Luca 1, 39-49, 56

 

​Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamț s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez a primit numele de Ilie și se dovedeva din pruncie un copil ales și binecuvântat de Dumnezeu.

​După șase luni de zile de la naștere, mama sa își dădu sufletul în mâinile Domnului, fiind o fire bolnăvicioasă, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.

​Fericitul Ilie, avea acum tată în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica și pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut și l-a ocrotit cu rugăciunea și dragostea ei până al vârsta de zece ani.

​Spuneau bătrânii din satul său natal că bunica își ducea zilnic nepotul să-l alăpteze la mamele tinere din apropiere și stătea lângă el de veghe ziua și noaptea, până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, bătrâna punea copilul într-o traistă, îl așeza în spate, se însemna cu Sfânta Cruce, și se ducea la muncă, cu rugăciunea pe buze și cu lacrimi în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac până la apusul soarelui. Apoi îl așeza iarăși în traistă și îl aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni și metanii până noaptea târziu.

​Primii ani de școală îi face în satul natal. Bunica lui îl punea seara să citească din sfintele cărți și-l învăța rugăciuni pe de rost. Odată l-a pus să citească despre patimile Domnului, iar ea plângea și făcea metanii. Atunci copilul a întrebat-o: "Mamă, de ce plângi așa mult când citesc patimile Domnului?" Bătrâna îi răspunse suspinând: "Dragul meu, tu nu știi durerea din casa noastră! Nu sunt eu mama ta! Mama ta a murit când tu aveai numai șase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Domnul de mult. Fiind văduvă, am făgăduit lui Dumnezeu să mă duc la mânăstire. Dar, văzând că ai rămas orfan de părinți, am renunțat, ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână și după moartea mea vei rămâne singur și orfan pe lume. Dar să ai credință în Dumnezeu, să te rogi mereu, să iubești Biserica, să fugi de păcat și să-ți aduci aminte de noi care te-am crescut. De vei face așa, te va acoperi Maica Domnului și vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ți doresc altceva mai bun în viață, decât să ajungi preot și să slujești lui Hristos".

​După moartea bunicii sale, în anul 1923, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, din Crăiniceni, care mai avea acasă șase copii. Între anii 1926-1932, tânărul Ilie urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

​În vara anului 1932, rudele voiau să dea pe fericitul Ilie la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot, dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!"; căci din pruncie era umbrit de harul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte și răbdător în ispitele cele dinlăuntru și cele din afară.

​În anul următor, 1933, tânărul Ilie, având minte de bătrân, pe când lucra la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai arătat ce cale să urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: "Mânăstirea!" Din clipa aceea nu mai avea odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ilie și-a luat cărțile sfinte, Crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de Duminică și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mânăstirii Neamț.

​Starețul mânăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste și după ce l-a dus să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie și la biblioteca mânăstirii, fiind foarte supus, sub povățuirea monahului Iov, un călugăr desăvârșit.

​Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi și era iubit de toți. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obștea Mânăstirii Neamț și continuă aceeași ascultare de bibliotecar și îngrijitor la bolniță. Toți se foloseau de smerenia, de blândețea și de dragostea lui și îl cinsteau ca pe un ales al lui Dumnezeu.

​La 8 aprilie, 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareț al marii lavre, împreună cu alți zece frați, primind în călugărie numele Sfântului Ioan Botezătorul. Amândoi marii prooroci, Ilie și Ioan, începători ai vieții pustnicești din Vechiul și Noul Testament, aveau să-i fie dascăli, părinți și rugători ai nevoinței lui călugărești. Amândoi îl îndemnau să le urmeze viața, postul, rugăciunea și fecioria și îi aminteau de Țara Sfântă și de marii sihaștri de pe Valea Iordanului.

​Dorind o viață duhovnicească mai desăvârșită și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Țara Sfântă unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, a sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, și-a cerut iertare și binecuvântare de la stareț și de la toți, și a plecat definitiv în Țara Sfântă, în toamna anului 1936, împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin.

​După ce se închină la toate sfintele locuri și sărută Golgota mântuirii și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mânăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însoțitorii săi întorcându-se la Mânăstirea Neamț, Cuviosul Ioan se nevoiește în continuare în Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli.

​Prima ascultare în obștea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și pentru toate sfintele slujbe. Apoi făcea prescuri, menținea curățenia, suna clopotul de slujbă și păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți.

​Avea încă și ascultarea de infirmier al mânăstirii și îngrijea cu dragoste, atât pe călugării bătrâni și bolnavi, cât și pe numeroșii arabi și beduini bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mânăstirii. Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii cât și alții, și mai ales duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povățuitor de suflete, macedonean, care știa limba română și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea lua parte la sfintele slujbe din biserică, se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din scrierile Sfinților Părinți și mai ales din Sfânta Evanghelie și îngrijea marea bibliotecă a mânăstirii. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea încă și darul scrierii de învățături și de versuri duhovnicești, cu caracter moral, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă, sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

​Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul Țumran și într-o peșteră aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care apoi i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Aici obișnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului cu mâinile și inima înălțate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, și răbdând multe ispite de la diavoli.

​Între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, din cauza războiului, suferind grele ispite și boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mânăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și aceeași nevoință până în anul 1947, când este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormântul Domnului, de Mitropolitul Irinarh, și este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc "Sfântul Ioan Botezătorul" de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

​Timp de cinci ani cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini patristice de învățătură pentru călugări și pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșea să se roage pe Valea Iordanului, încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.

​În luna noiembrie, 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat), câțiva km mai sus de Ierihon.

​Din vara anului 1953, fericitul Ioan se așează cu ucenicul său într-o peșteră din apropiere, numită "Chilia Sfintei Ana", unde, după tradiție, se ruga Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică - pe Maica Domnului. Alături de el, într-o altă peșteră se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

​Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de șapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoințe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și străinătate desăvârșită, aprinzându-se cu multă râvnă pentru iubitul său Mire, Iisus Hristos, și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

​La peșteră nu primea pe nimeni, căci și urcușul până sus se făcea greu pe o scară înaltă, comunicând cu cei ce veneau, mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său. În sărbători mari și în posturi, Sfântul Ioan săvârșea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeți, măsline, smochine și apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.

​În vara anului 1960, Cuviosul Ioan se simțea tare bolnav, dar suferea toate cu multă răbdare, că niciodată nu se tânguia de suferința lui, ci tăcea mult și se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. Apoi ținea cu tărie la dreapta credință, la Tradiție și la Sfintele Canoane, având mintea totdeauna ațintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Simțindu-și aproape sfârșitul vieții, miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineață la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind în vârstă de 47 de ani.

​Spunea ucenicul lui că Sfântul Ioan știa mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-o însemnase pe perete. Cu puțin înainte de a-și da duhul, s-a ridicat puțin și a binecuvântat în trei părți, spunând ceva în taină. Ucenicul, mirându-se de aceasta, zicea că Sfântul Ioan a binecuvântat pe îngerii și sfinții care au venit să-i ia sufletul.

​După trei zile, adică sâmbătă, 7 august, la orele 10, a venit arhimandritul Amfilohie, egumenul Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, însoțit de câțiva călugări și cu pustnicii care sihăstreau în peșterile din pustiul Ruva, pentru înmormântare, urcându-se pe scară în peșteră, și au început slujba prohodului. Atunci au venit din pustie multe păsări, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeți să mănânce. Acum însă nu veniseră să primească hrană, ci erau trimise de Dumnezeu spre cinstirea cuviosului, ca să-l petreacă spre mormânt.

​Despre aceasta, însuși egumenul Amfilohie spunea: "Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărțile; băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se așezau și pe el; pe cap, pe piept, pe picioare și fiecare glăsuiau după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră".

​Toți cei de față la înmormântare au considerat aceasta o minune pentru sfințenia vieții Cuviosului Ioan. Apoi a fost înmormântat în aceeași peșteră alături de mormintele înaintașilor săi.

​Timp de douăzeci de ani mormântul Sfântului Ioan era îngrijit în peșteră de ucenicul său, monahul Ioanichie.

​Între timp pustnicul Pavel, ce se nevoia aproape de dânsul, plecând misionar în America, după mulți ani, dorea să-l vadă. Într-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan, care i-a spus: "Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfânta Ana, din pustiul Hozeva și mă vei vedea".

​La începutul lunii august, 1980, îndemnat de Duhul Sfânt, ieromonahul Pavel a venit în Țara Sfântă cu un grup de pelerini și dorea să-l vadă pe Cuviosul Ioan. Dar, auzind că este răposat de 20 de ani, s-a dus la peștera Sfânta Ana să se închine la mormântul lui, cu binecuvântarea egumenului Amfilohie. Apoi, dorind să-i sărute osemintele, după multă stăruință, cu voia lui Dumnezeu, a primit îngăduință să-i deschidă mormântul. Și, ridicând capacul, a ieșit un miros cu bună mireasmă, iar trupul său împreună cu îmbrăcămintea se aflau cu totul întregi și binecuvântate.

​Aceasta a fost o mare minune a zilelor noastre, care s-a petrecut la 8 august, 1980.

​Cu binecuvântarea Patriarhiei Ierusalimului, egumenul Amfilohie i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, pe care împodobind-o, au fost așezate în ea cu mare cinste moaștele Cuviosului Ioan, și, la 15 august, 1980, l-au dus în procesiune împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini, care veniseră la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Racla cu sfintele moaște a fost depusă în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și alte sfinte moaște.

​Din acea zi, vin numeroși pelerini ortodocși și chiar catolici și se închină la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, dintre care mulți primesc sănătate și cele de folos.

​Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului, fiind cinstit de toți ortodocșii ca sfânt, mai ales în România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.

​Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții lui și văzând cinstitele sale moaște ce se păstrează nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfânt pe Cuviosul Ioan Iacob, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de "Sfântul Ioan cel Nou de la Neamț (Hozevitul)", fixându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării sale la cele veșnice.

​Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

​Repere Biografice

• ​23 iulie 1913: Nașterea în satul Crăiniceni, județul Dorohoi (nume de botez: Ilie).
• ​1914–1916: Decesul mamei Ecaterina (1914) și al tatălui Maxim pe front (1916); rămâne în grija bunicii Maria.
• ​1923: Decesul bunicii; este luat în îngrijire de unchiul Alecu Iacob.
• ​1926–1932: Studii gimnaziale la Lipcani-Hotin și liceale la Cozmeni-Cernăuți.
• ​Vara 1933: Intrarea în obștea Mănăstirii Neamț.
• ​1934–1935: Stagiul militar ca infirmier la Dorohoi.
• ​8 aprilie 1936: Tunderea în monahism sub numele de Ioan.
• ​Toamna 1936: Plecarea definitivă în Țara Sfântă.
• ​1936–1947: Nevoința la Mănăstirea Sfântul Sava.
• ​13 mai 1947: Hirotonia în diacon, urmată de hirotonia în preot și numirea ca egumen al Schitului Românesc de la Iordan.
• ​1952–1960: Retragerea în pustiul Hozeva, la Chilia Sfintei Ana.
• ​5 august 1960: Trecerea la cele veșnice (vârsta de 47 de ani).
• ​8 august 1980: Aflarea trupului neputrezit și parfum cu bună mireasmă.
• ​15 august 1980: Strămutarea moaștelor în Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul.
• ​20-21 iunie 1992: Canonizarea oficială de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.