Pilda izvoarelor din valea încercărilor
Doi călători străbăteau o vale uscată și muntoasă în căutarea Mănăstirii Sfinților Mucenici. Drumul era lung, iar zăduful amiezii le seca puterile. Unul dintre ei, doborât de oboseală și de lipsa apei, a început să cârtească împotriva sorții, zicând:
— Dumnezeu ne-a părăsit în această pustie! Nu există nicio picătură de apă, iar picioarele mele nu mai pot păși.
Celălalt călător, păstrând pacea în inimă, s-a oprit, și-a plecat genunchii pe piatra fierbinte și s-a rugat cu smerenie:
— Doamne, Tu care ai scos apă din stâncă secetoasă, întărește-ne pe noi, neputincioșii!
Nici n-a apucat să rostească „Amin”, că a zărit la câțiva pași o fisură adâncă în stâncă, din care curgea un firicel subțire, dar limpede de apă rece. A chemat pe fratele său și s-au adăpat amândoi, prinzând puteri noi.
Atunci, drumețul cel credincios i-a zis încet tovarășului său:
— Vezi, frate? Apa era acolo și înainte de rugăciune, însă cârtirea îți orbise ochii. În valea încercărilor vieții, Dumnezeu ascunde întotdeauna izvoare de har; dar numai ochiul smerit și inima plină de rugăciune le pot zări și se pot răcori din ele.

Comentarii
Trimiteți un comentariu