Pătimirea Sfintei Mucenițe Anisia fecioara

 

În vremea prigonitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era născută din părinți bogați și credincioși, învățându-se frica Domnului, dar mai mult sporind în fapte bune, decât cu anii, pentru că părinții ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credințe decât cu laptele. Trecând anii săi cei pruncești, se vedea buna ei cuviință mai presus de nădejde și o învăța cu citirea de cărți mai deosebite; iar ea, fiind înțeleaptă, cu înlesnire toate le înțelegea, arătând roduri vrednice de învățătură.

Fiind plină de duhul lui Dumnezeu și de obiceiurile cele îngerești, cu adevărat strălucea fața ei de o frumusețe aleasă, neieșind din casa sa și ascunzându-și frumusețea tinereților sale în cămara sa. De multe ori grăia către sine cu mâhnire: "O! înșelătoare viață a tinereții, care, sau vatămi pe alții, sau singură te vătămi de alții; bune sunt bătrânețele, dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mâhnire, căci multă vreme mă desparte de cele cerești". Niciodată nu înceta această fecioară a chema pe Hristos întru ajutor, plecându-și genunchii și udând pământul cu lacrimi.

Trecând părinții ei la Domnul, s-a făcut moștenitoarea averii părintești și cugeta ce va face cu acea bogăție pe care o moștenise. Căci avea adunată o visterie mare de aur și de argint și case prea mărețe, multe turme de dobitoace, robi și roabe, mulțime nenumărată de haine de mare preț, de mătase țesute cu fir, podoabe de aur și tot felul de mărgăritare și de pietre scumpe și stălucea cu mărimea bogăției.

Acestea văzându-le, Sfânta Anisia zicea: "Cum ne vom mântui întru atâtea bogății pământești? Cum vom călca capul balaurului și cum ne vom dezbrăca de înșelăciunea lui ca de haină? Însă știu ce voi face. Împotriva balaurului voi face meșteșug de balaur; că el, în toți anii, dezbrăcându-se de pielea lui cea veche, se înnoiește; deci să ne dezbrăcăm și noi de felurile bogăției, pentru că acestea mai vârtos vatămă pe cei ce le cheltuiesc, iar pe cei ce le strâng îi omoară cu otravă nevindecată, apoi pe cei lacomi și nedarnici îi leagă cu funiile și cu cursele lor. Câștigarea moșiilor îndeamnă spre mânie și aduce vicleană strângere și mincinoase măsuri. Hainele cele de mult preț învață umblarea cu mărire deșartă și ne vânează spre păcat. Salbele cele de aur și ghirlandele deprind grumajii cu mândrie și poftesc să fie văzuți și slăviți.

Deci, așa să facem cu dânsele: să fim stăpâni ale lor după fire, mai înainte până a nu ne stăpâni ele pe noi mai presus de fire. Voi fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele și abătându-mă de la ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor și săracilor și ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este Domnul, Cel ce pe toate le primește în mâna Sa și nu numai îndoit, ci însutit va răsplăti, cu adăugirea vieții celei veșnice.

Să împărțim toate, ca pe toate să le primim întregi cu înmulțire însutită. Apoi, vânzându-le, să căutăm Crucea, căci împărțindu-le cu înlesnire vom merge spre Hristos. Cele pământești cu pământul să le lăsăm, ca să viețuim cu îngerii în ceruri. Să fugim de viața aceasta pierzătoare și plină de necurățenie și să poftim nevoințele cele duhovnicești și viața cea nepieritoare. Să schimbăm cele vremelnice pe cele veșnice, să cinstim nunta cea nestricată, să petrecem întregi și să păzim zidirea curată a Ziditorului, iar pecetea fecioriei să o închinăm neatinsă lui Hristos, ca atunci când va veni să afle grădina încuiată, izvorul pecetluit și nicidecum tulburat. Acum când este târgul, să facem negustorie. Goana și necazurile să-mi mijlocească slavă, tiranii și muncile să-mi deschidă mângâierea raiului; iar rănile și temnițele să mă ducă în cămara lui Hristos, pentru că nu numai ale bărbaților sunt răsplătirile, ci și ale femeilor".

Acestea grăind întru sine, se ruga cu lacrimi, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, lumina mea și izvorul nemuririi, rădăcina curățeniei, Cel zămislit negrăit în pântecele Fecioarei și Care după naștere pe Maica Ta cea Preacurată ai păzit-o fără prihană, bunule Doamne, dă-mi ca să nu rămân afară de ceata feciorească, să nu fiu lipsită de cămara Ta. Rânduiește-mă în numărul fecioarelor cele înțelepte și mă învrednicește cu făclie nestinsă să te întâmpin pe Tine, ca fără prihană, săvârșindu-mi nevoința, să fiu părtașă slavei Tale".

Așa rugându-se Sfânta Anisia, îndată a vândut toate, nu la prețul care se cuvenea și nici a face târg, ci numai așa zicea către negustori: "Vezi că lucrurile care se vând sunt ale săracilor și ale scăpătaților; deci dă prețul cât este cu drept, ca împreună și ție să-ți cumperi oarecare răsplătire, căci drept este Domnul și dreptatea iubește și răsplătește după dreptate".

Vânzându-și toată bogăția, prețul cel luat îl împărțea săracilor și celor ce pătimeau prin legături, umblând prin toate temnițele și nu numai dându-le cele de trebuință, ci mai vârtos slujindu-le cu mâinile sale acelora care, după primirea muncilor și a rănilor, nu puteau ca să-și slujească lor. Ba încă vindeca pe unii ca aceștia, ungându-i cu balsamuri, legându-le rănile și mângâind pe cei mâhniți, apoi și pe bolnavii cei ce zăceau pe paturi îi cerceta și din averea sa le ajuta lor. Umbla pe ulițe și pe drumuri și pe câți afla prin gunoaie tăvălindu-se, săraci sau bolnavi, acelora cu mână îndurată le da mult ajutor și ușurare. Și grăia întru sine: "Să nu-mi fie mie a căuta dulceți și mângâieri întru bogății, care nici ca o picătură de apă nu se vor afla la ziua judecății".

Împărțindu-le toate până la banul cel de pe urmă și nelăsându-și nimic, s-a închis într-o casă și lucra cu mâinile sale, câștigând hrana cea de nevoie trupului, prin osteneala sa și întru sudoarea feții sale mâncând pâine, ascultând astfel pe apostolul care grăiește: Cel ce nu lucrează să nu mănânce, pentru că cuviincios lucru este a se hrăni din osteneala mâinilor sale. Și se îndeletnicea în rugăciuni și în posturi, viețuind ca o ființă fără de trup, căci se deprinsese în asprime și în nevoință, toate zilele petrecându-le în osteneli și în citirea dumnezeieștilor cărți, iar nopțile în citirea psalmilor și în alte rugăciuni. În loc de pat avea pământul și în loc de așternuturi moi, o rogojină, iar în loc de învelitori calde, o zdreanță proastă; și dormea foarte puțin, căci grăia întru sine: "Nu fără primejdie este mie a dormi când vrăjmașul meu este cu trezire".

Mai multe lacrimi vărsa decât bea apă, suspinările ei erau mai multe decât cuvintele cele grăite de dânsa, apoi atât era de cuprinsă de dragostea cea dumnezeiască, încât când își pleca genunchii la rugăciune i se părea a cădea la picioarele Mântuitorului, sărutându-le și ștergând cu părul capului ei praful de pe picioarele Domnului. Niște cugete ca acestea nășteau într-însa izvoare de lacrimi, asemenea aceleia care a spălat cu lacrimi picioarele Stăpânului și le-a șters cu părul capului. Ea avea neîncetată dorință a se dezlega și a viețui cu Hristos. Se bătea în piept și se ruga, zicând:

"Atotputernice Doamne, Dumnezeule, Părintele Unuia Născut Fiului Tău, Iisus Hristos, al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Cela ce șezi pe scaunul slavei Tale, Căruia Îți slujesc mii de mii de arhangheli și mii de mii de îngeri îți stau înainte, supunându-se poruncii Tale: scaunele, domniile, începătoriile, stăpâniile, pe care Te laudă heruvimii și Te măresc serafimii neîncetat cântând întreită cântare. Tu pe duhurile care nu se plecau Ție le-ai cufundat în tartarul cel prea adânc și pe balaur, care s-a lipit de darul Tău, l-ai legat cu legături nedezlegate și scaunul lui l-ai surpat la pământ și de la slujba cea cerească l-ai izgonit, lipsindu-l de viața cea fericită, iar cu moartea cea cu defăimare a Crucii, ai surpat mândria aceluia.

Tu din sânurile Tale cele fără prihană ai trimis la noi pe Dumnezeu Cuvântul, Care era mai înainte de veci, pe Mântuitorul sufletelor noastre, Cel născut prin umbrirea Duhului Sfânt și din Maria Fecioara, Care printr-Însul ai căutat oaia cea rătăcită, ai întărit pe cea neputincioasă și ai vindecat pe cea zdrobită. Pe Tine Te chem, eu smerita și păcătoasa roaba Ta, cu toată inima mea. Tu, Cel ce știi gândurile fiecăruia, focul cel aruncat în lume de Unul Născut Fiul Tău l-ai aprins în inima mea și scânteia credinței, care este în mine, ai schimbat-o în făclia dragostei. Vino să mă mântuiești, pe mine, nevrednica roaba Ta, pentru că pe Tine Te doresc, pe Tine Te caut și de Tine mă lipesc din toată inima mea.

Doamne Dumnezeule, Fiule, primește rugăciunea mea cea adusă Ție, cu inimă zdrobită și cu duh de smerenie. Nu mă trece cu vederea pe mine, pentru care, o! Iisuse Hristoase, ai fost pironit pe cruce și lovit peste obraz; pentru care ai băut oțet cu fiere și ai gustat moartea amară și a treia zi ai înviat din morți, Te-ai înălțat la cer și șezi de-a dreapta Tatălui.

Nu mă rușina, nici nu mă lepăda din numărul roabelor Tale, ci învrednicește-mă ca o creștină a mă mântui prin semnul Sfintei Tale Cruci. Fă-mă părtașă patimilor Tale, săvârșind în mine voia Ta, ca să fiu credincioasă a mă arăta feței Tale. Tu mă păzește, pătrunde cu frica Ta trupul meu, căci de judecățile Tale m-am temut. Închide ochii mei ca să nu vadă deșertăciunea, ci mai bine mă rog Ție, deschide-i ca să cunosc minunile din legea Ta, căci spre Tine sunt aruncată din pântecele maicii mele. Tu ești Domnul meu; tatăl meu și maica mea m-au părăsit, iar Tu, Doamne m-ai primit.

Îndreptează pașii mei ca să nu mă umplu de rușine, eu roaba Ta; fă cu mine semn spre bine și împlinește cererea mea, pentru că înaintea Ta este toată dorirea mea și suspinul meu de la Tine nu s-a tăinuit. Iarăși către Tine mă rog, Dumnezeule părinte, ajută-mi ca să nu se afle prihană în mine, roaba Ta, căci Ție mă aduc punându-mă pe altarul mărturisirii și al smereniei mele, să fiu primită ca o ardere de tot; astfel să fie jertfa mea înaintea Ta. Învrednicește-mă a urma Mielului Tău, Celui fără prihană, lui Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tine și cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea și puterea în veci. Amin".

Astfel rugându-se, s-a sculat și a însemnat tot trupul său cu semnul crucii. Acestea văzând necuratul balaur, nu răbda viața ei cea îngerească și cerească, căci acum o vedea petrecând cu duhul în cer și cu toată inima dorind a pătimi pentru Hristos și scrâșnea asupra ei cu dinții săi, se ispitea a clăti și răsturna casa ei. Dar văzând-o de pretutindeni îngrădită cu semnul crucii, fugea fiind izgonit cu bătăi nevăzute. Însă vrăjmașul aducea sfintei uneori lenevire, iar ea cu neîncetată rugăciune, ca cu un zid îngrădindu-se, îndată risipea vicleșugul lui. De aceea se mâhnea dușmanul adevărului și zicea:

"Vai, mie, ticălosul! Eu pe îngeri din cer i-am atras cu mine împreună și uriași am supus, iar acum de tineri și de fecioare mă fac de rușine, pentru că pe moarte ca pe viață o iubesc și printr-însa încununându-se, aleargă la cer și apoi îmi lasă lumea nelocuită. Pe mine mă mângâie sângele mucenicilor celor omorâți, dar credința și nevoințele lor, mărturisirea care o fac au schimbat cetăți întregi și neamuri. Locașurile mele se risipesc, se răstoarnă jertfele, popii mei s-au trândăvit, care mai înainte se înveseleau și se înfinge Crucea pretutindeni, spre pierderea mea. De acum cade împărăția mea, pentru că acei care sunt în munci veseli și în morminte înfricoșați, mă ard, mă bat, mă izgonesc de pretutindeni; iar ceea ce era de mine aflat asupra lor, aceea s-a aflat spre mai marea mea nevoie. Dar știu ce voi face, căci am aflat o măiestrie asupra lor".

Vrăjmașul îndată află un meșteșug într-acest chip: Vrând zavistnicul să îngroape în țărâna uitării slava sfinților mucenici, ca să nu-și mai aducă de dânșii aminte neamul cel mai de pe urmă, a făcut să rămână pomenirea lor fără știre și fără scrisoare. Deci a rânduit ca fără judecată și fără ispitire să fie omorâți creștinii nu de împărat și de ighemoni, ci de poporul cel mai prost și mai defăimat, nepricepând înrăutățitul, că lui Dumnezeu îi place mai mult bunăvoirea decât cuvintele.

Maximian, prin învățătura diavolească, singur omorând mulțime de creștini, s-a arătat ca și cum ar fi slăbit, săturându-se de sângele vărsat, ca o fiară care mănâncă mult și se satură și îi e greu să mai bea sânge nevinovat, atunci ca și cum ar fi blândă nu bagă de seamă ființele care trec pe lângă ea. Așa și tiranul acela necurat, urându-i-se a mai omorî singur, a început a arăta blândețe prefăcută, și zicea: "Nu sunt vrednici creștinii ca să fie omorâți înaintea ochilor împărătești, căci ce trebuință este a-i ispiti pe dânșii, iar cuvintele și faptele lor a le scrie? Că acestea din neam în neam se vor citi și se vor povesti de acei care vor fi vătămați cu aceeași credință creștină și se va face pomenirea lor în veac. Pentru ce să nu poruncesc ca să fie înjunghiați ca niște dobitoace, fără ispitire și fără scrisoare, ca moartea lor să fie neștiută, iar pomenirea lor să piară în tăcere".

Astfel, necuratul împărat sfătuindu-se, îndată a dat poruncă pretutindeni, ca oricine poate să omoare pe creștini, fără frică, netemându-se pentru acea ucidere de vreo judecată sau pedeapsă. Deci, se omorau creștinii pretutindeni, fără număr, în toate zilele și în tot ceasul, peste tot locul, în toate cetățile, pe uliți și drumuri, prin case și prin târguri. Fiecare cum întâlnea pe cineva și cunoștea că este creștin, îndată fără să zică ceva îl lovea cu orice s-ar fi întâmplat, sau îl înjunghia, sau cu sabia îl tăia, sau cu piatra, cu lemn și îi omorau ca pe niște fiare sau dobitoace, încât se împlinea Scriptura: Că pentru Tine ne omoară toată ziua, socotitu-ne-am ca niște oi de junghiere.

În acea vreme a obișnuitei ucideri, Sfânta fecioară Anisia, arzând cu inima ca să moară pentru Hristos, fiind mișcată de duh, a ieșit din casa sa, voind să meargă la biserica Domnului. Intrând pe poarta ce se numea a Casantrionei, se auzea gâlceavă în popor, căci se prăznuia de păgâni în acea zi praznicul Soarelui, cu aducere de jertfe necurate. Și iată unul din ostașii împărătești venea asupra ei și a oprit-o zicând: "Stai, fecioară, spune-mi unde mergi?". Ea, văzându-l fără rânduială și fără rușine și socotindu-l a fi ispită a vrăjmașului, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci înaintea ochilor lui. Acela ca o fiară - căci cu adevărat era mai cumplit decât fiara - nerușinându-se de tăcerea cu multă înțelepciune a fecioarei și socotindu-se pe sine a fi ocărât și trecut cu vederea, a prins-o ca un lup pe oaie și cu glas cumplit o întreba: "Cine ești și de unde vii?"

Mielușeaua lui Hristos, voind să scape din mâinile lui și din căutarea cea fără de rânduială, cu răspunsuri blânde se silea a se izbăvi de dânsul, zicând: "Sunt roaba lui Hristos și merg la biserică". Acela fără de rușine, îndemnându-l diavolul care era într-însul, a zis: "Nu te voi lăsa să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noștri, căci pe Soare îl cinstim astăzi". Aceasta zicând, i-a luat cu sila acoperământul de pe capul ei, vrând să-i descopere bine fața. Ea, întorcându-se cu bărbăție și nelăsându-se ocărâtă, a scuipat în fața lui, zicând: "Să te certe pe tine Iisus Hristos al meu, diavole". Iar el, umplându-se de iuțime și numele lui Hristos nerăbdând a-l auzi, a scos sabia cu care a lovit-o în coastă și a străbătut printr-însa. Sfânta fecioară, îndată căzând la pământ, cu vărsarea sângelui ei și-a dat și sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care Îl iubea și dorea cu osârdie, să moară pentru El, în toate zilele vieții sale.

Poporul care o vedea moartă, trecea pe alăturea și plângea, pe de-o parte pentru jertfa tinereților ei și pentru cumplita moarte, iar pe de alta cârtea asupra poruncii împărătești fără de Dumnezeu, că a făcut judecată nedreaptă, ca să piardă pe poporul cel nevinovat. Iar cinstitele ei moaște luându-le creștinii și îngrijindu-le cu cinste, le-a îngropat ca la două stadii de poarta ce se numea Casandrionei, din partea stângă a drumului de obște, unde mai pe urmă au zidit o casă de rugăciune peste dânsa. Acestea s-au făcut stăpânind Maximian, iar peste noi împărățind întru nesfârșiții veci Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.