Cuvânt la 27 Decembrie, în ziua Sf. Arhidiacon Ștefan

 

„ Scoțându-l afară din cetate, îl ucidea cu pietre. Iar martorii ș-au pus hainele sale lângă picioarele unui tânăr, ce se chema Saul.” (Fapt. 7, 58)

Cugetare asupra morții Sf. Ștefan și întoarcerea Sf. Pavel

Înainte de întoarcerea sa la credință Pavel sau Pavlu a umplut Ierusalimul de sânge, el sugruma pe cei credincioși, prigonea pe Apostoli, și a ajutat la uciderea sfântului Ștefan, și nu cruța nici bărbați nici femei. Ascultă, cum vorbește de aceasta ucenicul său Sf. Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor: „Pavel strică Biserica, mergând prin case și trăgând bărbați și femei îi da la temniță” (Fapt. 8, 3).

Așadar lui nu-i ajungeau locurile publice, el străbătea încă și prin case. Luca zice răspicat, nu că Pavel „scotea pe bărbați și pe femei”, ci că „ii trăgea afară”, spre a arăta, că furia lui se aseamănă unei fiare sălbatice. Și nu numai bărbați, ci și femei trăgea afară, căci el nesocotea firea, nu cruță nici sexul, și nu simțea compătimire către slăbiciune, însă ceea ce il împingea la aceasta nu era ura, ci o râvnă mincinoasă.

Pentru aceasta alți iudei care făceau aceeași, erau mai vrednici de osândă decât dânsul, căci ei o făceau din ură sau din dorul slavei, ca să-și câștige un nume mare în popor; el însă făcea aceasta din râvnă către Dumnezeu, negreșit din o râvnă mincinoasă și fără de minte.

Aceia nu prindeau femeile dintre cei credincioși, ci numai pe bărbați, pentru că ei vedeau, că prin faptele și prin minunile acelora ei își pierdeau stima, ce avusese până atunci; Pavel dimpotrivă, tocmai pentru că lucra din râvnă, s-a înfuriat asupra tuturor. Sfântul Luca știa toate acestea. Văzând el însă, că setea lui Pavel de sângele creștinilor nu s-a potolit încă, de aceea povestește el mai departe: „Pavel suflă cu groază și cu ucidere asupra ucenicilor Domnului” (Fapt. 9, 1).

Moartea lui Ștefan și prigonirea Bisericii, urmată după aceea, nu l-au îndestulat pe dânsul, ci el a mers mai departe și furia lui nu avea margini, pentru că el era mânat de râvna cea oarbă. Abia întors de la uciderea Sfântului Ștefan, el prigonea pe Apostoli, și se asemăna cu un lup furios, care năvălind într-un staul și răpind și sfâșiind un miel, prin aceea se face mai furios și mai lacom de sânge. Tocmai așa a năvălit Saul asupra cetei bărbaților apostolici, a răpit de acolo un mielușel al lui Hristos, adică pe Sf. Ștefan, l-a sfâșiat, și prin aceasta s-a făcut mai cumplit decât înainte. De aceea zice istoria Apostolilor: „Pavel încă suflând cu îngrozire”, s.c.

A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Ștefan? Pe cine nu a fi împăcat blândețea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigași, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. 7, 5, 9). Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei. Adică curând după moartea lui Ștefan, Pavel s-a întors la credință, și Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia, în adevăr, Ștefan merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât și pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”!

Această rugăciune trebuie să o asculte toți cei ce au vrăjmași, și sunt jigniți de dânșii. Când ți-ar fi făcut vrăjmașii tăi mii de jigniri, totuși nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ștefan. Dar uită-te, ce s-a întâmplat. S-a astupat un izvor al creștinătății, adică Sfântul Ștefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie și râuri.

Când a amuțit gura lui Ștefan, a răsunat trâmbița Sfântului Pavel. Așa Dumnezeu nu părăsește nici odinioară pe cei ce năzuiesc la dânsul, ci le dăruiește mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmașii. Adevărat, iudeii prin uciderea Sfântului Ștefan au răpit un luptător slăvit din oastea creștinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul și mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel.

Cu toate acestea, „Pavel încă sufla cu îngrozire”. Acest „încă” ne duce la o altă gândire mai departe. Pe când el încă se înfuria, pe când el încă turba și era la culmea zgomotului său, pe când el gândea încă la ucidere și omor, Hristos l-a atras la sine. N-a așteptat, până ce patima lui se va domoli, sau furia lui să se potolească, sau urgia lui să se îmblânzească. Nu l-a atras la sine după ce s-ar fi liniștit, ci l-a îmblânzit tocmai, când acela era mai tare înfuriat, spre a arăta puterea sa prin aceea, că el pe prigonitorul cel mai grozav l-a biruit și l-a învins în mijlocul zgomotului și al turbării sale.

Noi mai mult admirăm pe un doctor, când el poate birui puterea frigurilor, în timpul când acelea sunt mai cumplite. Tocmai aceasta s-a întâmplat la Pavel. Pe când el era în fierbințeala cea mai mare a frigurilor, s-a pogorât glasul Domnului ca o rouă asupra lui, și l-a slobozit cu totul din boala lui.

„Pavel încă sufla cu îngrozire și cu ucidere asupra ucenicilor Domnului”. El acum a lăsat mulțimea cea mare în liniște și s-a repezit asupra căpeteniilor Bisericii. Precum cel ce voiește să dezrădăcineze un arbore, lasă ramurile să stea, dar taie rădăcinile, așa a năvălit Saul asupra Apostolilor și cu aceasta voia să smulgă rădăcinile propovăduirii Evangheliei, însă el a rătăcit; căci adevăratele rădăcini ale Evangheliei nu erau ucenicii Domnului, ci Domnul ucenicilor.

De aceea el a zis: „Eu sunt butucul viei, iar voi vițele” (Ioan. 15, 5). Cu cât vițele se taie mai mult, cu atâta odrăslesc altele noi, și încă în număr mai mare decât înainte. Ștefan s-a tăiat, iar Pavel a odrăslit în locul lui, și împreună cu dânsul toate miile, care au crezut El.

Istoria Apostolilor povestește mai departe: „Și a fost, când s-a apropiat Saul de Damasc, fără de veste a strălucit peste el lumină din cer. Și căzând la pământ, a auzit glas zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigonești? (Fapt. 9, 3, 4).

Pentru ce însă n-a venit glasul mai întâi? Pentru ce a trebuit să strălucească mai înainte lumina? Pentru ca el să poată auzi glasul în liniște. Căci un om, care cu totul a pironit gândirea sa la un lucru și totodată este înfuriat, nu se poate lăsa de obiceiul său, chiar de ar striga la dânsul mii de glasuri. El este cu totul cuprins de obiceiul său. Deci pentru ca să nu se întâmple aceasta și cu Saul, și pentru ca el, zăpăcit de smintirea faptelor sale de până acum, să nu audă glasul său, să-l nesocotească, căci toată țintirea lui era îndreptată la stârpirea Bisericii lui Hristos; de aceea Domnul mai întâi i-a răpit vederea ochilor, a liniștit prin aceasta duhul lui cel întărâtat, a alinat furtuna sufletului său, și a restatornicit odihna și liniștea în duhul lui.

Atunci a venit glasul de sus, pentru ca el, curățit de mândria cea deșartă, să socotească cu mintea trează și cugetătoare cuvintele cele mai departe ale Domnului. „Saule, Saule, ce mă gonești”? Acestea mai nu seamănă a fi cuvintele unui pedepsitor, ci mai vârtos ale unuia, care voiește să se îndrepteze. „Ce mă gonești”? Aceasta vrea să zică: despre ce lucru mare sau mic ai tu să te jeluiești asupra mea? De ce ai tu să te tânguiești asupra mea? Poate pentru că eu am sculat morții voștri, am curățit leproșii voștri, am izgonit duhurile cele rele? Dar pentru aceasta eu trebuie să fiu închinat, iar nu prigonit! „Saule, Saule, ce mă gonești? Iată tu acum zaci la pământ și ești legat fără lanțuri. Ca și când un stăpân prinde pe robul său cel fugar, care a făcut multe rele, poruncește să-l lege, și apoi zice către dânsul: „Ce trebuie să fac eu acum cu tine? Iată acum ai căzut în mâinile mele”: așa a grăit acum Hristos către Pavel, când acesta prins, zăcea pe pământ, plin de frică și de tremur, lipsit de toată puterea și mișcarea. „Saule, Saule, ce mă gonești”? Ce o să iasă din această pornire a ta? Ce vrea această turbare? La ce slujește această râvnă fără de vreme? Ce alergi tu pretutindeni, ca să duci pe oameni legați la Ierusalim? (Fapt. 9, 2). De ce această nebunie? Iată acum tu nu te mai poți mișca, nici măcar a vedea pe cei ce îi prigonești! Tu, care cutreieri pretutindeni cu atâta râvnă, acum singur ai nevoie de un conducător, și fără dânsul nu poți merge un pas! Așadar Hristos de aceea a zis către dânsul: „Ce mă gonești”? pentru ca Saul să cunoască, că tot ce făcuse el înainte împotriva credincioșilor, Hristos numai a îngăduit; cele dinainte nu sunt dovadă de slăbiciune, întâmplarea cea de față nu este semn al asprimii Domnului, ci întru cele de mai înainte el a arătat îndelungă-răbdare și păsuială, în cele de față îngrijirea sa pentru Saul.

Ce a făcut acum Pavel? El a zis: „Doamne cine ești tu”? (Fapt. 9, 5). Din îngăduința cea de mai înainte și din orbirea sa cea de acum el a cunoscut că este Domnul; era convins acum despre puterea lui, și zicea: „cine ești tu, Doamne”?

Vezi tu felul cel bun al sufletului său și duhul lui cel slobod? Vezi tu inima lui cea sinceră? El nu se împotrivește, nu se oțărăște, ci îndată cunoaște pe Domnul. El nu face ca iudeii, care, când vedeau morți sculați, orbi cu vederea dobândită, și leproși curățiți, nu numai nu alergau la marele făcător de minuni, ci încă îl porecleau înșelător, și în mii de chipuri căutau a-L vătăma. Pavel n-a făcut așa, el îndată s-a întors.

Dar ce zice acum Hristos către dânsul: „Eu sunt Iisus, pe care tu gonești”. (Fapt. 9, 5). Pentru ce nu zice El: „Eu sunt Iisus cel înviat, Iisus cel ce sade de-a dreapta Tatălui”? Pentru ce zice El: „eu sunt Iisus, pe care tu gonești”?

Pentru ca să atingă inima lui, și să frângă sufletul lui. Ascultă pe însuși Sfântul Pavel, cum el încă după mulți ani, după ce el săvârșise nenumărate fapte mari, pururea vedea înfrângerea și căința sa și zicea: „Eu sunt mai micul apostolilor, și nu sunt vrednic a mă chema Apostol, pentru că am gonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. 15, 9).

Dacă el și după un timp atât de îndelungat, și după ce săvârșise atâtea fapte mari, totuși pururea se pâra pe sine, ce trebuie oare să fi suferit el în acea clipă, când Domnul a atins inima lui și a frânt sufletul lui, atunci când el nu avea în conștiința sa nici o faptă bună, ci numai prigonirea sa cea înfricoșată?

Cu toate acestea unii ne aruncă împotrivire și zic: „Ce minune mare este aceasta, că Pavel s-a întors, când Dumnezeu i-a aruncat acel glas așa zicând ca o funie pe grumaz și l-a tras la sine cu de-a sila”? Rogu-vă îngăduiți-mi luare aminte a voastră. Această împotrivire o fac oamenii cei ce vor a-și dezvinovăți necredința lor. Așadar ce zice reclama lor? „Cu de-a sila, zic ei, a tras Dumnezeu pe Pavel la sine, și dacă s-ar întâmpla și cu noi aceasta, și noi am crede și ne-am îmbunătăți”. Dar spune mie, o omule, cu ce de-a sila a tras Dumnezeu la sine pe Pavel? „L-a chemat din cer”, zici tu. Bine, dar Dumnezeu te cheamă și pe tine astăzi, tocmai prin cuvintele, pe care le-ai auzit; totuși tu nu asculți.

Vezi tu că aici nu este vorba de nici o silă? Căci dacă Dumnezeu ar sili, și tu ar trebui să asculți. Iar dacă neascultarea ta vine de la voia cea slobodă, tot așa slobodă trebuie să fi fost și ascultarea lui Pavel. Dar ca să vedeți, că strigarea ce a venit la Pavel, deși a confăptuit mult la mântuirea lui, el însă totuși de bună voia sa s-a lipit de Domnul, voiesc să vă arăt aceasta și din altă întâmplare, încă și iudeii au auzit odinioară un glas din cer, și încă glasul Tatălui, care la Iordan public a declarat pe Hristos de Fiu al Său cu cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am bine-voit” (Mat. 3, 17).

Dar măcar că iudeii au auzit aceasta, totuși ziceau: „Acesta este un înșelător și amăgitor” (Mat. 27, 63). Așadar ei s-au împotrivit Însuși lui Dumnezeu și au grăit împotriva glasului celui dumnezeiesc.

Spre a asculta de acest glas, se cerea o inimă bine formată și sinceră, și un suflet, care să nu fi fost mai dinainte cuprins de patimi. Aici a venit glas din cer, și acolo glas din cer, însă cu deosebire, că Pavel a ascultat de acest glas, iar iudeii i s-au împotrivit. Ba încă ei n-au auzit numai glasul, ei au văzut încă și pe Sfântul Duh în chip de porumb, și au auzit mărturia lui Ioan, care zicea: „Eu nu sunt vrednic, ca să dezleg cureaua încălțămintelor Lui” (Ioan. 1, 27; Luc. 3, 16). Ei totuși nu au crezut. Cu totul altminterea a urmat Apostolul Pavel. El numai o singură dată a auzit glasul Aceluia, pe care el Îl gonea, și îndată a alergat la Dânsul, îndată a ascultat și s-a întors din toată inima.

Dacă veți voi să-mi mai hărăziți luare-amintea voastră, aș vrea să vă mai aduc și o altă întâmplare. Și iudeii au auzit o dată glasul a Însuși Fiului, și tocmai așa ca Pavel, și în asemenea împrejurări, și totuși nu au crezut întru El. Pavel a auzit glasul în timpul, când el se înfuria, când el se turba, când el gonea. Tocmai așa s-a întâmplat și cu iudeii. Cum și când? Ei s-au dus noaptea, cu făclii, cu felinare și cu arme, ca să-L prindă (Ioan. 18, 3). Ei socoteau că năvălesc asupra unui om simplu. Dar când Hristos a voit să le arate puterea Sa, și să le dovedească, că El este Dumnezeu și că ei calcă împotriva boldului (Fapt. 9, 5), așa a grăit către dânșii: „pe cine căutați”? (Ioan 18, 4). Ei sta cu totul aproape de El și nu-L vedeau. El Însuși, pe care ei căutau, i-a adus la Sine, pentru ca ei să poată vedea, că El de bunăvoie se supune patimilor, și că ei nu L-ar fi putut prinde, dacă El Însuși n-ar fi voit.

Sau cum L-ar fi putut ei prinde, dacă ei nu-L puteau afla? Ce zic eu: nu-L puteau afla? Ei nu putuse nici să-L vadă, când El sta înaintea lor. Ba chiar și când El vorbea cu dânșii, ei încă nu știau, cine stă înaintea lor.

Așa de tare lovise El ochii lor cu orbire. Dar glasul său a putut încă mai mult, că a aruncat pe prigonitorii săi la pământ. Adică, când El a zis: „Eu sunt”, ei s-au tras îndărăt și au căzut la pământ (Ioan 18, 6). Precum glasul cel din cer a răsturnat pe Pavel, tot așa El a aruncat la pământ pe toți acești iudei, și precum Pavel nu putea să vadă pe acela, pe care el prigonea, tot așa nu puteau nici ei să vadă pe acela, pe care Îl căutau.

Precum Pavel a fost lovit cu orbire tocmai în timpul furiei sale, așa au fost și ei loviți cu orbire în mijlocul turbării lor. Lui i s-a întâmplat aceasta, când se ducea să prindă pe ucenicii lui Hristos, iar lor li s-a întâmplat, când ei voiau să prindă pe Însuși Hristos.

Acolo erau legături, și aici legături, acolo prigonire, și aici prigonire, acolo orbire, și aici orbire, acolo glasul Domnului, și aici glasul Domnului, dovada puterii lui Hristos este aceeași aici și acolo, aceleași mijloace mântuitoare pentru întoarcerea prigonitorilor s-au întrebuințat în amândouă întâmplările, dar nu în amândouă întâmplările au urmat aceeași îndreptare.

Căci chiar între bolnavi era o foarte mare deosebire. Din toate acestea tu poți trage încheierea, că Pavel n-a fost silit la credință și la întoarcere, ci aceasta a venit din felul cel bun al sufletului său și din inima lui cea sinceră. Așadar voi știți, că Dumnezeu nu face silă celor ce nu vor să vină la Dânsul, dar trage la sine pe cei ce au bunăvoință la aceasta.

Dumnezeu nu silește pe nimeni la mântuire cu puterea, dar el voiește ca toți să se mântuiască.

Aceasta o spune de-a dreptul Apostolul Pavel în întâia sa Epistolă către Timotei cu cuvintele: „Dumnezeu voiește, ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie” (I Tim. 2, 4). Dar cum se întâmplă, că nu toți se mântuiesc, când totuși Dumnezeu voiește ca toți să se mântuiască? Aceasta vine de acolo, că nu fiecare voință omenească urmează voinței lui Dumnezeu, iar el nu silește pe nimeni cu puterea.

Așa zice și Domnul către Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, și nu ați voit”, însă ce adaugă el la aceasta? „Iată se lasă casa voastră pustie”. (Luc. 13, 34, 35). Așadar vezi tu, că noi pierim, chiar când Dumnezeu voiește a ne mântui, noi însă nu voim a alerga la Dânsul.

Scriind noi acestea, să gândim la bunătatea Domnului nostru, și după putere să căutăm a face viața noastră vrednică de harul său, pentru ca să dobândim mântuirea cea veșnică. De care fie ca să ne împărtășim prin harul și prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine lauda și slava, acum, și pururea și în vecii vecilor! Amin.