II Corinteni 7, 1-10

Prochimen, glasul al 8-lea (Psalm 18: 4, 1)

În tot pământul a ieșit vestirea lor, și la marginile lumii cuvintele lor.

Stih: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria.

¹ Având deci aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia în frica lui Dumnezeu. ² Faceți-ne loc în inimile voastre^a! Pe nimeni n'am nedreptățit, pe nimeni n'am vătămat; pe nimeni n'am înșelat. ³ N'o spun spre osândirea voastră, căci v'am spus dinainte că sunteți în inimile noastre, ca împreună să murim și împreună să trăim. ⁴ Multă îmi este încrederea în voi, multă îmi este lauda pentru voi; umplutu-m'am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârșit de bucurie! ⁵ Căci chiar după ce am venit în Macedonia, trupul nostru n'a avut nici o odihnă, necăjiți fiind în toate chipurile: din afară, lupte; din lăuntru, temeri. ⁶ Dar Dumnezeu, Cel care-i mângâie pe cei smeriți, ne-a mângâiat pe noi cu venirea lui Tit, ⁷ și nu numai cu venirea lui, ci și cu mângâierea cu care el a fost mângâiat la voi, după cum ne-a vestit el nouă dorul vostru, plânsul vostru, râvna voastră pentru mine, așa încât eu mai mult să mă bucur. ⁸ Că chiar dacă v'am întristat prin scrisoare, nu-mi pare rău (deși mi-a părut rău); fiindcă văd că scrisoarea aceea, fie și numai pentru un timp, v'a întristat. ⁹ Acum mă bucur, nu pentru că v'ați întristat, ci pentru că v'ați întristat spre pocăință; fiindcă după Dumnezeu v'ați întristat, pentru ca să nu aveți nici o pagubă din partea noastră. ¹⁰ Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii^b aduce moarte.

Aliluia, glasul 1 (Psalm 88: 6, 8)

Stih 1: Lăuda-vor cerurile minunile Tale, Doamne, și adevărul Tău, în adunarea sfinților.

Stih 2: Dumnezeul, Cel slăvit în sfatul sfinților, mare și înfricoșător este peste toți cei dimprejurul Lui.