Sfinții Mucenici Fotie și Anichit – mărturisirea care nu s-a plecat înaintea puterii
În ziua de 12 august, Biserica Ortodoxă îi pomenește pe Sfinții Mucenici Fotie și Anichit, doi mărturisitori ai lui Hristos a căror vieți se înscriu în istoria marilor persecuții îndreptate împotriva creștinilor în primele veacuri ale Bisericii. Pomenirea lor nu este doar aducerea aminte a unor oameni care au suferit pentru credință, ci este o mărturisire liturgică a adevărului că puterea lui Hristos se descoperă uneori tocmai acolo unde lumea vede slăbiciune, în suferință, în răbdare și în jertfă.
Anichit era un creștin din cetatea Nicomidiei, iar tradiția bisericească îl prezintă ca pe un om care nu și-a ascuns credința atunci când mărturisirea lui Hristos putea să-i aducă moartea. În vremea împăratului Dioclețian, când autoritatea imperială urmărea consolidarea unității religioase a Imperiului Roman și privea cu suspiciune refuzul creștinilor de a participa la cultul oficial, mărturisirea creștină devenea o problemă nu doar religioasă, ci și publică.
Creștinul nu putea pune pe același plan pe Hristos și zeii păgâni. Pentru el, credința nu era o opinie particulară pe care o putea ascunde sau modifica în funcție de împrejurări. Era însăși orientarea existenței sale.
În acest context, Anichit a fost adus înaintea autorităților. Îndemnat să renunțe la credința în Hristos și să se supună poruncilor imperiale, el a rămas statornic. Nu a răspuns prin ură și nici prin răzvrătire, ci prin mărturisire. Această atitudine este una dintre caracteristicile fundamentale ale martiriului creștin: mucenicul nu caută suferința, dar atunci când fidelitatea față de Hristos îl pune în fața suferinței, nu își vinde credința pentru a-și salva viața.
Aici se află una dintre cele mai profunde înțelesuri ale muceniciei.
Martirul nu este omul care iubește moartea, ci omul care Îl iubește pe Hristos mai mult decât se teme de moarte.
Tradiția Bisericii spune că Anichit a fost supus unor chinuri cumplite. Însă ceea ce impresionează în relatarea hagiografică nu este numai diversitatea torturilor, ci faptul că fiecare încercare care urmărea să-l înfrângă devenea, în ochii credinței, o nouă mărturisire a lui Hristos.
În timpul acestor încercări apare și Fotie, ruda lui Anichit, care, văzând statornicia acestuia, nu rămâne simplu spectator. Fotie înaintează și el înaintea autorităților și își mărturisește credința în Hristos. Astfel, mărturisirea unuia devine începutul mărturisirii celuilalt.
Este un detaliu deosebit de important pentru înțelegerea duhovnicească a acestei pomeniri. Credința autentică nu rămâne închisă în omul care o poartă. Ea poate deveni lumină pentru cel de lângă el. Anichit nu îl „convinge” pe Fotie printr-un discurs, ci prin felul în care rămâne credincios în fața suferinței.
Fotie intră astfel în aceeași luptă și împreună cu Anichit primește cununa muceniciei.
Mucenicia ca mărturisire a Adevărului
În teologia Bisericii, mucenicia nu poate fi despărțită de Persoana lui Hristos. Creștinul nu moare pentru o idee abstractă, pentru o doctrină filosofică sau pentru o simplă apartenență comunitară. El mărturisește o Persoană: pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit și înviat.
De aceea, cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Matei dobândesc o forță aparte în viața mucenicilor:
„Fiindcă oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.”
(Matei 10, 32)
Această făgăduință evanghelică poate fi privită ca una dintre cheile duhovnicești ale vieții lui Anichit și Fotie. Mărturisirea lor pământească primește o perspectivă cerească. Ei sunt chemați să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor, iar Hristos este Cel care îi mărturisește înaintea Tatălui.
În această lumină, martiriul nu este înfrângere. Din punct de vedere omenesc, mucenicul poate fi torturat, întemnițat și omorât. Din punct de vedere al credinței, însă, el nu este învins. Trupul poate fi zdrobit, dar mărturisirea rămâne. Puterea imperială poate dispune de trupul omului, dar nu poate obliga conștiința să-L nege pe Dumnezeu.
Aceasta este una dintre marile răsturnări de perspectivă pe care creștinismul le aduce în istorie: adevărata putere nu este întotdeauna puterea celui care poate ucide, ci poate fi puterea celui care, în fața morții, refuză să urască și refuză să-L lepede pe Dumnezeu.
Întâlnirea dintre două puteri
Pomenirea Sfinților Anichit și Fotie ne introduce și într-o pagină importantă a istoriei Imperiului Roman. În timpul lui Dioclețian, autoritatea imperială a încercat să consolideze ordinea tradițională a imperiului și prin intermediul cultului religios. Creștinii, care refuzau participarea la cultul zeilor și la venerarea religioasă a împăratului, ajungeau astfel în conflict cu anumite exigențe ale autorității.
Trebuie însă înțeles că prigoana nu poate fi redusă la o simplă opoziție între „romani răi” și „creștini buni”. Realitatea istorică era mai complexă. Imperiul Roman era o lume în care religia, ordinea publică, tradiția și autoritatea politică erau strâns legate. Creștinismul aducea o concepție diferită asupra raportului dintre Dumnezeu, om și puterea pământească.
Creștinul putea respecta autoritatea civilă, putea trăi în societate și putea respecta legile, dar exista o limită pe care nu o putea depăși: aceea de a-L nega pe Dumnezeu.
Aici se află și sensul profund al cuvintelor Apostolilor: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor 5, 29).
Această ascultare nu este anarhie. Nu este chemarea la răzvrătire împotriva ordinii sociale. Este afirmarea unei realități fundamentale: orice autoritate omenească este limitată, în timp ce Dumnezeu este izvorul ultim al adevărului și al vieții.
Fotie și Anichit – două vieți, o singură mărturisire
Unul dintre cele mai frumoase aspecte ale pomenirii lor este faptul că Biserica nu îi desparte. Fotie și Anichit sunt pomeniți împreună pentru că mărturisirea lor a devenit una.
Rudenia trupească dintre ei primește o semnificație duhovnicească mai adâncă. În fața lui Hristos, legătura dintre oameni nu este întărită numai de sânge, ci mai ales de aceeași credință și de aceeași fidelitate față de Evanghelie.
Anichit îl precede pe Fotie în mărturisire, iar Fotie îi urmează exemplul. Astfel, unul devine sprijin pentru celălalt. Este imaginea unei Biserici în care credința se transmite nu doar prin cuvinte, ci prin viață.
De aceea, pomenirea lor este actuală și pentru omul contemporan.
Nu pentru că fiecare creștin ar fi chemat la o mucenicie sângeroasă, ci pentru că fiecare creștin este chemat la o mucenicie a fidelității, la o răbdare a credinței și la refuzul de a-L abandona pe Hristos atunci când credința devine incomodă.
Există și o mucenicie nevăzută: lupta cu păcatul, răbdarea în necaz, iertarea celui care ne-a rănit, păstrarea rugăciunii atunci când sufletul este secătuit, fidelitatea față de adevăr atunci când minciuna pare mai ușoară.
În acest sens, mucenicii nu sunt doar figuri ale trecutului. Ei devin oglinzi în care Biserica se privește pe sine.
Cununa care nu se veștejește
Mucenicii sunt numiți în tradiția Bisericii „purtători de cunună” deoarece viața lor se încheie nu în perspectiva uitării, ci în perspectiva Împărăției lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Am luptat lupta cea bună, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit.”
(2 Timotei 4, 7)
Aceste cuvinte exprimă foarte bine taina vieții mucenicești. Nu simpla suferință îl face pe om mucenic. Suferința trebuie unită cu credința, cu iubirea și cu fidelitatea față de Hristos.
Anichit și Fotie nu au rămas în memoria Bisericii pentru că au fost victime ale unei epoci tulburi. Ei au rămas pentru că, în mijlocul acelei epoci, au mărturisit că există ceva mai presus de frică, de putere și de moarte.
Biserica îi pomenește nu pentru a cultiva memoria violenței, ci pentru a proclama biruința credinței.
În fiecare an, atunci când numele lor este rostit în rugăciune, trecutul devine prezent liturgic. Cetatea Nicomidiei, autoritățile imperiale, încercările și suferințele lor rămân în istorie, dar mărturisirea lor trece dincolo de istorie și intră în veșnicia Bisericii.
Fotie și Anichit ne amintesc că adevărata statornicie nu se vede atunci când credința este ușoară, ci atunci când ea este pusă la încercare.
Iar cununa lor nu este doar răsplata unei suferințe trecute, ci mărturia că omul care își așază viața în Hristos poate pierde totul înaintea lumii și, totuși, să nu piardă ceea ce este esențial: comuniunea cu Dumnezeu.„Fiţi credincioşi până la moarte şi vă voi da cununa vieţii.”
(Apocalipsa 2, 10)
Surse teologice și istorice
Mineiul pe luna august, ziua de 12 august – slujba și pomenirea Sfinților Mucenici Fotie și Anichit.
Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, 12 august – Viața și pătimirea Sfinților Mucenici Fotie și Anichit.
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în special cărțile referitoare la persecuțiile împotriva creștinilor din timpul împăratului Dioclețian.
Eusebiu de Cezareea, Martirii Palestinei – pentru contextul persecuțiilor și mărturia creștinilor din perioada lui Dioclețian.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei – pentru înțelegerea teologică a mărturisirii lui Hristos, a muceniciei și a răbdării în suferință.
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistolele – pentru concepția creștină despre urmarea lui Hristos, mărturisire și unirea cu El prin suferință.
Sfânta Scriptură – în special Matei 10, 32; Faptele Apostolilor 5, 29; Apocalipsa 2, 10; 2 Timotei 4, 7.
Autor : Alexandru Ispas filosof și istoric
Comentarii
Trimiteți un comentariu