Tâlcuirea Evangheliei Duminicii a X-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

​Frați creștini,

​Credincioșii care citesc sau ascultă dumnezeieștile Scripturi știu că diavolul, încă de la început, a invidiat pe om, văzând așezarea fericită și slăvită în care îl pusese Dumnezeu în rai. Nici după cădere el n-a încetat vicleniile lui, ci, cu toată puterea, a continuat să înșele și să vatăme sufletul omenesc. Totuși, Sfânta Evanghelie ne arată cele trei arme puternice — credința, postul și rugăciunea — prin care se poate goni și nimici toată puterea potrivnicului.

​Despre această luptă și despre tămăduirea celor chinuiți ne vorbește Evanghelia Duminicii a X-a după Pogorârea Sfântului Duh:

​„În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicând: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și rău pătimește; că de multe ori cade în foc și de multe ori în apă.“ (Matei 17, 14-15)

​Sfinții Evangheliști nu au menționat neamul sau starea omului care a venit la Iisus. Ei ne arată doar că tălcul suferinței fiului său era o cumplită apăsare duhovnicească. Evanghelistul Marcu adaugă că duhul necurat îl zdrobea pe copil, iar Evanghelistul Luca menționează cum îl zguduia cu spume. Oamenii de atunci atribuiau aceste crize fazelor lunii, însă Sfântul Ioan Gură de Aur lămurește că nu luna era pricina, ci demonii care pândeau acele timpuri pentru a arunca hula asupra Ziditorului.

​Tatăl copilului a mărturisit însă și o neputință a ucenicilor:

​„Și l-am adus pe dânsul la ucenicii Tăi și n-au putut să-l vindece.“ (Matei 17, 16)

​Venit cu îndoială și cu puțină credință, tatăl a primit mustrarea Mântuitorului:

​„Iar Iisus răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l pe el aici, la Mine.“ (Matei 17, 17)

​Mustrarea a vizat împuținarea credinței și răutatea celor de față. Iisus a cerut aducerea copilului, iar când tatăl a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”, Mântuitorul a certat duhul cel necurat, iar copilul s-a tămăduit din ceasul acela.

​Când ucenicii L-au întrebat deosebi de ce nu au putut scoate demonul, Domnul le-a răspuns:

​„Pentru necredința voastră! Căci adevăr grăiesc vouă: De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, și se va muta, și nimic nu vă va fi cu neputință.“ (Matei 17, 20)

​Completând această învățătură, Mântuitorul a arătat calea biruinței duhovnicești:

​„Căci acest neam de demoni nu iese, fără numai cu rugăciune și post.“ (Matei 17, 21)

​La final, întorcându-se în Galileea, Iisus le-a vorbit ucenicilor despre Patimile, Moartea și Învierea Sa a treia zi, pregătindu-i pentru biruința finală asupra răului.

​Să ne rugăm și noi, zicând: Ajută, Doamne, necredinței noastre, ca izbăviți de orice bântuială a diavolului, să-Ți slujim Ție în vecii vecilor. Amin!

​Surse bibliografice:

• ​Sfânta Evanghelie după Matei (Capitolul 17, versetele 14-23)
• ​Sfânta Evanghelie după Marcu (Capitolul 9, versetele 18-26)
• ​Sfânta Evanghelie după Luca (Capitolul 9, versetele 39-42)
• ​Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia de la Matei