Tânărul bogat și Hristos – întâlnirea dintre dorința de veșnicie și libertatea inimii

Tânărul bogat și Hristos – întâlnirea dintre dorința de veșnicie și libertatea inimii Există în Evanghelie întâlniri care nu se încheie odată cu plecarea celor care L-au întâlnit pe Hristos. Unele dintre ele rămân deschise în conștiința Bisericii și, prin ea, în conștiința fiecărui om care citește cu sinceritate cuvintele Scripturii. Întâlnirea dintre Hristos și tânărul bogat este una dintre acestea. Nu este doar întâlnirea unui om cu un Învățător și nici doar o discuție despre avere, porunci și viața veșnică. Este întâlnirea dintre Dumnezeu și omul care dorește să ajungă la Dumnezeu, dar care descoperă, în fața Lui, că între dorința sa și împlinirea ei există încă o legătură de care nu se poate desprinde. Evanghelia după Matei relatează că un om s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat: „Învățătorule, ce bine să fac ca să am viața veșnică?” (Matei 19, 16). Întrebarea este simplă în aparență, dar în ea se află una dintre cele mai vechi și mai profunde întrebări ale omului: ce trebuie să fac pentru ca existența mea să nu se încheie în limitele acestei lumi? Ce trebuie să schimb în mine pentru ca viața mea să dobândească un sens care depășește timpul? Omul din Evanghelie nu vine să-L provoace pe Hristos și nici nu vine să caute o justificare pentru păcat. El vine cu o preocupare reală pentru viața veșnică. Evanghelia îl prezintă ca pe un om care avea o viață morală și religioasă așezată. Atunci când Hristos îi amintește poruncile, el răspunde: „Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Ce-mi mai lipsește?” (Matei 19, 20). Aici apare adevărata profunzime a întâlnirii. Tânărul nu întreabă dacă a făcut bine. El știe că a făcut bine. Întrebarea lui este dacă binele pe care l-a făcut este suficient pentru viața veșnică. El simte că, dincolo de respectarea poruncilor, există ceva care încă îi lipsește. Este poate una dintre cele mai sincere întrebări pe care le poate rosti omul credincios: „Ce-mi mai lipsește?” Înaintea lui Hristos, omul descoperă că viața duhovnicească nu poate fi redusă la o contabilitate a faptelor bune. Credința nu este un registru în care omul adună merite, pentru ca la sfârșitul existenței să poată cere răsplata. Poruncile au rolul lor fundamental, dar ele nu sunt un scop în sine. Ele îl conduc pe om către Dumnezeu. De aceea, răspunsul lui Hristos nu este o condamnare a tânărului, ci o chemare mai înaltă. Sfântul Evanghelist Marcu păstrează un detaliu de o frumusețe aparte: „Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește” (Marcu 10, 21). Înainte ca Hristos să-i ceară ceva, îl privește cu dragoste. Această privire este esențială pentru înțelegerea întregului episod. Hristos nu îi cere tânărului să renunțe la averile sale pentru că îl disprețuiește, nici pentru că bogăția ar fi, în sine, un rău. El îi descoperă ceea ce se află în adâncul inimii sale. Există posibilitatea ca omul să respecte poruncile și, totuși, să nu fie încă liber. Poate să facă binele și, în același timp, să fie legat sufletește de un lucru care a ajuns să ocupe locul pe care numai Dumnezeu îl poate ocupa. De aceea cuvintele Mântuitorului sunt atât de puternice: „De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde averile tale și le dă săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21). Centrul poruncii nu este simpla vânzare a averilor. Centrul este: „vino și urmează-Mi.” Hristos nu îi propune tânărului o ideologie a sărăciei, ci o desprindere a inimii. Îi cere să treacă de la posesie la dăruire, de la siguranța pe care i-o ofereau bunurile la încrederea deplină în Dumnezeu. Îi cere să descopere că adevărata comoară nu este ceea ce omul adună pentru sine, ci ceea ce devine în comuniune cu Dumnezeu. Aici se întâlnește Evanghelia cu una dintre marile probleme ale existenței umane: libertatea. Omul crede adesea că este liber atunci când are posibilitatea de a avea, de a cumpăra, de a stăpâni și de a decide. Dar Hristos descoperă o altă dimensiune a libertății. Nu este cu adevărat liber cel care poate avea orice, ci cel care poate renunța la ceea ce are atunci când iubirea de Dumnezeu îi cere acest lucru. Tânărul era bogat, dar în momentul întâlnirii cu Hristos apare întrebarea dacă bogăția lui era în mâinile sale sau dacă el însuși ajunsese în mâinile bogăției. Aceasta este drama discretă a textului evanghelic. Tânărul nu spune că nu crede. Nu Îl contrazice pe Hristos. Nu Îl insultă. Nu pleacă mânios. Pleacă trist. „Iar el, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Marcu 10, 22). Tristețea lui este poate mai puternică decât o revoltă. El Îl dorește pe Dumnezeu, dar nu este încă pregătit să piardă ceea ce îl desparte de Dumnezeu. În el se întâlnesc două dorințe: dorința de viață veșnică și dorința de a păstra siguranța prezentului. Și tocmai aici se află drama fiecărui om. Pentru că bogăția tânărului nu trebuie redusă doar la aur, pământuri sau bunuri. În sens duhovnicesc, orice lucru care ajunge să ocupe în inimă locul lui Dumnezeu poate deveni o formă de bogăție care ne leagă. Poate fi averea, puterea, prestigiul, dorința de control, propria imagine, ambiția, confortul sau chiar atașamentul exagerat față de propria voință. Omul poate fi sărac în cele materiale și totuși foarte bogat în egoism. Poate avea puține bunuri și să nu fie capabil să împartă nimic. Poate avea foarte mult și să fie, în același timp, un bun administrator al darurilor primite de la Dumnezeu. De aceea, problema pusă de Hristos nu este simplu: „Cât ai?” Întrebarea adevărată este: „Ce loc ocupă ceea ce ai în inima ta?” În tradiția creștină, bunurile materiale nu sunt condamnate în mod absolut. Ele pot deveni mijloace ale iubirii, ale milosteniei și ale responsabilității. Bogăția poate hrăni un om sau poate deveni instrumentul prin care omul îl stăpânește pe altul. Poate fi transformată în milostenie sau poate deveni zid între om și Dumnezeu. De aceea, cuvintele lui Hristos trebuie înțelese în profunzimea lor duhovnicească. El nu spune că omul se mântuiește prin simpla renunțare exterioară la lucruri. Dacă ar fi fost așa, mântuirea ar fi devenit o problemă de posesie sau neposesie. Hristos privește mai adânc: la inimă. Adevărata renunțare este renunțarea la stăpânirea lucrului asupra sufletului. Tânărul avea nevoie nu doar să-și golească mâinile, ci să-și elibereze inima. Această diferență este fundamentală. Pentru că un om poate să nu aibă nimic și totuși să fie înrobit de dorința de a avea. După cum un om poate avea multe și totuși să nu se considere stăpân absolut al lucrurilor sale, ci administrator al darurilor primite. Hristos îl cheamă pe tânăr la o existență în care Dumnezeu să fie mai presus de toate lucrurile. De aceea, „vino și urmează-Mi” este mai important decât „vinde averile”. Renunțarea are sens numai în măsura în care conduce către urmarea lui Hristos. A urma pe Hristos înseamnă a-I permite lui Dumnezeu să devină centrul existenței. Nu doar centrul unei ore de rugăciune, nu doar centrul unei sărbători, nu doar centrul unei practici religioase, ci centrul întregii vieți. Tânărul ajunsese până la porțile acestei întâlniri. Respectase poruncile. Îl căutase pe Dumnezeu. Îl întrebase pe Hristos. Dar când chemarea a devenit personală și concretă, el s-a oprit. Și tocmai aici Evanghelia devine cutremurătoare. Pentru că tânărul nu era departe de Dumnezeu. Era foarte aproape. Uneori, omul nu se pierde pentru că nu Îl caută pe Dumnezeu, ci pentru că, atunci când Dumnezeu îi cere o schimbare reală, descoperă că există ceva de care nu vrea să se despartă. Întâlnirea tânărului bogat cu Hristos ne arată astfel că adevărata credință nu este numai întrebarea: „Ce trebuie să fac?”, ci și disponibilitatea de a auzi răspunsul lui Dumnezeu atunci când acesta ne cere să schimbăm ceva esențial în viața noastră. După plecarea tânărului, Hristos spune ucenicilor: „Cât de greu vor intra bogații în împărăția cerurilor!” (Matei 19, 23). Iar ucenicii, tulburați, întreabă: „Atunci cine poate să se mântuiască?” Răspunsul Mântuitorului constituie una dintre cheile întregii pericope: „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19, 26). Aici întâlnirea tânărului bogat cu Hristos depășește problema bogăției și devine o meditație asupra mântuirii. Omul nu se poate ridica singur până la Dumnezeu prin propriile puteri. Nici bogăția, nici sărăcia, nici cunoașterea, nici respectarea exterioară a unor reguli nu pot transforma omul într-un dumnezeu prin propriile sale eforturi. Mântuirea este lucrarea harului lui Dumnezeu, iar omul este chemat să răspundă liber acestui har. Tânărul a ajuns în fața lui Hristos cu mâinile pline și cu inima încă legată. Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat cu el după aceea. Nu știm dacă a rămas pentru totdeauna în tristețea acelui moment sau dacă, mai târziu, cuvântul lui Hristos a rodit în el. Această tăcere a Scripturii este impresionantă. Poate pentru că povestea lui nu trebuie închisă. Poate pentru că tânărul bogat nu este doar el. Suntem și noi. Ori de câte ori dorim Împărăția lui Dumnezeu, dar nu vrem să renunțăm la ceea ce ne ține legați de această lume, ne aflăm în fața aceleiași întrebări. Ori de câte ori spunem: „Doamne, ce-mi mai lipsește?”, trebuie să fim pregătiți și pentru posibilitatea ca răspunsul lui Hristos să atingă tocmai locul în care noi nu vrem să fim atinși. Iar privirea Lui rămâne aceeași: o privire de iubire. Hristos nu îl privește pe tânăr ca pe un om condamnat. Îl privește ca pe un om chemat la libertate. Aceasta este poate cea mai profundă dimensiune a întâlnirii lor. Hristos nu vine să ne ia viața, ci să ne elibereze pentru viață. Nu vine să ne sărăcească sufletul, ci să ne arate că omul devine cu adevărat bogat atunci când nu mai este posedat de ceea ce posedă. Tânărul bogat a plecat întristat pentru că între el și urmarea lui Hristos se afla o comoară pământească. Dar Evanghelia rămâne înaintea noastră ca o întrebare vie: care este comoara de care sufletul meu nu se poate desprinde? Pentru că acolo unde este comoara omului, acolo este și inima lui. Iar Hristos nu cere doar inima noastră pentru o clipă. O cere pentru veșnicie. Sursa: Noul Testament(Evanghelia după Matei-capitolul 19) Autor: Alexandru Ispas filosof