Rugăciunea viselor noastre

 

Ce işi doreşte un om cel mai  mult pe lumea asta? Eterna întrebare care întotdeuna încreţeşte frunţile  unor oameni dar pe unii îi face să zâmbescă exprimând bucuria şi emoţia unei împliniri! Unii se gândesc mereu la  lucruri măreţe: să ajungă departe pe scara socială, să descopere lucruri noi  pe care nimeni nu le-a mai descoperit, să afle primii ultimele noutăţi sau cunoştinţe care să-i ajute să ajungă primii la ţintă. În sfârşit mai sunt şi cei care se ocupă de situaţia grupurilor sociale defavorizate, batrâni, copii orfani, persoane cu disabilităţi....

    Într-o lume atât de pestriţă în care idealismul se amestecă uneori foarte periculos cu materialismul şi dintr-o dată cele mai măreţe idealuri dispar înainte de a se naşte încât ai impresia că uneori şi cele mai palpabile şi concrete lucruri se pot transforma în halucinaţii  ajungi să te întrebi dacă ce trăieşti este real sau nu, ori poate este doar o plăsmuire a unei imaginaţii bogate!

    De exemplu eu mă întreb, dacă este real sau doar imaginaţia mea este cea care îmi spune că uneori cei care se îngrijesc cel mai mult de noi fie ele instituţii ale statului, organizaţii non guverenamentale sau membrii ai familiei care ne iubesc(fraţii dar mai ales părinţii) nu ştiu dacă, în ce  fel şi cum putem  gândi sau cum putem  acţiona! Ce vreau să spun? Vreau să spun că cele mai simple operaţii pe care le face un om în mod obişnuit(începând cu legarea şireturilor,urcarea într-un autobuz sau chiar taxi până la luarea unor decizii despre cum să se îmbrace ce prieteni să aibă, în funcţie de ce sau de cine să îşi creioneze viitorul sunt mici decizii care pot să ne permită spaţiul pentru manifestarea ulterioară a personalităţii noastre, a dorinţelor  noastre şi a viselor noastre necenzurate şi neomorâte de panica ucigătoare a incertitudinii.

    De multe ori mă mir cum oamenii la care noi tinem cel mai mult(cei din familiile noastre ai celor cu dizabilităţi sau cei cărora le încredinţăm speranţele noastre de mai bine) nu ştiu sau nu cred, că dacă pentru ei poate să nu însemne mare lucru dacă au învăţat sau pot să-şi lege şireturile sau dacă pot să ia o decizie fără să fie permanent speriaţi de spectrul  eşecului ca şi cum eşecurile nu ar putea fi surmontate, în schimb pentru noi ceilalţi cei cu disabilităţi a învăţa şi a putea să-ţi legi şireturile, sau a putea să iei diferite decizii în mod independent echivalează ca intensitate a energiilor consumate şi nu neapărat ca durată cu energiile necesare pentru a te pregăti pentru câştigarea Cupei Campionilor Europeni la fotbal! Dacă privim lucrurile astfel, suntem multipli campioni la lucruri care aparent par banale:legarea şireturilor, urcarea într-un autobuz, într-un taxi luarea unor decizii şi aşa mai departe.....

    Dragi părinţi, sau oameni care ne iubiţi avem stofă de învingători şi aşa după cum ştiţi un om obişnuit cu victoriile nu poate şi nu trebuie decât să fie învăţat să scruteze cu încredere viitorul, ca un om care vede potenţial şi soluţii acolo unde alţii văd probleme!  Ca un adevărat învigător! Poate o societate ca societatea noastră să spună că nu are nevoie de nişte oameni ca noi care se pregătesc până în cele mai mici detalii să fie învingători? Sau care în fiecare zi câştigă o luptă cu ei înşişi pentru a începe o nouă zi, pentru a face un banal pas  înainte...dar când totul îmbracă aura victoriei nimic  nu mai este banal, nu-i aşa? Tiparele sunt lasate în urmă, şi necunoscutul este explorat cu mai mult avânt, teama este transformată în dorinţa de a învinge!

    Pentru finalul acestui articol m-am gândit să dezvălui celor care nu ne cunosc prea bine dar măcar manifestă cel mai mic interes, cam cum ne rugăm noi în sinea noastră şi care sunt acele lucruri pe care doar Dumnezeu le aude de cele mai multe ori. Iată-le:

Dragii noştrii

Dragii noştrii care sunteţi pe pământ,

Dar vă uitaţi spre cer,

Eu atât mai sper:

Facă-se şi voia noastră în împărăţia voastră,

Precum se face în cer

Doar atât mai sper!

Pâinea noastră noi o vrem

Iertaţi-ne că nu dispărem

Şi că ştim ce vrem

Dar şi ce putem!

Iertaţi-ne dacă greşim

Dar mai şi muncim

Pentru tot ce ne dorim!

Că şi noi iertăm

Când nu suntem lăsaţi să visăm!

Şi suntem duşi în ispită!

Privirea noastră e ferită,

În loc să fie cutezătoare 

Şi fericită!

Vrem să ne izbăvim de cel rău

Şi să avem privirea înainte mereu

În numele credintei

Speranţei şi iubirii

Descătuşaţi porţile fericirii!

Florin Mojoiu.