Viața Sfântul Faust, Episcop de Riez

 

Născut în Marea Britanie în jurul anului 400, Cuviosul Faust s-a mutat cu familia în Galia sudică la începutul secolului al V-lea.

După strălucite studii de filosofie, a dorit să dobândească adevărata înțelepciune și s-a tuns monah în vestita mănăstire din Lerini (azi Lerins, lângă Cannes), punându-se sub îndrumarea duhovnicească a întemeietorului ei, Sfântul Honorat și a Preacuviosului Caprasius. Smerenia, ascultarea, blândețea și râvna sa pentru nevoință au făcut ca în scurt timp să înainteze în virtuțile monahicești, iar Sfântul Egumen Maxim și frații să-i recunoască cu uimire harismele.

Astfel, atunci când Egumenul Maxim a fost ales Episcop de Riez, în Provence (la anul 434), obștea mănăstirii l-a pus pe Faust urmaș al său la stăreție. Timp de 27 de ani, sub privegherea lui, a reușit să instaureze la Lerini o desăvârșită rânduială prin care se respecta cu scumpătate Tradiția Părinților Răsăriteni. A apărat cu râvnă autonomia mănăstirii împotriva amestecurilor Episcopului Theodor de Fréjus, care a convocat în anul 453 un Sinod la Arles, cu scopul de a se analiza rânduiala pe care o ținea Cuviosul în mănăstirea sa. Sinodul l-a reabilitat pe Faust în datoriile sale și a hotărât ca Episcopul de Fréjus să se limiteze la jurisdicția eparhiei sale.

Întorcându-se în mănăstire, Cuviosul Egumen, fiind el însuși o adevărată pildă a tuturor virtuților, a continuat să-i călăuzească pe monahii săi până la adormirea Sfântului Maxim (461). Atunci, în ciuda împotrivirilor sale, a fost nevoit să-l urmeze pe acesta la tronul episcopal de Riez.

Fără a-și părăsi nevoința călugărească pentru măreția demnității episcopale, noul episcop se întrecea în posturi și privegheri cu cei mai aspri pustnici. A introdus în catedrala mitropolitană rânduielile liturgice de la mănăstirea din Lerini și a păstrat strânse legături cu toate mănăstirile episcopiei lui, în care adeseori se retrăgea pentru liniștire. După rugăciunea de toată noaptea, îmbrăcat simplu, ca un preot lipsit de importanță, ieșea din mănăstire să-i ajute pe cei în nevoi, să-i cerceteze pe cei întemnițați, să îngroape trupurile săracilor părăsite pe drumurile publice, ridicându-le pe umerii lui. Blând și primitor, Faust a câștigat iubirea întregului popor, pe care neîncetat îl îndemna să părăsească obiceiurile idolatre și să trăiască potrivit poruncilor lui Dumnezeu.

În vremea cumplitei foamete din 474 s-a făcut „tuturor toate” pentru a-și salva turma. A hotărât ca vreme de trei zile să se facă procesiuni și rugăciuni de toată noaptea, a împărțit poporului tot ce avea el însuși și l-a rugat pe prietenul său, Sfântul Patientius, să trimită provizii de grâu în Lugdunum (Lyon-ul de astăzi).

În vremea episcopatului său de treizeci de ani, Sfântul Faust a deținut o poziție de frunte în treburile bisericești din Galia, a fost considerat întâistătătorul episcopilor și cel mai bun ritor al vremii sale. S-a confruntat cu ereticii arieni și macedonieni și a luptat împotriva unor teologi, care, întemeindu-se pe scrierile Sfântului Augustin, acceptau învățătura despre predestinația absolută, negând împreună-lucrarea liberului arbitru al omului cu Harul dumnezeiesc. Asemeni Cuviosului Casian și Părinților greci ai Bisericii, Faust învăța că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are chemarea să intre prin virtute într-o împreună-lucrare liberă și dinamică cu Creatorul său ca să își înfrumusețeze chipul și să-l lumineze cu asemănarea. Se cuvine menționat că Biserica Apuseană, care îndeobște a adoptat teologia Sfântului Augustin și, prin urmare, și învățătura acestuia despre predestinația absolută, a considerat drept erezie (semipelagianism) învățătura lui Faust, cu toate că acesta era în acord absolut cu Tradiția comună a Bisericii. Această învățătură a fost acceptată de episcopii din Galia la Sinoadele de la Arles (473) și Lugdunum (474).

Când regele vizigoților, Evric, a intrat cu oștirile în Galia de sud-est (477), Sfântul Faust a făcut parte dintr-o comisie de patru episcopi însărcinați să poarte tratative de pace cu acesta. Nu au reușit însă să oprească distrugătoarea năvălire barbară. Vizigoții au prădat regiunea Provence și au răspândit arianismul. Avântându-se în luptă prin rugăciune și post, sfântul episcop își aduna zilnic poporul și clerul și, indiferent la amenințările lui Evric, îi sfătuia să-și păstreze credința ortodoxă chiar cu prețul vieții, dacă va fi nevoie.

Evric l-a exilat și l-a întemnițat în actualul Limoges, însă după moartea regelui vizigot (anul 485), Faust a revenit în episcopia sa. Turma l-a primit cu strigăte de biruință și cu lacrimi de bucurie, avându-l vreme de încă zece ani ca înțelept păstor. A adormit în pace la vârsta de aproape 100 de ani (495), fiind prăznuit în ziua de 28 septembrie.

Sursa: Ieromonahul Macarie Simonopetritul, Νέος Συναξαριστὴς τῆς ᾿Ορθοδόξου ᾿Εκκλησίας, vol. I, pp. 327-330, Editura Ormilia, 2001.