TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII A DOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

 

Frați creștini,

Învățăturile cuprinse în Evanghelia de astăzi i-au înfricoșat atât de mult pe sfinții apostoli, încât au întrebat pe Iisus, zicând: „Dar cine poate să se mântuiască?“ (Matei 19, 25) Din răspunsul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lucrul acesta se pare că este foarte greu și aproape cu neputință puterilor firești ale omului bogat. El este totuși cu putință prin lucrarea harului celui atotputernic al lui Dumnezeu. Ca să înțelegem răspunsul dat de Domnul la întrebarea sfinților apostoli, să ascultăm tâlcuirea celor povestite de Sfânta Evanghelie, care ne spune:

„În vremea aceea un tânăr s-a apropiat de Iisus și căzând în genunchi înaintea Lui, L-a întrebat: Învățătorule bun, ce bine să fac, ca să moștenesc viața veșnică?” (Matei 19, 16)

Tânărul acesta bogat a venit la Iisus Hristos, nu ispitindu-L, ca legiuitorul, ci „s-a apropiat, plecând genunchii săi înaintea lui Iisus Hristos". De aceea Sfântul Evanghelist Marcu spune că „Iisus privind la el, îi fu drag de el“ (Marcu 10, 21). Dacă ar fi venit cu fățărnicie și cu vicleșug, nu l-ar fi iubit pe el Hristos, cunoscătorul inimilor. Tânărul acesta a auzit, după cum se vede, binefacerile Domnului și cum învăța învățături despre viața veșnică. De aceea a venit la El, ca să audă și să învețe cum ar putea să intre și el în viața cea veșnică. El credea că Iisus este un dascăl și un om bun; nu credea că El este și Dumnezeu. Aceasta se vede din răspunsul Domnului Iisus, căci:

„El i-a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, fără numai Unul Dumnezeu. Iar dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile! (Matei 19, 17)

Dacă tânărul acesta ar fi crezut că Iisus Hristos este Dumnezeu, n-ar fi zis Iisus către el: „De ce-Mi zici bun?“ I-a zis aceasta ca și cum i-ar fi spus: fiindcă tu nu crezi că sunt Dumnezeu, pentru ce Mă numești bun? Nu numai omul nu este bun din fire, ci nici îngerul nu este, pentru că și oamenii și îngerii nu au din fire bunătatea, ci din harul bunătății lui Dumnezeu. Numai Unul Dumnezeu are în fire bunătatea cea desăvârșită și neschimbată, El fiind izvorul bunătății și dătătorul a toată bunătatea. Deci, după ce i-a spus Iisus acestea, a răspuns apoi la întrebarea tânărului, zicând: „Iar dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile!“. Din acest răspuns învățăm mai întâi că pentru mântuire este nevoie de voința liberă și nesilită a omului; numai dacă voiește omul, așa precum și Iisus a zis tânărului: „dacă voiești“. În al doilea rând învățăm că voința omului singură nu ajunge, ci este nevoie și de păzirea poruncilor lui Dumnezeu, după cum „a sfătuit Iisus pe tânăr, zicând: „păzește poruncile! În al treilea rând învățăm că cel care voiește mântuirea sa și va păzi poruncile lui Dumnezeu, acela fără îndoială se mântuiește, după cum Iisus a asigurat pe tânăr prin cuvintele: „Iar dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile!“ La aceste cuvinte ale Domnului, tânărul întrebându-L,

„I-a zis: care? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“. (Matei 19, 18-19)

Tânărul acela socotea că altă faptă bună duce pe om la viața veșnică, nu împlinirea dumnezeieștilor porunci din Legea lui Moise. Dar Domnul îi pune înainte pe scurt înseși poruncile lui Dumnezeu, care se cuprind pe larg în Legea lui Moise. În răspunsul Domnului vedem înțelepciunea Sa cea nemărginită, fiindcă mai lesnicioasă este fuga de păcat, decât săvârșirea faptelor bune. Pentru aceasta El pune întâi poruncile care învață pe om depărtarea de păcate, zicând: „Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb“; apoi pune poruncile care cer săvârșirea faptelor bune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“.

„Tânărul i-a zis: toate acestea le-am păzit din copilăria mea, ce-mi mai lipsește”? (Matei 19, 20)

Tânărul zicea acestea nefățărnicindu-se și nici ispitind pe Iisus Hristos. Dacă ar fi fost fățarnic și mincinos, nu l-ar fi iubit Hristos. Într-adevăr a păzit poruncile Legii lui Moise din copilărie. I se părea însă că osteneala vremelnică, depusă pentru păzirea poruncilor, este puțină și nu este de ajuns pentru a avea drept răsplată viața cea veșnică. Deci, socotind el că are trebuință și de alte fapte bune, întreba, zicând: „Ce-mi mai lipsește“ ca să mă fac vrednic de viața cea veșnică?

„Atunci Iisus i-a spus: dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea vino și urmează-Mi Mie“. (Matei 19, 21)

Într-adevăr, păzirea dumnezeieștilor porunci care se cuprind în Legea lui Moise mântuiește pe cel care crede în Hristos și-l duce în viața cea veșnică, după cum se arată prin cuvintele Domnului: „De voiești să intri în viață, păzește poruncile“ (Matei 19, 17). Însă poruncile din Legea lui Moise nu pot să-l înalțe pe om la desăvârșirea despre care învață Sfânta Evanghelie. Aceasta ne-o spune și Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Într-adevăr. Legea având umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor, nu poate niciodată — cu aceleași jertfe aduse neîncetat în fiecare an — să facă desăvârșiți pe cei ce se apropie“ (Evrei 10, 1). Înseamnă deci că alta este slava celor ce s-au mântuit, și alta este slava sfinților care s-au învrednicit de desăvârșirea evanghelică, pentru că păzitorilor poruncilor le-a făgăduit Domnul intrarea în viața cea veșnică, iar celor desăvârșiți, comoară în cer, adică slava cea dumnezeiască care este în ceruri, după cum Domnul făgăduiește tânărului: împlinește poruncile Evangheliei, „și vei avea comoară în cer“. Cei desăvârșiți, adică sfinții, nu numai că moștenesc viața cea veșnică, ca și cei mântuiți prin păzirea poruncilor Legii lui Moise, ci dobândesc și vistieriile dumnezeieștei slave, după cum, într-alt loc a zis Mântuitorul nostru: „Eu am venit, ca viață să aibă, și mai mult să aibă“ (Ioan 10, 10), adică, Eu am venit ca sfinții să aibă nu numai viața cea veșnică ca și cei mântuiți, ci mult mai mult: desfătarea cea bogată a Dumnezeieștei slave. Treptele slavei și fericirii le-a arătat Însuși Domnul, zicând: „În casa Tatălui Meu, multe locașuri sunt“ (Ioan 14, 2). Și precum nu toți oamenii văd deopotrivă lumina, ci unii mai mult, iar alții mai puțin, după măsura puterii ochilor lor, tot așa și drepții nu toți dobândesc deopotrivă vederea slavei lui Dumnezeu, ci unii văd mai mult, iar alții mai puțin, după măsura faptelor lor bune. Din aceasta învățăm că fără păzirea poruncilor Legii nimeni nu poate să se mântuiască. Mântuirea nu este condiționată de desăvârșirea evanghelică, ci numai de păzirea poruncilor dumnezeiești. De vom păzi poruncile, ne mântuim, intrând în viața veșnică, iar de le vom călca, vom fi osândiți la chinurile veșnice. De ne vom ridica la desăvârșirea evanghelică, ne vom face ucenici ai lui Iisus Hristos și sfinți, proslăvindu-ne în ceruri după cuvintele Lui: „Și vino de urmează-Mi Mie și vei avea comoară în cer“. Iată cum, prin puține cuvinte, Domnul nostru a arătat cum putem ajunse la desăvârșirea evanghelică, zicând: „Vinde averea ta, și dă-o săracilor... După aceea, vino și urmează-Mi Mie“. Așa au făcut sfinții, părăsind lumea și urmând lui Hristos.

„Dar auzind cuvântul acesta, tânărul pleacă întristat, căci avea multe avuții“. (Matei 19, 22)

Nu este de mirare că tânărul bogat, văzând că nu poate fi desăvârșit, s-a întristat și a plecat fără să mai grăiască ceva. „Duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios“ (Matei 26, 41), spune Domnul. Duhul tânărului voia desăvârșirea și întreba ce îi mai lipsește ca să o împlinească și să ajungă la înălțimea ei. Trupul însă se împotrivea. Avuțiile cele multe îi țineau legată voința lui. De aceea s-a dus întristat, pentru că nu s-a supus sfatului ceresc al Învățătorului și nici nu s-a învrednicit harului care se dă celor desăvârșiți și sfinți.

„Iar Iisus a zis către ucenicii Săi: adevăr grăiesc vouă, că un bogat cu anevoie va intra în Împărăția cerurilor. Încă o dată zic vouă, că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția cerurilor“. (Matei 19, 23-24)

Văzând Iisus că tânărul n-a primit învățăturile care aveau să-l facă desăvârșit, a încetat vorbirea cu dânsul, grăind în genere despre mântuirea bogaților. Ca să arate cât de greu se mântuiesc bogații, a dat pilda acului și a cămilei. Într-adevăr, mare este osteneala și aproape cu neputință, ca să se facă un ac cu urechi așa de mari, prin care să poată trece cămila, dar mult mai mare și cu mult mai multe nevoințe este osteneala unui bogat, „care trăiește în desfătări, să intre în Împărăția cerurilor, căci cu greu se desparte de poftele trupului, de lăcomia pântecelui și a iubirii de bani. Câtă bărbăție și tărie de suflet pentru un bogat, ca să nu fie biruit de deșertăciunea lumii, care îl împresoară totdeauna! Într-adevăr, acest lucru este cu neputință, fără ajutorul și sprijinul dumnezeiesc.

„La acest cuvânt, ucenicii se mirară foarte și ziseră: oare, cine poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25)

Ucenicii lui Iisus Hristos, după ce au auzit acestea, s-au mirat și s-au spăimântat, fiindcă priveau numai la puterile omului și nu se gândeau și la puterea harului atotputernic. Dacă ei erau săraci, iar vorbirea lui Iisus privea pe cei bogați, pentru ce au întrebat zicând: „Oare, cine poate să se mântuiască?“ Prin aceasta și-au arătat îngrijorarea lor de păstori sufletești și purtarea lor de grijă pentru mântuirea a toată lumea.

Dar Iisus, privind la ei, le-a grăit: „la oameni aceasta e cu neputință; la Dumnezeu însă toate sunt cu putință“. (Matei 19, 26)

Ochiul cel dumnezeiesc al Domnului Iisus, care a privit la ucenicii Săi, și cuvintele Lui cele dumnezeiești au dezlegat nedumerirea și au potolit îngrijorarea lor. Această mântuire, care este cu neputință puterii omului, zice Iisus, este cu putință lui Dumnezeu cel atotputernic. Omul cel bogat ca și cel sărac, numai cu a sa putere, „nu poate să se mântuiască; fiind însă povățuit și ajutorat de dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu, poate să se mântuiască. Tot așa și pe noi, călcătorii poruncilor Tale și săraci în fapte bune, ne ajută, Doamne, cu dreapta Ta cea atotputernică să ne îndreptăm greșelile noastre și să ne mântuim sufletele noastre. Amin!