În ziua de 13 august, Biserica face pomenirea Mutării moaștelor Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, una dintre acele zile liturgice în care istoria Bisericii se întâlnește în chip firesc cu teologia și cu memoria vie a sfințeniei. Nu este vorba despre pomenirea principală a Sfântului Maxim, care se face la 21 ianuarie, ci despre aducerea sfintelor sale moaște din ținutul Lazicii la Constantinopol, după încheierea marii controverse monotelite și după confirmarea învățăturii pentru care marele mărturisitor suferise.
Pentru a înțelege adevărata însemnătate a acestei mutări trebuie să privim mai întâi către sfârșitul vieții pământești a Sfântului Maxim. El murise departe de Constantinopol, în anul 662, în urma exilului în care fusese trimis de autoritățile imperiale. Ultimii săi ani fuseseră marcați de suferință, lipsuri și izolarea de lumea în care își desfășurase cea mai mare parte a lucrării sale teologice. Lazica nu era locul pe care și-l alesese pentru a-și încheia viața, ci locul în care fusese împins de prigoana pornită împotriva mărturisirii sale.
Înainte de exil, Maxim fusese legat profund de Constantinopol și de lumea monahală de pe celălalt țărm al Bosforului. După ce a părăsit slujirea imperială, a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului din Chrysopolis, unde a primit tunderea monahală și, mai târziu, a devenit egumen. Acolo se formase în liniștea vieții monahale omul care avea să ajungă unul dintre cei mai importanți apărători ai credinței ortodoxe despre Hristos.
Drumul său avea însă să-l poarte departe de această mănăstire. Controversa monotelită, care susținea existența unei singure voințe în Hristos, devenise una dintre cele mai grave crize teologice ale epocii. În spatele formulei se afla o problemă fundamentală pentru credința Bisericii: dacă Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, atunci omenitatea Lui trebuie mărturisită în deplinătatea ei. Sfântul Maxim a înțeles că nu putea exista o mărturisire incompletă a firii omenești a Mântuitorului fără consecințe asupra întregii înțelegeri a mântuirii.
Pentru el, apărarea credinței despre cele două voințe ale lui Hristos nu reprezenta o dispută de școală și nici o problemă de terminologie teologică. Era însăși mărturisirea realității Întrupării. Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se Om, a asumat firea omenească în deplinătatea ei, afară de păcat. Prin urmare, voința omenească nu putea lipsi din realitatea umanității Sale. În Hristos, voința dumnezeiască și voința omenească nu se află în conflict, ci lucrează în deplină armonie, fiecare potrivit firii căreia îi aparține, în unitatea Persoanei Fiului.
Această convingere l-a dus pe Maxim până la confruntarea directă cu puterea imperială. A fost judecat și prigonit, iar în cele din urmă a fost supus unei mutilări cumplite: i-au fost tăiate limba și mâna dreaptă. Ceea ce urmăreau persecutorii era limpede: să-l împiedice să mai mărturisească prin cuvânt și prin scris. După această pedeapsă, Sfântul Maxim a fost trimis în exil, însoțit de ucenicii săi, și a ajuns în ținuturile Lazicii, unde avea să-și încheie viața.
Istoria păstrează aici una dintre cele mai puternice imagini ale mărturisirii creștine. Omului i se poate lua libertatea, i se poate răni trupul și i se pot opri mijloacele prin care vorbește, dar adevărul pe care l-a primit Biserica nu poate fi închis într-o temniță. Sfântul Maxim a rămas mărturisitor chiar și atunci când nu mai putea vorbi și nu mai putea scrie cu mâna sa.
Moartea lui, în anul 662, a venit înainte ca Biserica să vadă în mod solemn biruința deplină a învățăturii sale. El nu a mai apucat să vadă Sinodul al VI-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol între anii 680 și 681, și nici să audă mărturisirea solemnă a Bisericii despre cele două voințe și două lucrări naturale în Hristos. Dar ceea ce el apăra cu prețul vieții sale avea să fie confirmat de Biserică.
În această succesiune de evenimente trebuie așezată și mutarea moaștelor sale.
După Sinodul al VI-lea Ecumenic, sfintele moaște ale Sfântului Maxim au fost aduse din Lazica la Constantinopol și așezate la Mănăstirea Maicii Domnului din Chrysopolis, mănăstirea în care sfântul fusese egumen. Aceasta este tradiția liturgică păstrată în Prologul grec și în rânduiala pomenirii din 13 august.
Faptul că moaștele sale au fost readuse tocmai la Chrysopolis are o importanță aparte. Acolo se afla una dintre rădăcinile vieții sale monahale. Acolo Maxim intrase în nevoința călugărească, acolo fusese primit de frații mănăstirii și acolo ajunsese egumen. Din acel loc avea să pornească apoi spre lucrarea sa mărturisitoare, iar după moarte, trupul său avea să se întoarcă în aceeași comunitate monahală.
Există în această întoarcere o continuitate profundă. Maxim plecase din Chrysopolis ca monah, iar după moartea sa se întorcea acolo ca mărturisitor al Bisericii. Plecase din mănăstire pentru a-și urma chemarea în mijlocul unei crize care cuprinsese întreg Răsăritul creștin și se întorcea după ce mărturisirea lui fusese confirmată de Biserică.
Mutarea moaștelor nu poate fi, așadar, desprinsă de istoria luptei pentru dreapta credință. Ea vine după momentul în care Biserica a respins învățătura monotelită și a afirmat din nou plinătatea realității lui Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. În această lumină, cinstirea trupului Sfântului Maxim dobândește o semnificație deosebită: Biserica cinstește trupul celui care își pusese trupul însuși în slujba mărturisirii.
Aici se întâlnește istoria cu teologia.
Ortodoxia nu cinstește moaștele sfinților ca pe niște simple obiecte rămase din trecut. Cinstirea lor are la temelie credința în Întruparea Fiului lui Dumnezeu și în Învierea trupurilor. Dacă Dumnezeu Însuși a primit trup omenesc, atunci trupul nu poate fi considerat o realitate lipsită de valoare în iconomia mântuirii. Iar dacă Hristos a înviat cu trupul, atunci destinul omului nu este dispariția, ci transfigurarea.
De aceea, trupul sfântului este cinstit pentru că a fost parte din viața unui om care s-a dăruit lui Dumnezeu. Sfântul nu este numai suflet; el este persoană întreagă, iar sfințenia privește întreaga existență. Nevoința, rugăciunea, postirea, suferința și mărturisirea au fost trăite în trup. În cazul Sfântului Maxim, această realitate este cu atât mai puternică, deoarece trupul său a purtat literalmente urmele prigoanei.
Mâna tăiată și limba tăiată nu sunt doar detalii dramatice dintr-o biografie. Ele arată prețul pe care Sfântul Maxim l-a plătit pentru fidelitatea față de adevărul despre Hristos. Cel care nu a acceptat să vorbească altfel decât cerea credința Bisericii a fost lipsit de limbă; cel care a refuzat să renunțe la mărturisirea sa scrisă a fost lipsit de mâna dreaptă. Și totuși, după veacuri, numele lui a rămas legat tocmai de această mărturisire.
Aceasta este una dintre marile paradoxe ale istoriei Bisericii: ceea ce prigonitorii au vrut să distrugă a devenit ceea ce Biserica a păstrat cu cea mai mare grijă. Trupul celui pedepsit pentru credință a devenit trup de sfânt, iar cuvântul celui căruia i se tăiase limba a rămas în teologia Bisericii.
Sfântul Maxim ne ajută astfel să înțelegem că dogma nu este o construcție rece a minții omenești. În spatele fiecărei afirmații dogmatice se află adevărul despre Dumnezeu și despre mântuirea omului. Pentru Maxim, întrebarea privind voința omenească a lui Hristos era inseparabilă de întrebarea dacă omul poate fi cu adevărat vindecat și ridicat către Dumnezeu.
Dacă Hristos nu ar fi avut voință omenească reală, atunci nu ar fi fost asumată întreaga realitate a omului. Dar pentru că Logosul lui Dumnezeu S-a făcut Om adevărat, întreaga fire omenească este cuprinsă în lucrarea Sa mântuitoare. În Hristos, omul nu este anulat, ci restaurat. Firea omenească nu este absorbită de dumnezeire, ci este vindecată și transfigurată în unirea ipostatică.
Această perspectivă este esențială pentru înțelegerea teologiei Sfântului Maxim. El vede întreaga existență a omului în perspectiva unirii cu Dumnezeu. Îndumnezeirea nu înseamnă că omul încetează să fie creatură și devine Dumnezeu după ființă, ci că, prin har, este chemat la participarea reală la viața dumnezeiască. În acest sens, sfințenia este împlinirea vocației omului.
Iar trupul sfântului devine o mărturie a acestei vocații.
De aceea, mutarea moaștelor Sfântului Maxim are o frumusețe teologică aparte. Trupul celui care a apărat adevărul despre realitatea deplină a umanității lui Hristos este readus în mijlocul Bisericii și așezat spre cinstire. Nu este o simplă recuperare istorică a unui trup. Este recunoașterea eclesială a unei vieți care a fost în întregime pusă sub semnul lui Hristos.
În această lumină, Lazica rămâne locul jertfei, iar Chrysopolisul devine locul întoarcerii. În Lazica se încheie viața pământească a mărturisitorului; la Chrysopolis se păstrează memoria lui în comunitatea monahală din care plecase. Între cele două locuri se desfășoară drumul unui om care a trecut de la liniștea mănăstirii la furtuna controverselor teologice, de la libertatea mărturisirii la exil și de la suferință la cinstirea Bisericii.
Mutarea moaștelor sale este, prin urmare, o mărturie despre felul în care Biserica își asumă memoria sfinților. Ea nu uită suferința lor și nu separă sfințenia de istorie. Sfântul Maxim nu este o figură idealizată, desprinsă de realitatea secolului al VII-lea. El este omul care a trăit într-o epocă de criză, a luat o poziție teologică limpede și a acceptat consecințele ei până la capăt.
Tocmai de aceea, pomenirea din 13 august are o forță aparte. Ea nu ne cere numai să ne amintim că moaștele unui sfânt au fost mutate dintr-un loc în altul. Ne pune înainte relația dintre mărturisire și sfințenie, dintre trup și Înviere, dintre dogmă și viață.
Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a apărat adevărul pentru ca numele său să fie pomenit. L-a apărat pentru că, pentru el, adevărul despre Hristos era adevărul mântuirii. Iar Biserica, după ce veacurile au trecut peste prigoana lui, a păstrat tocmai această mărturie. În ziua mutării moaștelor sale, memoria lui este legată din nou de Constantinopol și de Chrysopolis, de locul în care a fost monah și egumen, dar mai ales de Biserica pentru care a suferit.
Astfel, mutarea moaștelor Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul nu este un simplu episod secundar al biografiei sale. Este o pagină în care se întâlnesc jertfa unui om, biruința unei mărturisiri și credința Bisericii în sfințirea omului întreg. Cel care fusese trimis departe de patria sa duhovnicească este readus, după moarte, în locul în care își începuse viața monahală. Cel care fusese condamnat pentru mărturisirea credinței este cinstit de Biserică drept mărturisitor. Iar trupul celui care a suferit pentru adevărul despre Hristos rămâne, peste veacuri, mărturie că în Hristos omul este chemat nu la pierdere, ci la transfigurare.
Aceasta este moștenirea pe care Sfântul Maxim o lasă Bisericii: nu numai o operă teologică de o profunzime rară, ci și o viață în care adevărul a fost unit cu jertfa. Iar mutarea sfintelor sale moaște ne amintește că Biserica nu păstrează sfinții doar în paginile istoriei, ci îi primește în memoria ei liturgică și îi mărturisește ca pe cei în care lucrarea lui Dumnezeu a devenit văzută.
La 13 august, înaintea noastră nu stă doar amintirea unei mutări. Stă mărturia unui om care a rămas credincios lui Hristos atunci când credința devenise primejdioasă. Și tocmai de aceea, pomenirea moaștelor sale este, în fond, o chemare la aceeași statornicie: aceea de a nu despărți niciodată adevărul de viață, credința de rugăciune și mărturisirea de iubirea față de Hristos.
Sursa : Mineiul pe luna august, ziua de 13 august, „Mutarea moaștelor Preacuviosului Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul”.
Viețile Sfinților – luna august, ziua de 13 august, „Mutarea moaștelor Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul”.
Autor Alexandru Ispas filosof și istoric
Comentarii
Trimiteți un comentariu