În Biserică, slujirea nu este o formă de afirmare personală, ci o asumare a crucii. Episcopul nu este chemat să fie stăpân peste poporul lui Dumnezeu, ci părinte și slujitor. Patriarhul nu primește un privilegiu lumesc, ci o responsabilitate mai mare înaintea lui Dumnezeu. Iar Sfântul Nifon a arătat prin propria viață că demnitatea bisericească nu poate fi despărțită de smerenie.
Chemarea sa la tronul patriarhal avea să se repete. Sfântul Nifon a slujit ca Patriarh al Constantinopolului în trei perioade: 1486–1488, 1497–1498 și pentru o scurtă perioadă în anul 1502.
Această revenire repetată la cea mai înaltă slujire a Patriarhiei Ecumenice arată că Biserica a văzut în el un om capabil să poarte această responsabilitate, chiar după experiențele grele prin care trecuse. Dar poate tocmai alternanța dintre tronul patriarhal și smerenia vieții monahale face ca personalitatea Sfântului Nifon să fie atât de puternică din punct de vedere duhovnicesc.
El nu s-a identificat cu o funcție. A fost Patriarh, dar nu a devenit prizonierul demnității sale. A fost ierarh, dar a rămas monah în suflet. A fost chemat să conducă Biserica, dar nu a încetat să se considere slujitor al lui Hristos.
În această privință, viața Sfântului Nifon poate fi privită ca o icoană vie a cuvântului Sfântului Apostol Pavel: „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar pe noi înșine, robi ai voștri, pentru Iisus” (2 Corinteni 4, 5).
Aceasta este, poate, una dintre cele mai importante lecții ale sfântului: slujitorul Bisericii nu trebuie să devină centrul propriei sale slujiri. Centrul este Hristos.
Sfântul Nifon a trecut la Domnul în anul 1508, iar cinstirea lui s-a răspândit încă din perioada următoare morții sale. În anul 1517 a avut loc proclamarea solemnă a sfințeniei sale, în contextul legăturilor sale cu lumea ortodoxă și cu Sfântul Munte. Ziua de 11 august a rămas ziua sa de pomenire în calendarul Bisericii. Moaștele sale sunt păstrate la Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte, unde există și un paraclis închinat lui.
Cinstirea Sfântului Nifon nu este însă numai o comemorare a unei personalități bisericești din trecut. În Ortodoxie, pomenirea sfinților este o mărturisire că lucrarea lui Dumnezeu în om nu aparține doar trecutului. Sfântul continuă să fie prezent în viața Bisericii prin rugăciune, prin exemplul său și prin mărturia unei vieți transformate de har.
Nifon ne vorbește astăzi despre statornicie într-o lume schimbătoare. A trăit într-o perioadă în care ordinea politică a lumii răsăritene se schimbase profund, însă Biserica a continuat să păstreze Evanghelia, Sfintele Taine, viața liturgică și tradiția patristică. În acest context, sfințenia lui nu a constat în izolarea de istorie, ci în fidelitatea față de Hristos în mijlocul istoriei.
De aceea, Sfântul Nifon poate fi înțeles ca un păstor al trecerii dintre două lumi, dar și ca un om care a arătat că Biserica nu-și primește puterea din împrejurările politice ale unei epoci. Puterea Bisericii vine de la Hristos, Capul ei, iar sfinții sunt cei care fac această realitate văzută prin propria lor viață.
Înaintea lui Dumnezeu, adevărata statură a Sfântului Nifon nu este dată numai de faptul că a ocupat tronul Patriarhiei Constantinopolului, ci de faptul că a știut să rămână smerit atunci când a fost coborât de pe el. Nu este măreț numai pentru că a fost Patriarh, ci pentru că a știut să fie monah. Nu este cinstit numai pentru autoritatea sa bisericească, ci pentru ascultarea sa față de Hristos.
Viața lui ne amintește că omul poate pierde o poziție, o recunoaștere sau o demnitate omenească fără să piardă ceea ce este esențial: legătura vie cu Dumnezeu.
Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, rămâne astfel peste veacuri chipul unui păstor care a unit în aceeași persoană înălțimea slujirii arhierești cu adâncul smereniei monahale. În el se întâlnesc istoria Bisericii, teologia slujirii și experiența lăuntrică a omului care Îl caută pe Dumnezeu.
Iar pentru creștinul de astăzi, glasul vieții sale poate fi rezumat într-un singur adevăr evanghelic: nu rangul îl înalță pe om înaintea lui Dumnezeu, ci dragostea, credința, ascultarea și smerenia cu care își împlinește chemarea.
Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, roagă-te lui Dumnezeu pentru Biserica Sa și pentru toți cei care caută, în mijlocul tulburărilor lumii, calea către Hristos.
Sursa:Viețile Sfinților, luna august – viața Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului.
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria, ediția a VI-a, 2011.
Calendarul și sinaxarul Bisericii Ortodoxe – pomenirea Sfântului Ierarh Nifon la 11 august.
Sfânta Scriptură – Matei 20, 26 și 2 Corinteni 4, 5, pentru dimensiunea teologică privind slujirea și smerenia.
Autor Aleandru Ispas filosof și istoric
Comentarii
Trimiteți un comentariu