Ziua de 15 august este așezată în calendarul Bisericii sub lumina marelui praznic al Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sărbătoare în care taina trecerii Maicii Domnului din această viață este contemplată în lumina Învierii lui Hristos. Praznicul nu este însă simpla comemorare a sfârșitului pământesc al unei persoane sfinte și nici o sărbătoare care poate fi înțeleasă numai prin raportare la moarte. În centrul său se află o taină mult mai adâncă: taina omului care, prin lucrarea harului, este chemat să treacă din existența supusă stricăciunii la comuniunea deplină cu Dumnezeu.
Biserica a numit această trecere Adormire. Cuvântul nu este întâmplător și nu are numai valoare poetică. El exprimă însăși perspectiva în care credința creștină privește moartea după Învierea lui Hristos. Moartea există, despărțirea sufletului de trup este reală, iar Biserica nu încearcă să ascundă această realitate. Dar, după Hristos, moartea nu mai poate fi înțeleasă ca o putere absolută. Ea nu mai este un zid fără ieșire, ci un hotar peste care se întinde făgăduința Învierii.
În cazul Maicii Domnului, această taină dobândește o adâncime aparte. Nu pentru că Maica Domnului ar fi mai presus de Dumnezeu sau pentru că ar avea în sine puterea de a birui moartea, ci tocmai pentru că întreaga ei existență este legată în chip unic de Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om.
Aici trebuie așezat începutul oricărei înțelegeri adevărate a Adormirii. Nu putem vorbi despre Maica Domnului fără să vorbim despre Hristos, iar nu putem vorbi despre Adormirea ei fără să privim spre Întrupare și Înviere.
Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu pentru că Cel născut din ea este Dumnezeu-Cuvântul. Aceasta nu este doar o formulă dogmatică prin care Biserica îi acordă un titlu de cinstire. Este una dintre cele mai importante mărturisiri ale credinței creștine despre Persoana lui Hristos. Cel născut din Fecioara Maria nu este un om asupra căruia Dumnezeu a venit ulterior, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om.
Prin urmare, trupul Maicii Domnului este legat în chip unic de taina Întrupării. Din ea Hristos Și-a luat firea omenească. În ea se întâlnește, într-un chip negrăit, lucrarea lui Dumnezeu și libertatea omului care răspunde lui Dumnezeu. Iar această legătură cu Hristos nu se încheie odată cu nașterea Lui. Ea străbate întreaga taină a mântuirii și ajunge, în praznicul Adormirii, la un moment de o profunzime aparte.
Cea care L-a primit în trup pe Fiul lui Dumnezeu trece acum, prin taina morții, către Fiul ei.
Această afirmație nu trebuie înțeleasă sentimental, ci teologic. Maica Domnului nu este doar mama lui Iisus în sensul unei relații omenești. Ea este Maica Celui care este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. De aceea, legătura dintre ea și Hristos are o profunzime care depășește toate relațiile omenești obișnuite.
În Adormire, Biserica contemplă tocmai această relație dusă până la plinătatea ei. Maica Domnului nu intră într-o existență autonomă față de Fiul ei, ci este încredințată Lui. Taina ei este cuprinsă în taina lui Hristos.
De aici vine și frumusețea numelui de „Maica Vieții”, pe care Biserica îl atribuie Maicii Domnului. Ea este Maica Celui care este Viața. Și tocmai Maica Vieții trece prin moarte. Paradoxul este numai aparent. În lumina credinței, tocmai această trecere arată că Viața pe care Hristos o aduce nu este simpla prelungire a existenței biologice, ci participarea la viața lui Dumnezeu.
Adevărata întrebare a praznicului nu este, așadar, doar: „Cum a murit Maica Domnului?”, ci: „Ce înseamnă că ea a trecut prin moarte către Dumnezeu?”
Răspunsul Bisericii se află în Hristos.
Hristos nu a venit în lume pentru a-l învăța pe om să evite moartea, ci pentru a-l elibera de robia ei. El Însuși intră în moarte, primește mormântul și Se ridică din morți. Prin aceasta, moartea este lovită în centrul ei. Nu mai poate pretinde că are stăpânire veșnică asupra omului.
De aceea, Adormirea Maicii Domnului nu este o taină care stă lângă Învierea lui Hristos, ca un eveniment separat. Ea este contemplată din interiorul luminii Învierii.
Aceasta este diferența esențială dintre o simplă comemorare a morții și un praznic al Bisericii. Dacă Adormirea ar fi privită numai ca sfârșitul vieții pământești a Maicii Domnului, atunci ziua de 15 august ar avea caracterul unei comemorări funerare. Dar Biserica o prăznuiește ca sărbătoare. Și o poate face pentru că în centrul ei nu se află moartea, ci Hristos, biruitorul morții.
De aceea, icoana Adormirii este atât de profundă. În centrul ei se află Maica Domnului adormită, iar deasupra ei este Hristos, Care poartă în brațe sufletul ei în chipul unui prunc. Imaginea nu este o simplă reprezentare artistică. Ea exprimă teologic ceea ce Biserica mărturisește despre această taină: Fiul primește sufletul Maicii Sale.
Cel pe care ea L-a ținut în brațe ca Prunc este acum Cel care o primește în brațele Sale.
Aici se află una dintre cele mai cutremurătoare frumuseți ale praznicului.
La Betleem, Maica Îl ține pe Hristos. La Adormire, Hristos o primește pe Maica Sa. Cel care a primit de la ea firea omenească este Cel care o primește acum în slava Sa.
Această imagine concentrează în ea întreaga economie a mântuirii: Dumnezeu Se apropie de om, iar omul este ridicat către Dumnezeu.
Întruparea și Adormirea se întâlnesc astfel într-un arc teologic impresionant. În Întrupare, Fiul lui Dumnezeu coboară către condiția omenească fără să înceteze să fie Dumnezeu. În slava Maicii Domnului, omul este ridicat către Dumnezeu prin har fără să înceteze să fie creatură.
Aceasta este taina îndumnezeirii.
Ortodoxia nu înțelege îndumnezeirea ca transformare a omului în Dumnezeu după ființă. Dumnezeu rămâne Dumnezeu, omul rămâne om. Dar omul poate participa la viața dumnezeiască prin har. Poate fi luminat, sfințit și transfigurat. Poate deveni, în limbajul Sfinților Părinți, „părtaș dumnezeieștii firi” (2 Petru 1, 4).
În Maica Domnului, această realitate este contemplată într-un chip cu totul aparte. Ea este cea mai înaltă expresie a receptivității omenești față de Dumnezeu. Nu pentru că harul ar fi fost primit pasiv, ca și cum omul nu ar avea nicio participare, ci pentru că în ea vedem întâlnirea dintre harul lui Dumnezeu și ascultarea omului.
Adormirea ei devine, astfel, și taina unei vieți care și-a găsit adevărata împlinire.
Omul contemporan este adesea tentat să măsoare împlinirea prin ceea ce posedă, prin ceea ce realizează, prin recunoașterea pe care o primește sau prin durata existenței sale. Praznicul Maicii Domnului propune o măsură cu totul diferită. Împlinirea omului nu constă în acumularea vieții pământești, ci în dobândirea vieții în Dumnezeu.
Maica Domnului nu este slăvită pentru că a avut o existență lipsită de limitele omenești. Este slăvită pentru că întreaga ei existență a fost orientată către Dumnezeu.
Aici praznicul devine o chemare. Nu ne cere să imităm Maica Domnului în ceea ce este unic și irepetabil în taina ei, ci să înțelegem direcția vieții sale: Dumnezeu înaintea tuturor lucrurilor.
Adormirea ne obligă, într-un anumit sens, să ne întrebăm ce rămâne din om atunci când toate lucrurile exterioare dispar.
Rămâne persoana.
Rămâne relația cu Dumnezeu.
Rămâne ceea ce omul a devenit prin libertatea sa și prin răspunsul său la har.
De aceea, praznicul are și o dimensiune profund ascetică. Nu este numai o sărbătoare despre ceea ce Dumnezeu a făcut cu Maica Domnului, ci și o chemare către curățirea inimii. Dacă omul este destinat comuniunii cu Dumnezeu, atunci viața sa trebuie să devină pregătirea acestei comuniuni.
Adormirea Maicii Domnului ne arată că sfințenia nu este o podoabă adăugată omului, ci transformarea întregii sale existențe prin Dumnezeu.
Iar aici se află și sensul profund al trupului.
Credința creștină nu privește trupul ca pe un element inferior al omului. Trupul este creat de Dumnezeu. Hristos a primit trup. A mâncat, a ostenit, a suferit și a murit cu trup adevărat. Și tot cu trup adevărat a înviat.
Prin urmare, trupul nu este abandonat în iconomia mântuirii.
Acest adevăr face ca tradiția Bisericii despre mutarea Maicii Domnului la cele cerești să aibă o semnificație teologică profundă. Biserica nu vorbește despre o simplă supraviețuire spirituală a Maicii Domnului, ci despre preaslăvirea ei de către Dumnezeu.
În această taină se vede anticipat ceva din ceea ce credința creștină mărturisește despre destinul omului: învierea și transfigurarea întregii persoane.
Maica Domnului nu devine Dumnezeu după ființă. Ea nu încetează să fie creatură. Dar este atât de profund unită cu Dumnezeu prin har, încât Biserica o contemplă în slava cerească drept cea mai înaltă dintre făpturile omenești.
Aceasta este și cauza pentru care cinstirea ei este atât de înaltă și, în același timp, atât de atent delimitată de adorarea datorată numai lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu I se aduce adorare; Maicii Domnului i se aduce supracinstire. Nu este o diferență de intensitate sentimentală, ci una teologică. Dumnezeu este Creatorul; Maica Domnului este creatură. Dumnezeu este izvorul sfințeniei; Maica Domnului este cea preaslăvită prin har.
Tocmai această distincție păstrează frumusețea adevărată a praznicului.
Dacă Maica Domnului ar fi Dumnezeu, slava ei nu ar mai fi mărturie despre posibilitatea transfigurării omului. Dar pentru că ea este om, preaslăvirea ei devine o mărturie despre ceea ce Dumnezeu poate lucra în făptura Sa.
În ea, omul nu este desființat de Dumnezeu, ci împlinit în Dumnezeu.
Aceasta este una dintre cele mai adânci afirmații pe care le poate primi un creștin din praznicul Adormirii.
Dumnezeu nu ne mântuiește anulându-ne personalitatea, libertatea sau firea. Nu ne transformă în altceva decât ceea ce suntem, ci vindecă și transfigurează ceea ce El Însuși a creat.
Maica Domnului este icoana acestei vindecări și transfigurări.
De aceea, Adormirea nu este doar despre sfârșit. Este despre împlinire.
Este despre ceea ce se întâmplă atunci când o existență întreagă este orientată către Dumnezeu.
Este despre sensul ultim al trupului.
Este despre biruința harului.
Este despre faptul că omul nu este destinat să rămână pentru totdeauna prizonierul stricăciunii.
Este despre comuniunea care nu este distrusă de moarte.
Și, mai presus de toate, este despre Hristos.
Pentru că fără Hristos, Adormirea nu ar putea fi înțeleasă.
Fără Întrupare, nu ar exista legătura unică dintre Maica Domnului și Fiul lui Dumnezeu.
Fără Cruce, nu am putea înțelege adâncimea iubirii cu care Hristos a intrat în moarte.
Fără Înviere, Adormirea ar rămâne numai o trecere către mormânt.
Dar pentru că Hristos a înviat, mormântul nu mai este ultimul cuvânt.
Pentru că Hristos a biruit moartea, Adormirea devine sărbătoare.
Pentru că Hristos este Viața, Maica Vieții este contemplată în lumina Vieții.
Iată de ce praznicul din 15 august are o forță duhovnicească atât de mare. El nu ne îndeamnă să fugim de gândul morții, ci să-l privim în lumina lui Hristos. Nu ne cere să negăm fragilitatea omenească, ci să înțelegem că fragilitatea nu este destinația finală a omului.
În Maica Domnului, Biserica privește către omul transfigurat prin har.
Nu către omul care se autoslăvește.
Nu către omul care se ridică prin propriile puteri.
Ci către omul care Îl primește pe Dumnezeu și se lasă lucrat de Dumnezeu.
De aceea, Adormirea Maicii Domnului este și un praznic al smereniei. Cea mai înaltă dintre făpturi este cea care nu își revendică nimic pentru sine. Slava ei nu este construită pe afirmarea propriei persoane, ci pe relația ei cu Dumnezeu.
În aceasta se află și frumusețea adevăratei sfințenii: cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât nu se închide în sine, ci devine mai transparent pentru lucrarea harului.
Maica Domnului nu Îl înlocuiește pe Hristos. Ea Îl arată.
Iar acesta este poate unul dintre cele mai importante sensuri ale praznicului. Cinstirea Maicii Domnului trebuie să ne conducă întotdeauna către Fiul ei.
Dacă privim Adormirea ei și nu ajungem la Hristos, nu am înțeles taina.
Dacă vedem slava ei și nu vedem lucrarea harului, nu am înțeles taina.
Dacă vedem mutarea ei la cele cerești și nu vedem chemarea omului către comuniunea cu Dumnezeu, nu am înțeles taina.
Adormirea este, în cele din urmă, o taină despre apropierea dintre Dumnezeu și om.
Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să poată participa la viața lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu a coborât până la moarte pentru ca omul să poată fi ridicat din moarte.
Hristos a primit trup omenesc pentru ca trupul omenesc să poată fi transfigurat.
Iar Maica Domnului, cea care a dăruit trup Fiului lui Dumnezeu, este contemplată în ziua Adormirii în slava pe care Dumnezeu o dăruiește făpturii Sale.
Aici se află esența praznicului.
Adormirea Maicii Domnului nu este povestea unei vieți care se termină. Este taina unei vieți care își află împlinirea în Dumnezeu.
Este trecerea Maicii Vieții prin moarte către Fiul ei.
Este mărturia că Învierea lui Hristos nu este un adevăr abstract, ci puterea care schimbă sensul existenței omenești.
Este icoana nădejdii Bisericii că omul nu a fost creat pentru stricăciune, ci pentru comuniune.
Și este chemarea fiecăruia dintre noi de a înțelege că adevărata măsură a vieții nu este cât am trăit, cât am avut sau cât am fost văzuți de oameni, ci cât de mult am lăsat viața noastră să devină loc al întâlnirii cu Dumnezeu.
Înaintea tainei Adormirii, Biserica nu ne pune doar să privim spre cer. Ne cere să ne privim propria viață în lumina cerului.
Pentru că Maica Domnului nu ne arată o destinație străină omului, ci ne descoperă, prin harul lui Dumnezeu, chemarea ultimă a firii omenești: sfințirea, transfigurarea și comuniunea veșnică cu Hristos.
Iar acesta este adevăratul sens al praznicului: Maica Domnului adoarme, dar taina ei nu este moartea. Taina ei este Hristos, iar în Hristos moartea este trecută către Viață.
Mai este însă un aspect al acestei taine care trebuie privit cu multă atenție: Adormirea Maicii Domnului descoperă legătura dintre sfințenie și comuniune. În înțelegerea ortodoxă, sfințenia nu este izolarea omului de Dumnezeu, de lume sau de ceilalți, ci intrarea lui într-o relație tot mai profundă cu Dumnezeu. Omul se sfințește atunci când întreaga sa existență începe să fie pătrunsă de lucrarea harului. De aceea, preaslăvirea Maicii Domnului nu trebuie separată de întreaga ei existență în Dumnezeu. Ceea ce Biserica vede în taina Adormirii este împlinirea unei vieți care a fost orientată în întregime către voia dumnezeiască.
În acest sens, Adormirea nu reprezintă numai trecerea dintr-o stare în alta, ci descoperirea plinătății unei comuniuni care exista deja. Maica Domnului nu începe să fie aproape de Hristos în clipa Adormirii. Întreaga ei existență este marcată de această apropiere. Praznicul descoperă, într-un chip deplin, ceea ce viața ei a exprimat încă din taina Întrupării: răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu poate deveni un răspuns total, iar harul primit poate transforma întreaga existență.
Aici se află și una dintre marile diferențe dintre o înțelegere superficială a sfințeniei și perspectiva Bisericii. Sfântul nu este un om care a acumulat merite pentru a primi, la sfârșitul vieții, o recompensă. Sfințenia este o lucrare continuă a harului în om, la care omul participă liber. Dumnezeu cheamă, Dumnezeu luminează, Dumnezeu sfințește, dar omul este chemat să răspundă. În Maica Domnului vedem această sinergie într-un chip deosebit: lucrarea dumnezeiască și libertatea omenească nu se anulează reciproc, ci se întâlnesc.
Prin urmare, taina Adormirii poate fi privită și ca o taină a împlinirii ascultării. Nu este vorba despre o ascultare mecanică, lipsită de libertate, ci despre o libertate care a găsit în Dumnezeu adevăratul ei sens. Omul contemporan identifică adesea libertatea cu posibilitatea de a face orice dorește. Evanghelia arată însă că libertatea adevărată este mai adâncă: ea constă în capacitatea omului de a se îndrepta către bine, către adevăr și către Dumnezeu.
Maica Domnului este una dintre cele mai puternice mărturii ale acestei libertăți. Ea nu este o simplă „instrumentalizare” a unei persoane în planul mântuirii, ci persoana care răspunde liber chemării lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, taina Adormirii sale poate fi înțeleasă ca rod al unei existențe în care libertatea și harul au lucrat împreună.
Iar această perspectivă schimbă și felul în care privim moartea. Dacă viața omului este orientată către comuniunea cu Dumnezeu, atunci moartea nu mai poate fi considerată singura măsură a existenței. Ea este un prag. Dur, misterios și dureros, dar totuși un prag.
În Maica Domnului, acest prag este luminat de o realitate și mai adâncă: iubirea nu este anulată de moarte.
Aceasta este o dimensiune esențială a praznicului. Relația dintre Maica Domnului și Fiul ei nu se sfârșește prin moarte. Dimpotrivă, taina Adormirii arată că relația personală cu Dumnezeu nu poate fi distrusă de despărțirea sufletului de trup. Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, iar comuniunea cu El este mai puternică decât moartea.
De aici se naște și nădejdea Bisericii. Creștinul nu speră într-o simplă continuitate biologică, nici într-o memorie care să rămână după moarte în conștiința oamenilor. Nădejdea creștină este nădejdea comuniunii personale cu Dumnezeu și a învierii.
Această diferență este fundamentală. A fi „nemuritor” în memoria oamenilor nu este ceea ce promite Evanghelia. Evanghelia promite viață în Dumnezeu. Nu o amintire, ci comuniune. Nu o idee despre persoană, ci existența persoanei în Dumnezeu.
În această lumină trebuie privită și cinstirea Maicii Domnului în Biserică. Ea nu este doar amintită. Biserica se roagă și o cheamă ca mijlocitoare, mărturisind că sfinții sunt vii în Dumnezeu. Iar Maica Domnului ocupă în această comuniune un loc unic, tocmai datorită relației ei cu Hristos.
Această realitate ne conduce către o altă dimensiune importantă: Adormirea Maicii Domnului este un praznic al comuniunii dintre Biserica de aici și Biserica cerească.
Biserica nu este despărțită în mod absolut de cei care au trecut din această viață în Hristos. Există o singură Biserică, al cărei Cap este Hristos. Cei care se află în comuniunea lui Dumnezeu nu sunt pierduți pentru Biserică. Ei aparțin în continuare Trupului lui Hristos.
De aceea, Maica Domnului nu este o figură îndepărtată, închisă într-un trecut sacru. Ea este vie în Dumnezeu. Praznicul Adormirii nu o transformă într-o amintire, ci tocmai mărturisește că viața în Dumnezeu depășește limitele timpului.
Această comuniune este una dintre cele mai mari taine ale credinței ortodoxe. Biserica pământească și Biserica cerească nu sunt două realități independente, ci se întâlnesc în Hristos. Rugăciunea Bisericii este, prin însăși natura ei, o intrare în această comuniune.
De aceea, atunci când Biserica o cinstește pe Maica Domnului la praznicul Adormirii, nu privește doar înapoi. Privește și înainte.
Privește către ceea ce este chemat să devină omul în Hristos.
Privește către Împărăție.
Privește către înviere.
Privește către comuniunea deplină cu Dumnezeu.
Aici praznicul capătă o dimensiune eshatologică profundă. Adormirea Maicii Domnului este o anticipare a realității către care se îndreaptă întreaga creație. În Hristos, creația este chemată la transfigurare, iar omul este chemat să participe la această transfigurare.
Nu este vorba despre dispariția lumii create, ci despre transfigurarea ei. Dumnezeu nu abandonează creația Sa. El o conduce către plinătate. Iar omul, ca preot al creației, este chemat să participe la această lucrare prin propria sa sfințire.
În Maica Domnului, această vocație a omului apare într-un chip deosebit de limpede. Ea este cea în care materia și harul se întâlnesc într-un mod unic: trupul ei devine loc al Întrupării, iar persoana ei este preaslăvită prin lucrarea lui Dumnezeu.
Prin urmare, Adormirea ne ajută să înțelegem că materia nu este opusul harului.
Trupul poate fi sfințit.
Timpul poate fi sfințit.
Viața de zi cu zi poate fi sfințită.
Relațiile dintre oameni pot fi sfințite.
Întreaga existență poate deveni spațiu al întâlnirii cu Dumnezeu.
Aceasta este una dintre cele mai profunde consecințe ale Întrupării și una dintre realitățile pe care praznicul Adormirii le pune înaintea noastră.
Dacă Dumnezeu a luat trup omenesc, atunci trupul nu poate fi disprețuit.
Dacă Hristos a înviat cu trupul, atunci trupul nu este destinat nimicirii.
Dacă Maica Domnului este preaslăvită, atunci vedem că Dumnezeu poate ridica întreaga persoană omenească la comuniunea cu El.
Aici se află și răspunsul creștin la una dintre cele mai adânci frici ale omului: frica de dispariție.
Omul se teme că va înceta să existe, că va fi uitat, că ceea ce este el se va pierde. Credința Bisericii răspunde acestei frici nu printr-o simplă consolare psihologică, ci printr-o afirmație dogmatică: persoana este chemată la veșnicie în Dumnezeu.
Adormirea Maicii Domnului devine, în acest sens, o mărturie a valorii infinite a persoanei.
Dumnezeu nu mântuiește o masă anonimă de oameni. El mântuiește persoane. Iar fiecare persoană este chemată la o relație unică și irepetabilă cu Dumnezeu.
Maica Domnului nu se pierde în veșnicie într-o existență impersonală. Ea rămâne Maria, Născătoarea de Dumnezeu, persoană vie în comuniunea cu Fiul ei.
Aceasta este frumusețea creștină a veșniciei: nu dispariția persoanei, ci împlinirea ei.
În această perspectivă, Adormirea Maicii Domnului devine și o taină a identității. Omul nu își găsește identitatea ultimă în ceea ce posedă, în poziția socială, în succes sau în imaginea pe care și-o construiește. Identitatea ultimă a omului se descoperă în relația sa cu Dumnezeu.
Maica Domnului este Maică, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, dar toate aceste numiri sunt strâns legate de relația ei cu Dumnezeu. În cele din urmă, slava ei nu vine dintr-o afirmare individuală, ci din faptul că viața ei a devenit loc al lucrării lui Dumnezeu.
De aceea, praznicul ne invită să privim altfel și propria noastră existență. Nu trebuie să așteptăm sfârșitul vieții pentru a căuta comuniunea cu Dumnezeu. Veșnicia începe să fie gustată încă din prezent prin rugăciune, prin Euharistie, prin iubire, prin pocăință, prin iertare și prin curățirea inimii.
Adormirea Maicii Domnului nu este doar o taină despre ceea ce se întâmplă după viața pământească. Este și o taină despre felul în care trebuie trăită viața înainte de trecerea ei.
Pentru că numai o viață orientată către Dumnezeu poate fi înțeleasă în lumina veșniciei.
Iar aici praznicul devine extrem de concret. Ne întreabă ce facem cu timpul nostru, cu libertatea noastră, cu trupul nostru, cu mintea noastră, cu iubirea noastră și cu relația noastră cu Dumnezeu. Ne întreabă dacă trăim doar pentru ceea ce trece sau dacă începem încă de acum să construim în noi omul chemat la Împărăție.
Maica Domnului nu este numai cea pe care o privim. Este și cea către care Biserica ne îndreaptă privirea pentru a învăța cum se trăiește înaintea lui Dumnezeu.
Iar Adormirea ei ne amintește că adevărata finalitate a omului nu este mormântul, ci întâlnirea cu Dumnezeu.
De aceea, în fața acestui praznic, moartea nu mai poate fi privită separat de speranță. Lacrima nu mai este lipsită de nădejde. Despărțirea nu mai este absolută. Mormântul nu mai este ultimul loc al omului.
În Hristos, toate acestea sunt străbătute de lumina Învierii.
Iar Maica Domnului, în taina Adormirii sale, este așezată înaintea Bisericii ca o icoană vie a acestei nădejdi.
Nu pentru a ne îndepărta de realitatea pământească, ci pentru a ne învăța să o privim cu ochii veșniciei.
Nu pentru a ne face să uităm viața, ci pentru a ne învăța adevăratul ei sens.
Nu pentru a ne face să fugim de moarte, ci pentru a ne arăta că moartea nu mai este stăpânul absolut al celui care trăiește în Hristos.
Și tocmai aici se poate înțelege de ce Biserica prăznuiește Adormirea Maicii Domnului cu atâta solemnitate și lumină: pentru că, în această taină, durerea despărțirii este străbătută de bucuria comuniunii, iar limita morții este străpunsă de nădejdea Învierii.
Maica Domnului nu este, în această zi, o imagine a sfârșitului.
Este icoana împlinirii omului în Dumnezeu.
.
Sursa
Sfântul Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea Maicii Domnului:
Omilia I la Adormirea Maicii Domnului – Patrologia Graeca, vol. 96, col. 699–721;
Omilia a II-a la Adormirea Maicii Domnului – Patrologia Graeca, vol. 96, col. 721–753;
Omilia a III-a la Adormirea Maicii Domnului – Patrologia Graeca, vol. 96, col. 753–761.
Sfântul Grigorie Palama, „Omilia a XXXVII-a la Adormirea Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioarei Maria”, în Omilii la Maica Domnului, traducere din limba greacă veche de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Editura Doxologia, Iași, 2025.
Autor Alexandru Ispas filosof și istoric
Comentarii
Trimiteți un comentariu