CAZANIA DUMINICII A DOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre bogăție și mîntuire)

 

Frați creștini,

Cuvintele Domnului Iisus, spuse tânărului bogat: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și dă-o săracilor“ (Matei 19, 21), ne fac să credem că sărăcia înalță pe om la desăvârșire și că săracul se face desăvârșit prin fapte bune, pe când bogatul nu săvârșește niciodată asemenea fapte. Într-adevăr, vedem că bogatul se prăbușește mai lesne în păcatele acelea, în care săracul cade mai anevoie. Bucatele alese și de multe feluri, mulțimea băuturilor, odihna trupească și desfătarea, aprind înfocatele pofte ale trupului bogatului. Mâncarea uscată și băutura de apă, suferințele și ostenelile trupești sting văpaia poftelor trupului săracului. De aceea bogatul cade ușor în păcatele trupului, iar săracul cu greu. Îngâmfarea bogăției, odihna, laudele și măgulirile oamenilor ridică valurile mândriei. Pentru aceasta bogatul devine cu ușurință mândru, iar sărac mândru cu anevoie vei afla. Inima bogatului are legături multe și mari: o leagă pofta banului; o leagă strălucirea pietrelor scumpe și a podoabelor strălucitoare; o leagă rodirea holdelor și a viilor; o leagă palatele mari și slujba slugilor. Inima săracului nu are nici o legătură și nici un stăpân, fiindcă nu are nimic care să poată s-o lege sau s-o robească. Dragostea bogatului este lipită și robită de bogăția lui. Dragostea săracului este liberă. Pentru aceasta, bogatul cu greu își aduce inima sa la Dumnezeu și cu anevoie îl iubește cu dragostea cea desăvârșită. Săracul iubește pe Dumnezeu cu mare ușurință și din tot sufletul și cu tot cugetul. Fiindcă unde lipsește dragostea, acolo lipsește săvârșirea faptelor bune, de aceea bogatul foarte greu se face desăvârșit, iar săracul se urcă mai cu înlesnire la desăvârșirea cu putință oamenilor. Deci pentru aceasta a zis Domnul nostru tânărului bogat: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde „averea ta și dă-o săracilor“ (Matei 19, 21).

Frați creștini, bogăția singură, de sineși, nu este nici bună, nici rea. Ea se face bună sau rea după vrerea omului, ca și limba lui. Cu limba lui, când vrea, omul grăiește multe lucruri bune: sfătuiește de bine, se roagă, mărește și laudă pe Dumnezeu, tâlcuiește dumnezeieștile Scripturi, propovăduiește Evanghelia, învață pe alții dogmele credinței și întoarce pe păcătoși. Cu aceeași limbă însă omul săvârșește și înfricoșătoare păcate. Îndeamnă la fărădelegi și la nedreptăți, osândește, ocărăște, clevetește, spune minciuni, vinde pe aproapele său, hulește pe Dumnezeu. Omul pornește limba lui, așa cum vrea: și la fapte bune, și la păcate. Același lucru se întâmplă și cu bogăția. Cel ce va folosi bogăția, bine, acela va săvârși multe și mari fapte bune, săturând pe cel flămând, îmbrăcând pe cel gol, purtând grijă de cel sărman, ajutând pe văduvă, răscumpărând pe cel robit, liberând pe cel din închisoare, zidind altare lui Dumnezeu și împodobind biserici. Iar când bogatul va folosi rău bogăția, atunci el va cădea în înfricoșătoare păcate, făcându-se mândru, slujitor păcatului, desfrânat, lacom, iubitor de bani. Un astfel de bogat chinuiește pe neputincios, asuprește pe cel sărman și pe văduvă; răpește lucrurile bisericești, viclenește în toate chipurile și face rău, fără nici o sfială. Iată cum, binele sau răul bogăției este după vrerea omului.

Dar bogăția constituie o mare primejdie și pentru că slăbește puterile voinței, care sunt necesare la săvârșirea faptelor bune. Pentru aceasta a zis Domnul: „Adevăr grăiesc vouă, că un bogat cu anevoie va intra în împărăția cerurilor. Încă o dată zic vouă, că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția cerurilor“ (Matei 19, 23-24). De aceea a sfătuit să se facă sărac cel care voiește să săvârșească fapte bune și care dorește răsplătirile cele mai alese. „Dacă voiești, zice Iisus, să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, și o dă săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea vino și urmează-Mi Mie“ (Matei 19, 21). Într-adevăr, bogăția slăbește puterile voinței omului, însă unde lipsește puterea firii omenești, acolo strălucește puterea harului, „căci puterea Mea, a zis Dumnezeu către Pavel, întru neputință se săvârșește“ (II Corinteni 12, 9). Dumnezeu, care cunoaște ispitele bogatului, când va vedea la el bunăvoință, îi va da cu îndestulare harul Său, prin care să biruiască ispitele bogăției, după cum ne-a învățat pe noi Evanghelia de astăzi, spunându-ne: „La oameni aceasta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință“ (Matei 19, 26).

Și, ca să nu ne îndoim de acestea, socotind cumva pe Dumnezeu, care este dătătorul bogăției, ca pe un făcător de rău, Dumnezeu ne-a arătat în Sfintele Scripturi chipuri de bogați răzvrătiți și răi, dar și pilde de bogați drepți și sfinți. Iată bună oară pe cei doi bogați răzvrătiți și răi, despre care ne vorbește Sfânta Evanghelie. Unul se spune doar că era bogat; că celălalt, era un bogat căruia i-a rodit țarina. Cel dintâi era mândru, căci deși nu era împărat, se îmbrăca totuși cu haine împărătești, făcute din purpură și vison. Și era rob al pântecelui, dat la dulcețile și desfătările trupului, nemilostiv și foarte măreț, veselindu-se în toate zilele, luminat. Vedea în toate zilele pe Lazăr zăcând înaintea ușilor casei sale, flămând, bolnav, cu răni pe trup; vedea și câinii care lingeau rănile lui, dar niciodată nu i s-a făcut milă de el și nici nu l-a miluit vreodată (Luca 16, 19-21). Bogatul cel de al doilea era lacom, căci zicea: „Voi dărâma hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi aduna acolo toate rodurile mele și bunătățile mele“ (Luca 12, 18). Era iubitor de sine, nemilostiv, iubitor de bani; niciodată nu și-a înălțat ochii săi la cer, ci zicea: „Suflete, ai multe bunătăți, pregătite pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te!” (Luca 12, 19). Era nebun și fără de minte, căci neștiind dacă va trăi până a doua zi își făurea totuși planuri pentru mulți ani. De aceea, i-a zis: „Nebune, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine“ (Luca 12, 16-20).

Iată și alți doi bogați, drepți, sfinți, slăviți în cer și pe pământ: Avraam și Iov. „Și Avraam era foarte bogat, având dobitoace, argint și aur“ (Facere 13, 2). Dar cine nu știe faptele cele bune ale lui Avraam ? Era iubitor de străini, încât și pe îngeri i-a primit. Era iubitor de dreptate, încât nimic n-a luat din lucrurile împăratului Sodomei (Facere 14, 22-24). Era ascultătorul lui Dumnezeu, încât și pe fiul său cel iubit a voit să-l aducă jertfă. Atât era de credincios lui Dumnezeu, încât credința lui a fost socotită ca o săvârșire a tuturor faptelor bune. Dintre toți oamenii nu s-a aflat nimeni mai vrednic decât Avraam, când a fost ales, prin Sfânta Fecioară, neamul său, din care să ia trup omenesc Cel Unul-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu (Facere 22, 1-18). Pentru desăvârșitele sale fapte bune și pentru slava pe care o are el în cer, Dumnezeu a numit locul veseliei și odihnei veșnice, sân al lui Avraam. (Luca 16, 22)

Ascultați acum ce mărturisește însuși Dumnezeu despre Iov, care era foarte bogat, foarte fericit, de bun neam, dar în el străluceau faptele bune, adică adevărul, curățenia, dreptatea, cinstirea lui Dumnezeu, depărtarea de orice lucru rău: „Te-ai uitat la robul meu Iov, a zis Dumnezeu către Satan, că nu este nici unul ca el pe pământ, fără cusur și drept și temător de Dumnezeu, și care să se ferească de ce este rău?“ (Iov 1, 8). Atât de mult străluceau în el faptele bune, adică bărbăția sufletului, înțelepciunea, răbdarea inimii, recunoștința față de Dumnezeu și ascultarea cea desăvârșită, încât Dumnezeu l-a numit pe el rob al Său și l-a arătat că este mai înalt în fapte bune decât toți oamenii de atunci. Văzând Dumnezeu curăția sufletului lui, i-a dat puterea harului Său, care l-a întărit atât de mult încât nu numai ispitele bogăției, ci nici măcar atacurile cele cumplite ale diavolului n-au putut să vatăme cumva sufletul lui lov. Dumnezeu apără sufletul lui, pentru cugetul lui cel bun. „Iată, a zis Domnul către diavol, îl dau în mâna ta, numai nu te atinge de viața lui“ (Iov 2, 6)

Dar și pilda tânărului, povestită de Evanghelia de astăzi, arată că deși l-a împiedicat bogăția de a primi harul desăvârșirii, însă n-a putut să-l împiedece de a păzi poruncile dumnezeiești. El a păzit toate poruncile lui Dumnezeu, din copilărie, după cum însuși spune: „Toate acestea le-am păzit din copilărie“ (Matei 19, 20).

Deci, fraților, pe nedrept învinuim bogăția, socotind-o că ea ar duce pe om în chinurile iadului. Bogăția nici nu mântuiește, nici nu duce pe om în suferințele iadului, ci folosirea bogăției, pentru fapte bune, mântuiește, iar folosirea ei în rele, osândește pe om, la chinurile veșnice. De aceea, în vrerea omului, iar nu în bogăție sau în sărăcie, stă mântuirea sau chinurile veșnice, fiindcă Dumnezeu dă totdeauna harul Său ajutor, omului care îl caută și-l dorește, prin săvârșirea numai de fapte bune și bineplăcute lui Dumnezeu.

Să rugăm și noi pe Bunul Dumnezeu să caute cu milostivire la râvna noastră, nu pentru desăvârșirea dorită de tânărul bogat, căci nu suntem vrednici, ci pentru păzirea poruncilor dumnezeiești, trimițându-ne harul Său, ajutător nevoințelor noastre, pentru moștenirea vieții veșnice. Amin!