Familia crestină o oglindă spartă pe care mulţi o văd întreagă!

 

Stau şi mă gândesc cum ar fi mai bine să încep această pledoarie. Să încep prin a discuta despre  ce este aceea o nevoie? Sau să pun o întrebare şi mai dureroasă:Care este ultima familie creştină pe care aţi văzut-o? Şi aici nu mă refer bineînţeles la cei care se declară creştini cu zâmbetul pe buze fără ca de multe ori să se întrebe: dar cam ce este de fapt creştinismul? Deja, probabil în acest moment vă întrebaţi:De ce această serie de întrebări? Cu ce scop? Ei bine, scopul este unul singur:să ne gândim din ce unghi ar trebui abordată această problemă pentru a demonstra caracterul de necesitate al familiei creştine? Pentru mine este clar un singur lucru: la acest moment, familia creştină în adevăratul sens al cuvântului este mai mult o nevoie decât o realitate!

    Ce înseamnă acest lucru în mod concret? Astăzi lipsa care se manifestă cel mai acut în plan social şi grevează în mod vizibil atât evoluţia societăţii cât şi relaţiile interumane este lipsa respectului. Lipsa respectului faţă de valoare, promovarea ideii că cel care îşi atinge scopurile prin orice mijloace este un exemplu de inteligenţă şi genialitate lasă puţine cuvinte la dispoziţia celui care ar vrea spre exemplu, să fie de partea lui Michelangelo Buonaroti.Chiar sunt curios în aceste condiţii cu câţi dintre potenţaţii zilei de la noi sau de aiurea, nu s-ar jena Michelangelo să stea alături? Trăind într-o lume ca aceasta, în care scara valorilor autentice este iremediabil răsturnată devine evident din pacate că tot mai mulţi oameni sunt tentaţi să-şi acorde lor înşişi mult mai mult respect decât semenilor lor! Veţi spune:″Dar nu este ceva greşit să ai încredere în propriile forţe″ De acord, dar nu vi se pare că auziţi tot mai des:″Dacă este să pierd, mai bine pierd pe mâna mea!″ Ce vă spune de fapt acest lucru? Într-o lume a valorilor rasturnate, în care binele e rău şi răul e bine, încât sunt mulţi care astzi nu ştiu dacă creştinismul este mai mult rău sau mai mult bun a dispărut acel ingredient de bază sinonim cu sarea în bucate cum spun memorabilii noştri povestitori!

    Care este acesta? Nici un altul decât încrederea! Dacă nu vom învăţa cât mai curând lecţia respectului şi dacă nu vom aşeza valorile în lumina creştinismului pentru a le da o notă de autenticitate şi pentru a le face să-şi păstreze nota distinctivă atunci vom învăţa în mod irevocabil să spunem că povestea de iubire a sfinţilor Ioachim şi Ana a fost doar scrisă nu şi trăită! Şi astfel nu vom face altceva decât să ne dezicem de noi înşine cei pentru care Maica Domnului este binecuvântarea pe care Dumnezeu a dat-o celor care vor să se ţină cu tărie de El, tot aşa cum au făcut şi sfinţii Ioachim şi Ana! Sau şi mai rău nu ne vom ridica deasupra celor care astazi se jertfesc pe altarul realizărilor profesionale pentru că de multe ori e mai uşor să jertfeşti singur o idee decât este să jertfeşti un sentiment sau o inimă pe altarul iubirii şi asta nu o poţi face singur decât dacă vorbim despre iubirea de sine!

    Şi astfel ajungem să descoperim cum ne-am hrănit iubirea de sine uitând de iubirea aproapelui! În aceste condiţii cine mai este interesat de iubirea autentică izvorul tuturor lucrurilor frumoase, deci şi al familiei? Mergând mai departe pe firul acestei idei, nu vom face decât să descoperim câte familii se destramă şi nu neapărat datorită efectului implacabil al timpului ci pentru că mulţi dintre semenii noştrii grăbiţi de astăzi, confundă eternitatea timpului cu minutele orele sau anii de care ai nevoie de la primul sărut până la prima lacrimă pe care să nu ţi-o poată sterge nimeni şi invers!

    În aceste condiţii devine evident că nu putem fi prea euforici nici măcar atunci când vorbim despre familia creştină. În condiţiile în care valorile autentice  ar fi cuprinse şi s-ar putea manifesta într-un alt spectru mai liber şi mai evident nu numai  că lumea aceasta ar fi mult mai frumos colorată, dar acest apelativ″familia creştină″ar reprezenta un adevărat certificat de calitate atât de necesar astazi!

    Însă în condiţiile date despre care tocmai am vorbit cred că se impune cu necesitate o reevaloare onestă a valorilor pe care le credităm cu o parte din viaţa noastră, din timpul nostru şi nu în ultimul rând din inima noastră! Şi asta nu pentru că am vrea să descoperim ceea ce nu a descoperit Seneca sau alţi filozofi ai lumii, ci din dorinţa sinceră de a ne asuma nu numai titluri care să ne confere o anumită rezonanţă  din punct de vedere social, ci  şi o anumită anvergură mult mai importantă şi mai necesară. Vorbesc despre anvergura unor oameni cu repere morale solide capabili să lupte pentru afirmarea şi consolidarea principiilor binelui  care să nu se lase spoiţi de mâzga ideilor ce în mod necesar transformă totul în bani şi care la urma urmei pe cântarul vieţii atârnă mai uşor decât o pană de găina ce poate fi oricând suflată de vânt!

    Deci cine are curaj să facă un pas în faţă în numele binelui?

Florin Mojoiu.