Ascultând predica de pe munte a Mântuitorului

 

Predica de pe munte...O mare a înţelepciunii divine! Modalitatea prin care Dumnezeul Vechiului Testament aflat undeva în neantul Cerurilor, considerat intangibil devine deodata tangibil, uman, folosind cuvinte exprimând sentimente trairi fiind Dumnezeu-Om, pentru a putea fi mai aproape şi pentru a-i izbăvi pe cei pe care i-a iubit atât de mult încă de la facerea lumii...

    Care ar fi cel mai potrivit început pentru a descrie tumultul emoţiilor ce înconjura orice loc unde şi-ar fi făcut apariţia Mântuitorul? Oare este un act de curaj să încerci să faci asta folosind nişte cuvinte palide în speranţa că vor prinde viaţă când se vor intersecta cu vorbele Mântuitorului, oferind speranţă inimilor amorţite de uitare şi nepăsare? Oare ce vor fi gândit oamenii pe a căror faţă se citea oboseala, tristeţea, neîncrederea că viaţa lor se mai poate schimba în vreun fel când vor fi văzut privirea pătrunzătoare şi plină de viaţă a Mântuitorului, vocea Lui blândă şi faţa Lui zâmbitoare şi luminoasă? Poate au început  pentru prima dată să gândească  în mintea lor:″Omul asta chiar face minuni, căci numai vorbele Lui îţi încălzesc inima!″ căci cu siguranţă vor fi auzit despre nenumăratele minuni pe care le săvârşise deja Mântuitorul.

    Şi asta cu atât mai mult cu cât primele Sale cuvinte vorbeau despre fericire! Fericirea, eterna dorinţă a tuturor oamenilor, care însă nu s-ar fi gândit niciodată probabil că şi cei care plâng vor fi fericiţi pentru că se vor mângâia, că cei blânzi vor moşteni pământul, când cel mult un om putea să spere la o casă sau la o bucată de pământ mult mai palpabilă cine s-ar fi gândit sau cine şi-ar fi dorit să moştenească pământul?.Cine era Acesta care spunea:″Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu″ când Dumnezeu însuşi îi spusese lui Moise când acesta a cerut să vadă slava Domnului:″Faţa  Mea însă nu vei putea să o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască″-Ieşirea 33,20-.În condiţiile în care acestea erau lucrurile cunoscute despre vederea lui Dumnezeu, cine îşi dorea Să-l vadă? Despre ce fel de vedere vorbea Mântuitorul atunci? Cum ar fi reacţionat oamenii dacă li s-ar fi descoperit întocmai ca Sfântului Petru că stau în faţa Lui? Ce ar fi făcut, ce ar fi cerut, ce ar fi spus?. Deja în acest moment era destul de multă rumoare şi nelinişte pentru cei care aşteptau să vadă care vor fi următoarele Sale cuvinte?

    Următoarele Sale cuvinte au fost despre iertare. Cine nu ar fi avut nevoie de efectul vindecător al iertării? Iertarea fusese înlocuită de sentimentul automulţumirii  că oamenii îşi aduceau darul lor la altar şi împlineau o rânduială, ca şi cum ai crede că poţi construi o casă care să dureze fără să fie adus Dumnezeu înăuntru fără să sfinţească locul sau ca şi cum cineva şi-ar putea imagina un altar al iubirii pe care să nu se jertfească iertarea. Acum deja cei care stăteau mult mai în spate şi nu puteau decât sa-i audă vocea probabil începuseră încet să înainteze către Mântuitorul, pentru că nu-i aşa chemarea iertării este mai puternică decât orice chemare. Şi de altfel toată lucrarea Mântuitorului ar putea să poarte pecetea aceasta: CHEMAREA IERTĂRII!

    Ca un adevărat Învăţător Iisus nu a vrut să lase la o parte importanţa respectului faţă de fiinţele cu care cei mai mulţi dintre noi îşi împart viaţa sau fără de care viaţa nu mai este aceeaşi spunând că până şi o privire mult prea îndrăzneaţă este un adevărat adulter adică o încălcare a voii lui Dumnezeu care se cere respectat prin ceea ce este şi ceea ce a creat fie că este vorba de om sau de minunata creaţie ce îl înconjoară pe om  şi pe care omul fără să o fi creat nu trebuie să o folosească pentru a-şi satisface propriul orgoliu aşa cum vedem în continuare când ni se spune:″Să nu vă juraţi nicidecum nici pe Cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu.Nici pe pământ fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiincă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri pentru că nu poţi să faci un fir alb sau negru şi cuvântul vostru să fie ceea ce este da, da;şi ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea de la cel rău este″-Matei 5,34-37.

    De aici şi până la a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi mai era un singur pas, pas pe care Mântuitorul l-a făcut ca şi cum după atâtea vindecări trupeşti prin care oamenii îşi căpataseră zâmbetul şi lumina pe care nu credeau să o mai descopere, sau pe care nu credeau că o vor descoperi atunci era momentul ca sufletul să-şi vindece ″genunchii″ săi cei ″slăbănogiţi″ şi să simtă minunea! Şi minunea s-a săvârşit prin cuvintele Mântuitorului:″Iar Eu vă zic vouă:Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastă-mă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fii Tatălui  vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi″-Matei 5,44-45.

    Ascultând cu luare aminte cuvintele Mântuitorului prin care sufletul se vindecă şi se deschide tocmai pentru a vedea câtă goliciune este acolo şi pentru că orice om îşi simte neputinţa sub efectul cuvintelor Sale care frământau şi cel mai îngheţat suflet, ascltătorii Săi au ştiut atunci că trebuie să înveţe să-I vorbească.Şi din freamătul acesta s-a născut rugăciunea care luminează şi astăzi sufletele creştinilor. Rugaciunea Tatăl Nostru pe care eu aş numi-o un strigăt de descătuşare al sufletelor noastre, rostit prin gura Mântuitorului ceea ce a dat acestui strigăt puterea vieţii şi l-a făcut să fie un strigăt de izbândă! 

    Şi astfel ajungem la o altă  întrebare esenţială:″Cum se comportă un suflet descătuşat şi care a izbândit?″.Pentru cei care vor să dea crezare cuvintelor Mântuitorului, răspunsul pare să fie destul de clar:″Nu vă adunaţi comori pe pământ unde molia şi ruginea le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă  şi nu le fură.Căci unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta″-Matei 6, 19-21-

    Ca un bun cunoscător al sufletelor noaste-cum ar fi putut fi altfel?-Mântuitorul va fi dorit să-şi scape ascultătorii şi prin ei şi pe noi de o mare otravă a sufletului omenesc! Care este aceea? Judecarea aproapelui! Şi iată cum:″Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi.Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău″-Matei 7,1-5.

    Mă gândesc că deja la acest moment se simţea cel mai acut tăria luptei pentru cei care hotărâseră în sinea lor să părăsească cele ale lumii pentru a le câstiga pe cele ale lui Dumnezeu.Şi astfel Mântuitorul le spune celor care îl ascultau cu nesaţ simţind dulceaţa veşniciei în cuvintele Sale:″Ci toate câte doriţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.Intra prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află.Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află″Matei 7,12-14

    Probabil la acest moment al predicii cei mai entuziaşti dintre cei ce îl ascultau pe Iisus se ridicaseră deja în picioare de la locurile pe care stăteau şi nu doar pentru al vedea mai bine pe Iisus cel ce le adusese speranţa în privire, ci pentru a se scutura în mod simbolic de tot trecutul în care fuseseră lipsiţi de lumina călăuzitoare a adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu pentru a putea să meargă înainte până la răspântia la care vor fi trebuit să aleagă calea pe care vor merge.O cale îngustă care să le solicite forţa şi curajul de a spune nu, eu mă îndrept spre altceva sau o cale largă pe care fiecare urmăreşte exact paşii pe care şi-i doreşte dar care la un moment dat se pierd şi nu le mai găseşte nimeni urma în negura timpului.

    Şi astfel ascultând predica de pe munte ai sentimentul că poţi descoperi ceva nou în ceea ce părea a fi vechi şi ponosit încât sufletul să reîntinerească să se umple de speranţă că Dumnezeu are întotdeuna grijă de făpturile Sale cărora le oferă încrederea de a merge mai departe pentru a-şi împlini menirea de a descoperi iubirea şi generozitatea lui Dumnezeu care este oricând dispus să ierte şi să cheme la iertare toate acele suflete care caută tot ce se poate găsi în această lume dar care au de fapt nevoie de singurul lucru care are aromă cerească şi nu se găseşte în această lume:liniştea sufletului pe care nu o poţi găsi decât în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele! Cine ar fi omul care să poată spune că nu îşi caută liniştea? Dar cine a găsit-o cu adevărat? Cine a stat la umbra unui pom în vârful unui deal gândindu-se la marea de oameni care îl urmau pe Mântuitorul cu nădejdea rostită sau nerostită, ştiută sau neştiută de a-şi afla eliberarea sufletească regăsindu-se în cuvintele Mântuitorului până întracolo încât  să se ridice şi să plece urmând vocii lui Iisus în căutarea căii strâmte?Dacă aţi făcut-o sunteţi cei pentru care Iisus a rostit fericirile, iar dacă nu sunteţi cei pentru care fericirile sunt rostite în taină de cei ce se roagă pentru voi!  Autor: Florin Mojoiu