Lumina ascunsă din adâncul inimii

 

​Un bătrân sihastru trăia într-o chilie restrânsă la poalele unui munte înalt. În fiecare an, la Praznicul Schimbării la Față, bătrânul urca pe culme pentru a se ruga în liniște. În satul de la baza muntelui trăia un băiat pe nume Matei, un copil curios și plin de râvnă, care își dorea nespus să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat Lumina Taborică despre care auzea la biserică.

​Într-un an, pe când soarele abia răsărea în dimineața sărbătorii, Matei l-a urmat pe sihastru pe poteca abruptă. Văzându-l obosit și ostenit de urcuș, bătrânul s-a oprit, l-a privit cu blândețe și l-a întrebat:

— De ce te ostenești, copile, să urci un munte atât de înalt?

— Părinte, a răspuns Matei gâfâind, vreau să văd și eu cum S-a schimbat Domnul Hristos la Față. Vreau să văd lumina aceea strălucitoare ca soarele!

​Sihastrul a zâmbit, s-a așezat pe o piatră și i-a zis:

— Privește în jurul tău, Matei. Muntele este același, pământul este același, iar soarele luminează la fel ca ieri. Hristos nu S-a schimbat pe Tabor pentru a deveni altcineva, ci le-a deschis ochii ucenicilor ca să vadă Slava Sa Dumnezeiască, pe care El o purta mereu în interior, dar pe care păcatul și neputința omenească o făceau nevăzută. Urcușul pe munte este nevoința noastră de a curăți inima. Când inima ta devine curată prin rugăciune și fapte bune, Hristos Își descoperă Lumina în tine.

​Auzind acestea, copilul a înțeles că Schimbarea la Față nu este o simplă privire spre cer, ci o prefacere a propriei suflete.

​Morala:

Schimbarea la Față a Mântuitorului ne învață că slava lui Dumnezeu este mereu prezentă în lume și în sufletele noastre, dar pentru a o putea vedea avem nevoie de urcușul duhovnicesc al rugăciunii, al ostenelei și al curăției inimii.