Viața Sfântului Ierarh Ioan de la Râșca și Secu, Arhiepiscopul Romanului

 

Între sfinții primelor veacuri creștine se află și mulți ierarhi, vrednici conducători spirituali ai credincioșilor și, totodată, pilde pentru ei de curăție a vieții. Însă nu toți ierarhii cu viață îmbunătățită ai acelor vremuri au rămas cunoscuți până astăzi. Așa este cazul, la români, cu Ioan de la Râșca - numit de către mitropolitul Dosoftei „Arhiepiscopul cel sfânt și minunat”¹. Nici unul din documentele grăitoare, din vremea arhipăstoriei sale, nu a ajuns până la noi, pierzându-se din pricina vitregiei vremurilor. Icoana vieții lui sfinte și minunate însă s-a păstrat în inima și în sufletele credincioșilor².

„Frumoasa mănăstire Râșca”³ a fost o adevărată grădină în care au crescut și s-au format bărbați însemnați în viața Bisericii Ortodoxe Române din Moldova⁴.

În acest locaș al lui Dumnezeu, cu sobor de oameni înțelepți și cu mare rîvnă de cele sfinte, a poposit din plaiurile Fălticenilor de atunci - după 1560 - un tinerel ager la minte și cu multă dragoste pentru viața cea aleasă a monahilor⁵. Văzând biserica frumoasă și pe pereții ei - pe dinăuntru și pe dinafară zugrăvite chipuri ale sfinților mucenici și mucenițe, cuvioși și cuvioase, dascăli și ierarhi și auzind din cărți de faptele lor preaminunate, s-a aprins cu duhul, năzuind să se asemene unora ca aceștia. Când privea scara desăvârșirii Sfântului Ioan Sinaitul, pictată pe peretele exterior al bisericii, se întraripa și mai mult sufletește. Și a rămas mai multă vreme între frații de ascultare, deprinzându-se cu treburile mănăstirii și, la orice era pus, făcea cu toată luarea-aminte și cu purtarea de grijă, știind că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit” (Gal. 6, 7) de lenevie și de fățărnicie. De aceea, zi cu zi pășea pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, adică era „cu mintea întreagă”, priveghea în rugăciuni și, mai presus de toate, se silea să țină „din răsputeri dragostea dintre frați”, care - după cuvântul aceluiași Apostol „acoperă mulțime de păcate” (I Petru 4, 7-8).

După rânduiala fericitului ei ctitor, la mănăstirea Râșca din zilele acelea era și multă nevoință pentru cunoașterea slovelor, apoi pentru scris și pentru citit. La acestea cu multă dragoste se apleca și, mai mult pe „furate” la început, le-a deprins, iar mai pe urmă a fost pus de părinții duhovnicești cu dinadinsul să se îngrijească de cunoașterea lor. Ajunsese în puțin timp ca nimeni altul dintre frații de atunci să scrie cu litere împodobite și să citească cu multă ușurință din cărțile de slujbă, din cele de evlavie creștină și din cele de istorie a neamului nostru. Deprinsese și înțelegerea limbii slavone, traducând unele scrieri ale Sfinților Părinți în limba noastră românească. De aceea s-a hotărât să fie îmbrăcat în haina monahală, iar la slujba călugăriei i s-a pus numele de Ioan. S-a bucurat din tot sufletul său că a primit acest nume ca acela al Sfântului Înainte-Mergătorul și Botezătorul Domnului nostru Iisus Hristos, Ioan, primul viețuitor al pustiului, adevărat înger în trup. Era bucuros de asemenea ca numele acesta îl avea și cel ce devenise, cu un veac și jumătate înainte, podoaba Moldovei și a cetății Suceava - Sfântul Ioan cel Nou - mucenicul de la Cetatea Albă, care a fost pus la cazne în anii de la Hristos 1330.

În lucrarea smereniei și a ascultării fiind, și cu chipul blândeții împodobindu-se, a fost rânduit și egumen al mănăstirii Râșca. În vremea stareției lui ședeau în acea mănăstire și unii episcopi retrași de la nevoințele eparhiilor lor: Ghedeon de la Rădăuți și Agafton al Romanului. De la acești îmbunătățiți eparhioți mult s-a folosit Cuviosul Ioan, iar de la Ghedeon a deprins meșteșugul cârmuirii mănăstirii, căci el fusese egumen prin anii 1578-1588.

Fiind conducător la Râșca Părintele Ioan, împrejurări deosebite au făcut ca să se sporească eparhiile Moldovei cu încă una. Noua episcopie care s-a înființat cu doi ani înainte de anul 1400 a fost cea de la Huși. Cu rânduială dumnezeiască s-a ales ca episcop Cuviosul Ioan, egumenul de la Râșca. Pricina întemeierii episcopiei de la Huși era aceasta: în urma răscoalei lui Aron Vodă, o parte din ținuturile cuprinse în raialele turcești au fost alipite la Moldova și, astfel, aceste ținuturi au trecut sub oblăduirea ei bisericească. În părțile amintite, care erau amenințate de mahomedanism⁶, se cerea mai multă „priveghere” din partea administrației bisericești, și lucrul acesta îl putea face numai un episcop destoinic. Se mai adaugă și faptul că propaganda papistă lucra, prin iezuiți, ca să atragă Moldova la o unire cu apusenii⁷. Cu astfel de pricini - de priveghere împotriva mahomedanismului, precum și împotriva papismului -, cel mai potrivit s-a găsit a fi Cuviosul Ioan de la Râșca.

Chemat la scaunul cel nou al episcopiei Hușilor pentru viața și renumele curăției lui, s-a ostenit ca un viteaz în războiul cel nevăzut, arătându-se biruitor în vâltoarea luptelor cu răutățile vremii și ale asupritorilor. De aceea mâna Domnului a fost asupra lui în toată vremea. Rugăciunile Cuviosului Ioan aduceau pe toți la Mântuitorul Hristos; faptele lui minunau și pe cei mai împotrivitori, iar cu puterea lui Dumnezeu a întărit pe drept-credincioșii creștini.

Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși, zidită încă din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a recăpătat strălucirea din zilele ei de glorie. Sfintele slujbe aduceau mulțime de credincioși ; gospodăria a sporit și s-a pus în rânduială partea administrativă. Trăind ca sfinții, Cuviosul Ioan se făcea pildă tuturor, prin rugăciunea și prin munca cea cinstită și cu bun chip.

Cu blândețe pe toți îi cucerea. Pe urmele ostenelilor sale răsăreau ca din pământ biserici noi pe care le sfințea, dându-le antimise pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Pentru nevoile credincioșilor din eparhie alegea preoți cucernici pe care îi ținea la episcopie un timp precum a se învăța cu rânduiala, cu cântarea bisericească, precum și cu cele ale duhovniciei și ale lucrării misionar-pastorale. Nu-și punea mâinile pe nimeni până nu se convingea singur de înaintarea duhovnicească a celui venit pentru hirotonie. Îndruma pe preoții tineri să se îngrijească din toată inima să ajungă preoți îmbunătățiți, învățați în ale Dumnezeieștilor Scripturi, cu frică de Dumnezeu, păstori folositori poporului și patriei. Preoția este o lucrare îngerească, le spunea cuviosul nostru, ca oarecând Cel cu Gura de Aur, ea este săvârșitoarea unei mari taine a lui Dumnezeu. Preoția înalță pe om până la scaunul ceresc, căci îl face să vadă tainic pe Dumnezeu înconjurat de Sfinții îngeri, nu ca prin oglindă, ci aievea, când săvârșește Taina Împărtășaniei cea pentru mântuirea lumii. După multă pregătire și ispitire, hirotonindu-i, le dădea carte duhovnicească în care le punea și în scris, ca să nu le uite nicicând, îndatoririle pe care le au în slujirea lor de preoți și duhovnici. Se ostenea să-i cerceteze apoi la parohii, pentru care lucru se ducea călare zile și săptămâni întregi în câte un protopopiat o dată, în alt protopopiat de mai multe ori. Pe toți îi îndruma, îi mângâia, le binecuvânta casa și copiii, întărindu-i cu cuvântul adevărului.

La Huși, tânărul ierarh s-a luptat cu multele greutăți ale începutului, străduindu-se să dea noii eparhii o organizare cât mai potrivită nevoilor de aici. Mulțimea de lucrări minunate pe care le făcea sporea credința, înavuțea și adâncea viața creștină a păstoriților. Primejdiei dezbinării îi luau locul înfrățirea și întărirea rândurilor, silnicia se schimba în dreptate, și cinstirea îi venea chiar și din partea străinilor.

Cuviosul Ioan s-a învrednicit să trăiască în zilele de glorioasă împlinire a unirii românilor într-o singură țară, sub Mihai Viteazul. Deși plecat o dată cu ceilalți ierarhi, îndată, la chemarea făcută de marele voievod, prin protopopul Teodor, el nu a stat în cumpănă, ci s-a întors la eparhie, la păstoriții lui. A depus jurământul de credință celui care s-a putut intitula, chiar și numai pentru puțină vreme, cu formula: „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”. „Pohta ce pohtise” marele voievod au exprimat-o nu numai actele scrise, ci și ștampila sa, în care se îngemănau stemele celor trei țări românești: sus, vulturul Țării Românești, la mijloc, capul de bour al Moldovei și jos, leii Transilvaniei⁸. Pe unde a trecut marele voievod al unirii - Mihai Viteazul - s-a întărit Ortodoxia - adică „legea românească” - și, prin ea, s-a ajuns și la „întărirea conștiinței unității spirituale a neamului românesc”⁹.

Cuviosul Ioan a îmbrățișat aspirațiile poporului român de la începutul veacului al XVII-lea, dăruind pentru înfăptuirea lor toată priceperea și dragostea sa. Prin înțelepciunea cuvântului și a faptei a ușurat primirea solemnului act al unirii. În felul acesta, a devenit un ierarh bineplăcut lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că a îmbrățișat o cauză dreaptă, Atotputernicul l-a apărat de mânia Movileștilor, rămânând în scaunul de la Huși până către luna aprilie a anului 1605. S-a întâmplat ca episcopul Teodosie Barbovschi de la Rădăuți să treacă în scaunul de mitropolit al Moldovei și Sucevei și, după rânduiala vremii, episcopul de la Huși - Ioan - a trecut la Rădăuți. Nu i-a trebuit mult ca să poată să cunoască nevoile acestei eparhii. Cu darul lui Dumnezeu și cu stăruința cu care lucra, la care adăuga și știința în cele ale cârmuirii duhovnicești, în foarte puțin timp a pus în bună rânduiala toate laturile vieții administrativ-bisericești de aici. Mult s-a nevoit Cuviosul Ioan din tinerețile sale, iar ca eparhiot nu a dat „somn genelor sale” și ostenelile cele de multe feluri i-au șubrezit sănătatea. Gândindu-se că vremea sfârșitului său este aproape, a hotărât cu bună chibzuință să se retragă la oarecare liniște, așa cum o avusese cândva la mănăstirea Râșca. S-a sfătuit cu mitropolitul țării și a cerut iertare și binecuvântare pentru „paretisirea sa” - adică pentru retragerea sa din scaun de bună voie și mergerea la mănăstirea de metanie. Mitropolitul s-a mâhnit de o hotărâre ca aceasta, dar văzând slăbiciunea trupească în care se afla cuviosul, sărutându-l cu dragoste frățească și mulțumindu-i pentru toată lucrarea pe care o făcuse ca episcop la Huși și la Rădăuți, i-a îngăduit retragerea din scaun.

Venind la mănăstirea Râșca, adesea fostul ierarh se refugia în poiana care poartă și astăzi numele de „Poiana lui Ioan”, pe pârâiașul Râșcuța. Aici retrăia bucuria liniștii și a rugăciunii celei preafrumoase și dulci: „Doamne, Iisuse, miluiește-mă”, simțindu-se înălțat către luminile cele neapuse ale veșniciei. A vrut însă Bunul Dumnezeu ca zilele vieții Cuviosului Ioan să se încheie în a doua jumătate a anului 1608 și, tot aici, să fie pus spre veșnica odihnă. După obiceiul vremii, după locul metaniei sale, s-a numit Cuviosul Ioan cu numele de Râșcanul sau de la Râșca. La vremea îndătinată a dezgropării, rămășițele sale pământești s-au aflat pline de bună mireasmă și curate de orice întinare. Au fost păstrate cu evlavie multă vreme. De aceea veneau credincioși din toate părțile și sărutau cu dragoste sfântă cinstitele lui moaște, dobândind deosebit folos sufletesc. Dar cum în veacul acela, multe întâmplări nepriincioase au fost, și sfintele biserici au fost răvășite, și chiar sfinte moaște răpite, din cele câte nu au putut fi ascunse din calea răufăcătorilor, nu știm ce s-a întâmplat cu odorul acesta de la Râșca. De vor fi ajuns în altă parte și vor fi în bună păstrare, încă trebuie să mulțumim Domnului.

Acest ierarh de seamă este numit în unele documente ale vremii: „prea iubitorul de Dumnezeu episcop de Huși - Ioan”¹⁰. Denumirea nu este întâmplătoare, ci caracterizează pe deplin personalitatea cuviosului. Mireasma sfințeniei lui răzbate, peste veacuri, până la noi și prin această calificare a documentelor. Cu tinerească putere de munca a împlinit slujba de apostol al lui Hristos și al neamului românesc, întrupând în lucrarea sa de ierarh chipul Mariei și al Martei în una și aceeași persoană. Pentru clerici și pentru credincioși, figura blândă, dar hotărâtă și energică a ierarhului Ioan, a rămas pururea vie. Viața lui atât de pilduitoare, pusă în slujba unității credinței ortodoxe și a unității neamului românesc, a stârnit nenumărate mărturii de dragoste. La paraclisul de la mănăstirea Râșca¹¹, la bisericuța de la Agapia din Deal¹², la biserica de la schitul Vovidenia al mănăstirii Neamțu¹³, ca și în alte multe locașuri, la fost reprodusă icoana lui între celelalte chipuri de sfinți. Figura Cuviosului Ioan de la Râșca parcă îndeamnă și acum, cu aceeași dragoste pe care o avea pe când era în viață, la credință și virtute. Cinstirea de care s-a bucurat acest bărbat sfânt în rândul contemporanilor poate că o exprimă cel mai potrivit caracterizarea amintită a mitropolitului Dosoftei, care și după moarte îi acordă titlul de „arhiepiscop”, deși în viață el nu a fost decât episcop.

Cuviosul Ierarh Ioan de la Râșca a devenit „sfânt” prin frumusețea viețuirii lui, fiind cu adevărat și „minunat” pentru toate cele bune pe care le-a săvârșit în Biserica Ortodoxă Română din Moldova pentru fiii săi sufletești. „Poftind curăția, că-i de cinste”¹⁴ - cum zice Dosoftei - și „împărțind pâinea Svintei Evanghelii în sufletele flămânde, adecă strigarea credinței bune”¹⁵, râvnitorul ostaș al Duhului a ajuns la dobândirea darurilor dumnezeiești. Chiar și prin puținele sale cuvinte, mitropolitul cărturar a mijlocit generațiilor următoare bucuria de „a ne îndulci sufletește ca în raiul adevărat”¹⁶ al lui Dumnezeu cu numele strămoșilor noștri care s-au ostenit cu bună nevoință.

Ca adevărat „purtător de Dumnezeu” și făcător de minuni s-a arătat pe sine turmei sale Cuviosul Ierarh Ioan, silindu-se să sădească și să se păstreze în sufletele fiilor săi duhovnicești ceea ce este veșnic și plăcut lui Dumnezeu. Chip al curăției și al gândului smerit s-a arătat acest prealuminat ostaș duhovnicesc; erou al sărăciei de bună voie și al înfrânării s-a cunoscut; ctitor de sfinte locașuri și semănător de fapte bune a fost. Ca în „pomelnicul triptic de la mănăstirea Moldovița”¹⁷ și noi, cei de astăzi, minunându-ne de vrednicia acestui mare bărbat, ne rugăm: „Pomenește, Doamne pe robul Tău, episcopul Ioan!”.

Diac. I. Ivan

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 375-381, Sfântul Ioan de a Râșca.