Pilda lemnului tămăduitor și a fântânii amărăciunii

 

​Se povestește că într-un sat izolat, oamenii stăteau adunați în jurul singurei fântâni din ținut, plângându-și amărăciunea. Apa devenise atât de amară și de stricată încât nimeni nu o mai putea bea, iar seceta începuse să pârjolească pământul și sufletele lor. Sătenii cârteau, se certau între ei și se lăsaseră prinși de deznădejde, uitând să mai ridice ochii spre cer.

​Printre ei trăia un bătrân sihastru, om cu viață curată, care purta mereu la piept o cruce simplă din lemn de mesteacăn. Văzând suferința oamenilor, bătrânul s-a apropiat de marginea fântânii, a scos crucea de la gât, a închinat apa în chipul Sfintei Cruci și a lăsat lemnul cel sfânt să atingă adâncul apelor.

​În acea clipă, apa a început să limpezească, iar amărăciunea a pierit cu desăvârșire, făcându-se dulce și răcoritoare. Uimiți, oamenii au căzut în genunchi, iar bătrânul le-a zis:

​„Nu apa era cea mai amară, ci inimile voastre lipsite de rugăciune și de răbdare. Așa cum lemnul acesta a tămăduit apa, tot așa Sfânta Cruce, scosă în mijlocul vieții noastre, vindecă toate amărăciunile și suferințele sufletului, dacă o primim cu credință.”

​Morala

​Răutatea, ncercările și necazurile vieții fac adesea ca sufletul omului să devină precum o fântână cu apă amară. Însă, așa cum în vechime Moise a îndulcit apele de la Mara cu un lemn, iar la Praznicul Scoaterii Sfintei Cruci Lemnul de viață făcător este adus în mijlocul credincioșilor spre sfințirea apelor și a văzduhului, tot astfel Sfânta Cruce purtată cu credință și asumată în viața de zi cu zi transformă orice amărăciune în bucurie și orice suferință în biruință duhovnicească.

​Teolog și jurnalist Daniel Caranda