Viața Sfântului Voievod Neagoe Basarab

 

Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a venit în lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482, în împrejurări acoperite de taină, pe care istoricii nu le-au lămurit pe deplin.

La urcarea sa pe tron, în 1512, el și-a revendicat descendența din domnul Țării Românești Basarab cel Tânăr, poreclit Țepeluș (noiembrie 1477-septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481-aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) și nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe era deci strănepot, în linie dreaptă, al celui mai viteaz dintre domnii Țării Românești după Mircea cel Mare, știut fiind că Dan al II-lea, care era nepot de frate al biruitorului de la Rovine, a ținut pază la Dunăre împotriva cotropirii otomane¹.

După moartea silnică a lui Basarab, copilul a rămas să crească în familia lui Pârvu, alături de doi frați, Preda, viitor ban al Craiovei, și Pârvu, și două surori, Vlădaia și Marga, copiii Neagăi cu Pârvu. Puternica și ambițioasa familie a boierilor Craiovești, care avea în Oltenia o situație aproape domnească, dar care nu putea domni, nefiind „os domnesc” și-a dat seama că într-o zi tânărul fiu de domn, urcându-se pe tron, le va crea o situație privilegiată. Că va putea domni astfel printr-însul.

Înzestrat cu însușiri excepționale și cu o mare sete de a învăța, la care se adăuga talentul de scriitor ce va face dintr-însul primul nostru creator de geniu, tânărului Neagoe i-a fost dat să crească și să se formeze în împrejurări tot excepționale. Membru al celei mai bogate și mai puternice familii boierești din Țara Românească, el a putut beneficia de o pregătire deosebită, nu numai militară - ca a tuturor celor de rangul lui - dar și cărturărească. Barbu Banul și frații săi au zidit, în 1485, mănăstirea Bistrița din Oltenia, aducând aici din sudul Dunării moaștele sfântului Grigorie Decapolitul, ceea ce făcea din noul lăcaș un prestigios loc de pelerinaj. Bistrița a devenit imediat cel mai mare centru cultural al țării, mai ales în urma relațiilor directe cu muntele Athos și cu centrele culturale rămase în Serbia, nedistruse de otomani.

Bistrița olteană era pentru Țara Românească, la sfârșitul secolului XV și începutul celui de al XVI-lea, ceea ce Neamțu și Putna erau în Moldova: „biblioteca centrală” și prima școală de cărturărie a țării. Unul din stareții mănăstirii, care conducea obștea de la Bistrița chiar pe timpul când Neagoe se ridică la vârsta primei tinereți, se numea Macarie și cum imediat ce ajunge domn Neagoe ridică mitropolit al țării un Macarie, căruia în cuvântarea amintită i se va adresa în cuvinte de fiu duhovnicesc, istoricii au bune temeiuri să creadă că Macarie mitropolitul din 1512 este una și aceeași persoană cu Macarie, starețul Bistriței și că acesta a fost părintele duhovnicesc și primul învățător al voievodului². Nu ne putem închipui că acela care va dovedi o așa de largă cunoaștere a teologiei și a scrisului bisericesc să se fi format altundeva decât la Bistrița familiei sale, lângă părinții îmbunătățiți și cărturarii de acolo. Mănăstirea era pe atunci și cea mai bună ascunzătoare pentru un fiu de domn care trebuia ținut departe de primejdiile epocii până la momentul potrivit, când lumina urma să fie scoasă de sub obroc.

Tânărul Neagoe nu era însă destinat de ai săi cinului monahal. El a primit, în același timp, educația de atunci a fiilor de boieri, exercitându-se în mânuirea armelor și ascultând pe ai săi în discuțiile despre treburile statului. I-a fost dat să apuce în viață, pe când el însuși se ridicase la vârsta înțelegerii depline a lumii, pe cel mai mare și mai slăvit domn al românilor, Ștefan vodă al Moldovei, ale cărui fapte se ridicaseră în legendă, nu numai printre români, dar și în țările de primprejur și chiar până în lumea apuseană. Neagoe avea 22-23 de ani în 1504 când titanul de la Suceava a fost așezat în mormântul de la Putna și neamul românesc întreg s-a cutremurat văzând că a căzut stejarul ce străjuia spre toate zările. Din tot ce va scrie mai târziu Neagoe, se vede cât de adânc s-au întipărit în sufletul și în mintea sa personalitatea și faptele marelui Ștefan. Deși nu-l numește nicăieri, acesta ni se desprinde ca modelul ideal de conducător al românilor, propus de Neagoe fiului său. Toată copilăria, adolescența și tinerețea și le petrecuse în iradierea gloriei și puterii părintelui Moldovei.

Dar în același timp Neagoe crește într-o lume românească ce era confruntată cu greutăți fără seamăn și asupra căreia se întindea amenințătoare umbra semilunii. Tânărul os domnesc n-a apucat vremea bătăliilor glorioase, intrate în amintire, ci vremea când însuși marele Ștefan fusese obligat să vâre sabia în teacă și să se împace cu ideea că Imperiul otoman este puternic pentru multă vreme prin aceste părți ale Europei și că de pe tronul de odinioară al binecredincioșilor bazilei nimeni nu mai este în stare să-l facă a se ridica. Dimpotrivă: lumea creștină îi caută prietenia, bunăvoința și uneori chiar alianța. În aceste împrejurări, tot ce mai puteau face românii era să-și asigure ceea ce în urma unui secol de lupte vitejești reușiseră să păstreze: ființa politică și absoluta independență în cele dinlăuntru ale țării, plătită acum cu tributul, dar garantată, pentru nevoie absolută, și de oști încă puternice.

Tot echilibrul politic al Europei se schimbase în câteva decenii și strănepotul „cavalerului”³ Dan al II-lea a trebuit să învețe de mic o artă politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când oricând avalanșa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Norocul cel mare fusese că vitejii voievozi dinainte, al căror șir îl încheiase Ștefan al Moldovei, reușiseră să convingă imperiul că este mai bine să cazi la înțelegere cu românii și să primești tribut de la ei, decât să-i înfrunți pe câmpul de luptă și să-i obligi să-și apere țara până la moarte. Atunci ei erau de neînvins. Dar dacă-i lăsai într-ale lor și le cereai doar o jertfă materială, profitai de munca lor harnică și de buna lor gospodărie, iar oile și caii românești umpleau Stambulul și făceau fala grajdurilor sultanului.

Așa se stabiliseră niște raporturi speciale care apăraseră țările române de cucerirea directă, de administrația otomană, garantând libera exercitare a legii proprii și a credinței, dezvoltarea nestânjenită a culturii. Spre deosebire de ce se întâmplase în sudul Dunării, țările române rămăseseră astfel ca niște oaze ale libertății către care se îndreptau ochii creștinilor robiți. De aici plecau ajutoare pentru ei, se trimiteau bani cu care se reparau mănăstirile din Sfântul Munte Athos și din alte părți, erau ajutați ierarhii și credincioșii din Balcani și din Orient să-și păstreze credința și nădejdea. Când sabia intrase în teacă, acesta era noul război al românilor cu „păgânul”: să-i ajute pe cei supuși să nu piară, să-i întărească pe temeliile credinței și nădejdii în Dumnezeu și să se întărească ei înșiși pe aceleași temelii.

Marele Ștefan dăduse exemplul. Imediat ce fusese obligat să părăsească idealul cruciadei militare, el porni o nouă cruciadă, prin ctitoriile sale care vesteau prin monumentalitatea lor că aici, la nord de Dunăre, crucea strălucește fără teamă. Iar legea creștină este legea locului. Era biruința cea mai adâncă a românilor, la capătul unui veac de lupte necurmate pentru libertate, cu cel mai mare imperiu al lumii de atunci.

Cultura, zidirea de monumente, arta, deveniseră astfel mijlocul cel mai sigur de a afirma libertatea românească în lumea dominată de semilună. Iar strânsele legături cu creștinătatea balcanică și ajutorarea ei deveneau pe zi ce trece o mare politică pe termen lung. Ea țintea apărarea creștinătății de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice.

Boierii Craiovești au fost printre cei dintâi care au înțeles vremile. Mănăstirea zidită de ei sta în strânsă legătură cu această lume balcanică, iar un hrisov din 1501 pentru mănăstirea Sfântul Pavel ni-i arată pe toți frații Craiovești și pe tânărul nepot, ctitor la Athos, după modelul domnilor⁴. Nici o familie feudală în afară de cea domnească nu mai emisese acte de danie pentru Sfântul Munte. Ei sunt cei dintâi și gestul măsoară ambițiile lor politice.

Politica lui Ștefan cel Mare din ultima perioadă își găsește în Țara Românească un imitator abil în Vlad Călugărul (1482-1495), frate după tată cu Vlad Țepeș și Radu cel Frumos. Parcă spre a arăta cum se schimbaseră vremile, în locul cumplitului ostaș și în locul lui Radu cel Frumos, pus domn de Mahomed II și alungat de Ștefan cel Mare, pe tron s-a urcat acest fiu al lui Vlad Dracul ce se trăsese afară din viitoarea vieții și a competițiilor politice, căutând în mănăstire pacea sufletească și înțelepciunea de dincolo de lume. Țara îl obligase să ia sceptrul și să revină în lume. Dar el a păstrat, pe tron, cumpăna minții și ochiul obișnuit să vadă departe și adânc în firea lucrurilor, al celor obișnuiți cu contemplarea zilnică a eternității.

Vlad Călugărul a fost un domn vrednic și abil, care a știut să câștige și pe cei din țară și pe cei din afară și care a pus în Țara Românească temeliile unei adevărate tradiții politice noi, corespunzătoare vremurilor: tradiția legăturilor strânse cu lumea creștină din imperiu. La moartea lui țara l-a ales domn pe fiul său, Radu cel Mare. În 1495, când acesta urca pe tron, Neagoe pășea pragul adolescenței spre vârsta rațiunii și începea să se formeze ca bărbat în toată puterea. În fața ochilor săi avea să se afle acum un adevărat „principe de Renaștere”, un domn care-și purtase mulți ani pașii prin lumea apuseană și care știa că pe acolo artele și frumosul, fastul și strălucirea principilor deveniseră metode de guvernământ. Înțelegea să fie și el un astfel de principe și va fi cel dintâi care, înălțând o ctitorie domnească ce urma să-l primească la sfârșitul zilelor, o va concepe de la început ca pe o capodoperă de artă, menită a cuceri admirație și a duce faima ctitorului.

Ștefan își dobândea la Târgoviște, prin Radu cel Mare, un adevărat emul. Țara Românească primea și ducea astfel mai departe mesajul Moldovei din ultimii ani de domnie ai marelui conducător: a nu mai înfrunta pe otoman contând pe ajutorul creștinătății apusene, deoarece acest ajutor e iluzoriu; a dăinui în cetatea credinței, prin afirmarea forței creatoare a neamului în capodopere de artă și în ctitorii ce deveneau coloana vertebrală a rezistenței naționale, simboluri ale condiției politice românești în această parte de Europă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit a se ridica biserici peste care să nu poată privi un turc călare! Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălțimea turcului încălecat. Creștinii trebuiau să intre în pământ ei înșiși, în fața stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-și înălța turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu și dovedeau că legea, la ei, și-o fac singuri! Radu cel Mare a clădit la Dealu cea mai măreață biserică din câte se înălțaseră până atunci în Țara Românească, și înălțarea ei făcea aproape cât o bătălie câștigată pe câmpul de luptă. Era o bătălie! Pe alt câmp de luptă, deschis de români în coasta imperiului, pentru secole.

În ctitoria de la Dealu putem descifra deopotrivă suflul, mândria epocii lui Ștefan cel Mare și adierile Renașterii. Radu cel Mare începea să așeze pe români în curentul de idei și aspirații ale veacului modern.

Acesta este domnul în timpul căruia își începe ridicarea pe treptele ierarhiei politice viitorul domn Neagoe Basarab⁵. În 1501, când Craioveștii emit amintitul act pentru mănăstirea Sfântul Pavel, Neagoe este trecut cu rangul de postelnic și va fi, până în 1509, mare postelnic fără întrerupere. Funcția era de intim al domnului (era cel însărcinat cu paza și grija odăii domnești) și totodată de tălmaci de protocol; era cel ce primea și prezenta pe soli domnului, traducându-i spusele lor. Funcția presupunea cunoașterea de limbi străine și faptul că, tânăr fiind încă, Neagoe și-o asumă, dovedește că îndeplinea condițiile.

Așadar încă din 1501, la 20 de ani sau chiar mai puțin, Neagoe apare în rândul dregătorilor curții și-și începe educația politică în preajma lui Radu cel Mare, de la care avea de bună seamă ce învăța și ce asculta în ceasurile de răgaz, când domnul le va fi împărtășit celor din preajmă cunoștințele sale despre acea îndepărtată Europă ce o călcase cu piciorul ani în șir.
Dar realitățile românești nu erau cele ale Italiei. În fața uriașei presiuni a Imperiului islamic, zidurile de cetate trebuiau clădite acum nu din piatră de râu, ci din pietrele de granit ale credinței strămoșești. Imperiului teocratic otoman, care cotropea și trecea prin foc și sabie în numele „războiului sfânt”, nu i se putea opune antichitatea greco-romană și umanismul, ci tot tăria unei credințe. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului și susținătoarea luptei sale pentru dăinuire, Întărirea ei era o problemă politică urgentă înainte chiar de a fi una religioasă. O Biserică puternică și bine condusă era pe atunci altfel de armată. Ștefan cel Mare o știa de mult, de când își luase ocrotitori ai oștilor pe Sfinții Gheorghe și Dimitrie. Radu cel Mare a învățat repede lecția și în 1503 el aducea în țară, cu îngăduința sultanului, pe cel mai mare luptător pentru credință și rezistență creștină din câți urcaseră pe tronul patriarhiei ecumenice după tragicul an 1453: patriarhul Nifon al II-lea. La data aceea fusese detronat a doua oară și exilat la Adrianopole, tocmai fiindcă i se simțise forța și abilitatea. Aurul românesc adăugat desigur rugăminții, îi obținuse eliberarea și, venit în țară, Nifon este pus de domn în fruntea Bisericii muntene și cinstit ca un împreună conducător al țării.

Patriarhul a adus aici marea lui experiență, dar și tradiția și amintirea Bizanțului, dorința Bisericii ecumenice de a salva și continua această tradiție. Pentru întâia oară un fost patriarh ecumenic devine, prin împrejurările istorice, conducătorul Bisericii din Țara Românească.

Opera întreprinsă de Nifon al II-lea în cei doi ani cât a îndeplinit acest rol se încadrează desigur politicii lui Radu cel Mare, politică de consolidare a Bisericii ca sprijin în lupta pentru dăinuirea politică. A existat o deplină concordanță între idealurile servite de patriarh și cele ale românilor, dar s-a produs acum un fapt nou, de o importanță hotărâtoare pentru istoria politică și bisericească a întregului Răsărit și Orient apropiat: s-a petrecut, într-un fel, trecerea asupra românilor a marii tradiții imperiale bizantine, în care intra și obligația de ocrotitori ai Bisericii Ortodoxe⁶. Prezența patriarhului ecumenic, fie el și în postura de patriarh „în retragere”, alături de Domnul Țării Românești făcea dintr-o dată ca la Târgoviște să se repete, chiar la o scară mult mai redusă, o situație amintind de imperiul creștin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Țara Românească se înfățișa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creștinătatea robită privea ca la o oază a speranței.

Nu încape îndoială că în cei doi ani cât a stat la noi patriarhul Nifon al II-lea a căutat să convingă pe domn și clasa conducătoare a țării de rolul lor excepțional în noua conjunctură politică, de misiunea lor de moștenitori ai împăraților bizantini, misiune din care decurgea obligația de a deschide și mai larg baerele pungii în vederea ajutorării creștinătății balcanice. Ucenicul patriarhului Nifon, Gavriil Protul, care-i va scrie panegiricul după anul 1520, ne spune limpede că înaltul ierarh nu s-a mulțumit să execute voința domnului de a pune ordine în treburile bisericești și a numi doi episcopi, ci i-a învățat pe români teoria politică bizantină : „Grăia-le den pravilă și de lege, de tocmirea bisericii și de dumnezeeștile slujbe, de domnie și de boierie, de mănăstiri și de biserici și de alte rânduri de ce trebuie”⁷.

Prin Nifon, acel „Bizanț după Bizanț” - cum l-a numit N. Iorga - își găsea la nord de Dunăre principalul punct de sprijin material și moral, iar în locul „cavalerilor” atleți cu sabia ai lui Hristos apărea un nou tip de domn român și o nouă politică activă: moștenitorul tradițiilor imperiale creștine și sprijinitorul sistematic și prestigios al creștinătății robite. În felul acesta, în fața capitalei islamice a Imperiului otoman se creează la Târgoviște un fel de capitală nedeclarată a lumii creștine din imperiu. Nifon al II-lea și Radu cel Mare au pus bazele acestei tradiții. Fostul patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creștine supuse imperiului care descoperă noua funcție a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credințe și a civilizației creștine din Europa sud-estică și din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păși, timp de secole, numeroși alți mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creștină supusă. Pentru toți, pământul românesc va apărea așa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenței creștine, rezistență ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru așezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârșitul secolului și va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum.

E greu de spus cât va fi înțeles și urmat Radu cel Mare din această învățătură, dar putem spune cu certitudine că nici un cuvânt din discursul ecumenicului nu a rămas neprimit de tânărul postelnic ce se afla între auditori. Bizanțul, adus ca într-o raclă vie în sufletul și gândul patriarhului, își găsise omul în stare să-l facă a renaște! Umbrele bazileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-și aștepta în liniște ceasul.

Dar nu numai moștenirea Bizanțului, ci și moștenirea celeilalte foste țări creștine, cufundată deplin, în 1459, sub valurile cuceririi otomane, împărăția sârbească, trece tot acum pe pământul Țării Românești. Maxim Brancovici, ultimul descendent al celor din urmă conducători creștini ai sârbilor, se refugiază la Târgoviște, aducând cu el două rude apropiate, una, fiică a fratelui său Ioan: Despina Milița și Elena Brancovici⁸. Prin ele supraviețuiau „țarițele” Serbiei, ale căror vieți au fost scrise cândva de cărturarii strălucitei împărății a lui Ștefan Dușan.

Maxim Brancovici nu putea fi decât binevenit lângă Nifon al II-lea și acesta îl convinge imediat pe voievod să-l ridice la scaunul episcopal. În felul acesta, Biserica Țării Românești dă adăpost și este împodobită cu două mari figuri ale creștinătății balcanice, iar curtea de la Târgoviște a lui Radu cel Mare capătă o înfățișare nouă, de loc de refugiu și întâlnire a ceea ce mai rămăsese din nobilimea balcanică.

Maxim Brancovici va mijloci, în 1507, pacea cu Bogdan al Moldovei, aducând pentru întâia oară în diplomație argumentul unității de neam. El va spune că nu se cade a lupta între ei frații de același neam⁹. Tot Maxim pune la cale căsătoria lui Radu, nepotul de soră al domnului, cu fata lui Dimitrie Iacșici, unul din fruntașii de atunci ai sârbilor.

Dar cea mai strălucită unire matrimonială între conducătorii românilor și ai sârbilor o realizează Maxim când reușește să-și căsătorească nepoata, Despina Milița, cu tânărul postelnic Neagoe. Prin această căsătorie, din care se vor naște trei băieți și două fete, Neagoe stabilea o legătură directă cu tradiția politică balcanică, fiind, după Ștefan cel Mare (soțul Evdochiei de Kiev și al Mariei de Mangop), al doilea domn român ce-și ia lângă sine o soție simbolizând un întreg trecut politic și o veche tradiție. Al treilea va fi Petru Rareș, viitorul soț al celeilalte domnițe sârbești de la curtea muntenească, Elena Brancovici.

Din păcate, așa cum se întâmplase uneori și în Bizanț, nu peste multă vreme între noul „împărat” și fostul patirarh ecumenic a izbucnit un conflict, interesele șefului țării lovindu-se de canoanele al căror apărător se socotea șeful spiritual. Domnul voia să-și dea sora după un boier moldovean, Bogdan, refugiat în Țara Românească. Boierul lăsase însă în Moldova o soție de care nu fusese despărțit canonic, și atunci patriarhul s-a opus. A fost picătura ce a răsturnat paharul unor relații ce începuseră a nu mai fi bune, între domn și patriarh. Acestuia i s-a pus în vedere să părăsească țara, ale cărei obiceiuri le-ar fi stricat. Izgonit, el a stat o vreme în casa Craioveștilor, ceea ce arată că legăturile cu aceștia deveniseră strânse și mai ales că puternica familie își permitea asemenea gesturi de independență față de domn. În tot acest răstimp, ne spune biograful său, Gavriil Protul, Nifon a fost îngrijit de tânărul Neagoe, căruia îi trece testamentul său politic și spiritual: „Iar fericitul Nifon îl întăria cu învățăturile sale, ca să crească și să se înalțe în toate faptele bune și să se ridice în noroc bun și să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinții sale, să umplură amândouă”.

Patriarhul Nifon a fost cel mai mare dascăl al lui Neagoe. A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaștere teologică, patosul moral și gândirea politică a Bizanțului, pe care o cunoștea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărți și nu-i vor fi scăpat sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învățăturile lui Vasile Macedonul, sau scrisoarea patriarhului Fotie care se citea și prin mănăstiri. Comparând cele ce - potrivit biografului său - Nifon le-ar fi predicat Curții din Târgoviște cu ceea ce Neagoe va scrie mai târziu în Învățăturile sale, asemănările sunt izbitoare și ne conving de adevărul spuselor lui Gavriil Protul. Cei doi ani petrecuți de Nifon la Târgoviște și timpul de recluziune până la plecare, când Neagoe „aducea bucate de hrană sfântului și aeve și într-ascuns cu îndemnarea lui Dumnezeu, fără nici o temere” au fost ca o înaltă școală de teologie și duhovnicie, cea mai înaltă pe care un domn român din vechime a primit-o vreodată, dascălul lui fiind un patriarh ecumenic și un sfânt.

Prin Nifon va fi aflat Neagoe și de obiceiurile împăraților bizantini de a scrie cărți de învățătură pentru fiii lor.

Legătura dintre ucenic și dascăl a fost așa de puternică, încât odată ajuns domn, Neagoe va obține de la patriarhia ecumenică și celelalte patriarhii canonizarea lui Nifon aproape imediat după moarte, caz foarte rar în Biserică. Ne putem închipui cu ce sete, sorbind fiecare cuvânt, va fi ascultat tânărul fiu de domn învățăturile unuia dintre cei mai mari ierarhi ai vremii și în același timp un om politic de înaltă clasă.

Nifon părăsește Țara Românească în 1505, fiind înlocuit în funcția de conducător suprem al Bisericii de Maxim Brancovici, care primește oficial titlul de mitropolit al Țării Românești. Nifon nu-l purtase fiindcă ar fi însemnat o scădere față de rangul său patriarhal. Retras la Athos, în mănăstirea Dionisiu, Nifon al II-lea formează acolo un ultim ucenic, monahul Gavriil, viitorul „protos” al comunității Sfântului Munte. Moare în 11 august 1508. Nu după multă vreme de la plecarea sa, Radu cel Mare este doborât de cumplita boală adusă din Occident, care-l desfigurase și-l adusese într-o stare de chinuri groaznice. În 1508 moare și el, câteva luni înaintea lui Nifon, în aprilie.

În același an apare cea dintâi tipăritură din cărțile române: Liturghierul lui Macarie. Acest domn de „Renaștere” românească are deci norocul să-și înscrie numele și pe cel dintâi semn că românii și-au însușit, printre cei dintâi în lumea ortodoxă, invenția ce avea să revoluționeze lumea și să traseze cel mai bine hotarul epocii moderne: tiparul. Se crede că tipografia a funcționat la Dealu, dar sunt tot mai multe temeiuri să credem că ea a fost instalată la Bistrița și că nu domnul, ci Craioveștii avuseseră ideea de a o înființa. Dovadă că apar cărți și după moartea lui Radu cel Mare și că s-au găsit, în ctitoria Craioveștilor, mai multe exemplare, semn că acolo era depozitul.

Moartea lui Radu cel Mare în aprilie 1508 deschide drum unor încercări grele pentru țară și-l pune pe tânărul Neagoe în situația de a face o experiență hotărâtoare pentru tot ceea ce va gândi și va scrie mai târziu în calitatea sa de cel dintâi gânditor politic al românilor.

Până atunci el crescuse cu ochii pe domni cumpătați, înțelepți, cu largi orizonturi și se bucurase de slava fără de seamăn a marelui vecin din Moldova. Avea să cunoască, în curând, cum arată „lupul în piele de oaie” (cum îl va numi pe Mihnea, supranumit de istorie „cel Rău”, Gavriil Protul). Acest fiu al acelui domn care, din păcate, adăugase la vitejia sa o cruzime bolnavă și o lipsă de frâu în puterea asupra oamenilor ce-l făcuseră celebru sub numele infamant de „Drăculea” s-a înfățișat ca unii eroi ai basmelor populare care se dau drept altul decât cel ce este. Gavriil Protul ne spune că la început i-a câștigat pe toți cu făgăduieli și cu o față atrăgătoare. A reușit să-i păcălească și pe Craiovești, pe care i-a păstrat în sfatul său domnesc aproape un an. Dar imediat ce s-a simțit cu mâna pe frânele puterii „și-a dezbrăcat lupul pielea oii” zice cronicarul și a început să dezlănțuie o adevărată teroare. Marele nostru scriitor Alexandru Odobescu a evocat în nuvela sa romantică Mihnea cel Rău cruzimea și nebunia acestui fiu, care moștenise de la tată numai firea întunecată și gustul uciderii. Dușmănia lui înverșunată pe toți ce-i care-i puteau sta în cale și-i puteau frâna dezlănțuirea de cruzime și fărădelege s-a lovit, cum era firesc, de Craiovești. Aceștia, simțind încotro se îndreaptă urgia, au fugit peste Dunăre, la o rudă a soției lui Barbu Banul, șeful familiei. Era sârb de neam, dar se turcise cu numele de Mehmed-Beg și ajunsese atotputernicul pașă al Nicopolei.

Unul din frații Craiovești, Radu, n-a mai apucat să fugă și a fost ucis de ostașii trimiși în Oltenia de domn. Aceștia au dărâmat casele fraților Craiovești și au bătut chiar mănăstirea Bistrița cu tunurile, dărâmând-o până în temelii, după cum spune cronica. La fel biserica Sfinții Apostoli zidită de Neagoe.

Împreună cu ai săi, Neagoe pornește mai departe de la Nicopole la Constantinopol, unde Mehmed Beg avea rude și prieteni influenți și el însuși se bucura de mare trecere. Prin aceștia, cei trei frați rămași, Barbu banul, Pârvu și Danciu, ajung la sultan și obțin acordul de a înlătura pe Mihnea cel Rău și a-l înlocui cu fiul cel mai mic al lui Radu cel Mare, Vlad sau Vlăduț, care nu avea decât 17 ani. Întorși la Nicopole, primesc în ajutor trupele lui Mehmed. Un detașament de avangardă este pus chiar sub comanda lui Neagoe, ceea ce dovedește că avea reputația unui bun militar. Nu a dezmințit-o. Printr-un atac prin surprindere, el a bătut lângă mănăstirea Cotmeana trupele trimise contra lui și conduse de fiul domnului, Mircea. Victoria a fost așa de categorică încât domnul n-a mai așteptat să apară și restul oștirii, ci a fugit spre munți, la Sibiu, sperând că va reuși să se întoarcă cu sprijin din Ardeal. Răzbunarea Craioveștilor l-a urmărit și acolo, unde și-a găsit moartea.

La urcarea pe tron a lui Vlăduț, ne spune cronica țării, care urmează povestirea lui Gavriil Protul, s-a încheiat un pact între noul domn și Craiovești, să se respecte reciproc. Din păcate nici cu acest domn lucrurile nu au mers multă vreme, deoarece nu el domnea, ci cumnatul său, acel Bogdan din Moldova, din cauza căruia fusese alungat patriarhul Nifon. Situația țării era grea și împrejurările din lume erau tulburi, iar pe tron stătea un copil nevrednic. Era firesc să vedem, în aceste condiții, pe Neagoe, ajuns la deplină maturitate și conștient de primejdiile ce amenință țara, că socotește venit timpul să-și dezvăluie pretenția la tron, ca os domnesc ce era. S-a arătat de istorici că inelul cu care pecetluia semnătura ca membru al sfatului domnesc avea un blazon cu pretenție, care amintea stema țării¹⁰, așa încât, în ciuda a ceea ce ne spune Gavriil Protul, convingerea la care ajunsese Bogdan și anume că fiul lui Pârvu Craiovescu umblă să-i ia tronul lui Vlăduț, nu era simplă închipuire.

Ca urmare a investigațiilor lui Bogdan, tânărul domn dă ordin ca lui Neagoe să i se taie nasul, după obiceiul vremii, spre a nu mai putea aspira la domnie. Dar nu a putut fi prins și atunci sunt convocați Craioveștii care, spre a-l scăpa, jură în fața domnului credință. Că jurământul era fals și dictat de împrejurări o dovedește faptul că imediat după aceea au trecut iarăși Dunărea, au revenit cu oștile lui Mehmed Beg și, sub motiv că Vlăduț nu și-a ținut cuvântul dat, i-au tăiat capul „sub un păr” cum spune cronica. În locul celui ucis țara întreagă alege domn pe Neagoe. O știm asta de la cronicarul favorabil lui.

Neagoe nu era un om bun din incapacitate de a face rău și nici un nehotărât. La un moment dat, când negustorii munteni au fost înlăturați de sași la Brașov și unii au fost chiar omorâți, domnul le trimite conducătorilor brașoveni teribila amenințare că de se va mai repeta aceasta, va veni cu oștile țării și „va face Țara Bârsei de nu i se va mai cunoaște nici locul”. Amenințarea a fost de ajuns, semn că se știa că este în stare să o pună în aplicare, iar relațiile bune s-au statornicit din nou.

Conflictul dintre structura lui morală și crudele metode politice ale vremii răzbate în gândurile pe care Neagoe le așternea pe hârtie spre sfârșitul vieții. Modul cum a reușit să-și pună în practică principiile înainte de a le formula în scris se vede din întreaga sa domnie, pe care Hașdeu a caracterizat-o în felul lui genial: „Acest Marc Aureliu al Țării Românești, principe artist și filozof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepțională de pace și de cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulți secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1521”. Într-adevăr, nici un domn român până la Neagoe (și numai doi alții după el, Mihai Viteazul și Alexandru Ioan Cuza), nu a mai reușit să facă atât de mult, în atât de scurtă vreme. Marelui Ștefan i-au trebuit 47 de ani ca să fie cel ce a rămas în amintirea neamului său, și dacă ar fi murit după nouă ani de domnie, ca Neagoe, la mai puțin de 40 de ani, n-am fi avut de la el nici Putna, nici victoria de la Vaslui și nici măcar pe aceea de la Baia, întâia lui mare biruință !

Neagoe Basarab, care se urcă pe tron la 30 de ani, a adus în viața noastră politică și culturală o putere cum nu se mai văzuse până atunci de a modela timpul său și mai ales de a pune pe acest timp nu pecetea întunecată a arbitrariului și vărsării de sânge, ci pe aceea a înțelepciunii și deschiderii către viitor ce-l va așeza în conștiința urmașilor ca începător de tradiție. Tânăr încă, atunci când devine stăpânul absolut al unei țări, el și-a amintit de tânărul Solomon, a cărui viață o va da pildă fiului său, tocmai fiindcă nu a cerut nimic altceva decât înțelepciune. Dumnezeu i-a dat-o și lui!

A fi puternic prin Dumnezeu și în Dumnezeu fusese marea lecție a lui Ștefan Vodă, care înfruntase dușmanii de zeci de ori mai tari simțindu-și alături de el oștile nevăzute ale binelui și pe sfinții Dimitrie și Procopie! Neagoe nu mai putea cere o astfel de putere, ci numai puterea gândului ce face față celor mai grele împrejurări. Dumnezeu i-a dat-o. În ajunul catastrofei unei mari puteri a vremii, Ungaria, ștearsă de pe harta Europei doar la câțiva ani după moartea lui Neagoe, voievodul român și-a ridicat țara la un prestigiu și o strălucire ce nu reușise să i le mai dea decât eroul de la Rovine. Domnia lui este în adevăr o minune făcută cu el și cu neamul său, și uimirea lui Hașdeu este îndreptățită.

Cât de sus a ridicat Neagoe prestigiul Țării Românești se vede din faptul că solul său trimis la Roma, la papa Leon al X-lea, este înnobilat de dogele Veneției într-un cadru solemn, actul cuprinzând cuvinte măgulitoare la adresa celui ce l-a trimis. Papa Leon îi răspunde la o propunere de alianță în cadrul unei proiectate cruciade.

Dar mai ales în lumea ortodoxă prestigiul său este al unui nou bazileu și Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei ecumenice îl numește în scrisoarea din 1519 „Preaînălțatul și preastrălucitul și preaslăvitul domn Ioan Neagoe, mare voievod și împărat și autocrat a toată Ungrovlahia”.

În 1517 cere și obține de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învățător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost așezate moaștele și care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului, iar versurile de slăvire sunt alcătuite de Maxim Trivalios, celebru mai târziu în Rusia ca „Maxim Grecul”. Toată lumea ortodoxă din imperiu ajunsese a privi la el ca la noul ei împărat, și când în 1517 a avut loc sfințirea măreței catedrale de la Argeș, festivitățile au atins proporții fără precedent. Gavriil Protul, martor ocular, le descrie în felul următor: „Că porunci Neagoe Vodă și pohti să vie toți arhimandriții din muntele cel sfânt al Atonului, de-înpreună cu egumenii de la toate mănăstirile. Și scrise și carte. Iar Gavriil Protul dacă văzu cartea și scrisoarea domnului, aciiș chiemă pe toți egumenii de la toate mănăstirile cele mari: de la Lavra, de la Vatoped, de la Iver, de la Hilandar, de la Xeropotam, de la Caracal, de la Bistrița lui Alimpie, de la Haritonul Cotlomuz care este Lavra Rumânească, de la biserica lui Filotei, de la Xinof, de la Zugraf, de la Simensc, de la Dohiar, de la Lavra Rusească, de la Pantocrator, de la Costamonit, de la Sveatâi Pavel și de la Onisat, de la biserica lui Sveatâi Grigorie și de la Simopetra.

Acești egumeni toți veniră la Neagoe în Țara Rumânească, denpreună cu Gavriil Protul carele fu zis mai sus. Decii chiemă domnul și pe Teolipt Țarigrădeanul, care este patriarh a toată lumea și cu dânsul 4 mitropoliți de la Sereș, de la Sardia, de la Midiia și de la Melichin. Și veniră și ei și-i primi cu mare cinste. Și chiemă și pre egumenii din țara sa pre toți și pre tot clirosul și merseră dimpreună cu Neagoe și cu Macarie mitropolitul țării la mănăstirea cea nouă și minunată de la Argeș”. Urmează descrierea slujbei la care participă înalții ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic: „Și făcură vecernie și colivă în lauda Adormirei Preacuratei Născătoarea lui Dumnezeu și deade de luară toți oamenii din colivă dupe obicină. Apoi făcu cină, ca să se odihnească oamenii lăudând pre Dumnezeu; iar după cină, tocară și făcură bdenie toată noaptea patriarhul și domnul denpreună cu mitropoliții carii fură ziși mai sus, cu protul și cu toți egumenii Sfetagorii și ai țării. Și se ruga lui Dumnezeu cu rugăciuni și cu cântări iară alții oamenii zicea toți g(ospo)di pomilui. Și sfârșiră bdeniia, când se vărsa zorile. Decii deca trecu 1 cias de zi, în luna lui avgust în 15 zile, traseră clopotele, ca să meargă patriarhul cu mitropoliții și cu tot clirosul denpreună, să tărnosească biserica. Iară prestolul, în oltariu, tocmi-l și-l așeză însuși Neagoe Vodă cu mâinile sale spre sfințiri și așeză și făcătoarele de minuni icoane a lui Pantocrator și a Precistii în biserică la locul lor, împodobite tot cu aur și cu pietrii scumpe. Așijderea puse și alte sfinte icoane în biserică câte încăpură și în tinda pentru stâlpi. Și cele din tindă era câte cu 2 fețe și pe deasupra cu boite săpate cu meșteșug și poleite. Și era acele icoane toate ferecate cu argint curat și poliite cu aur, între care icoane era și chipul sfântului Nifon, ferecat tot cu aur și cu pietri scumpe înfrămsețat, atâta de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască și să spue. Decii deca tărnosiră biserica și așezară toate lucrurile și le sfințiră, odihniră puținei și iar merseră la biserică domnul Neagoe Vodă și doamna lui Despina și coconii, carii îi dăruise Dumnezeu și cu toți boierii, fiind patriarhul cu mitropoliții și cu toți egumenii și clirosul în biserică. Iară deca sfârșiră dumnezeiasca liturghie făcu domnul ospăț mare și veselie tuturor oamenilor și-i dărui pre toți, pre cei mari și pre cei mici, pre săraci și pre văduve, pre mișei și pre cei neputernici, și tuturor câți li se cădea milă le deade.

Iar slujba care se făcuse fericitului Nifon se blagoslovi de Teolipt patriarhul și de tot soborul să se facă și să se așază pretutindenea. Și tocmiră de făcură și slujba sfinției sale cu vecernie, cu utrănie și cu liturghie.

Și puseră pre chir Iosif să fie arhimandrit într-aceea mănăstire noauă și-l blagosloviră să facă liturghie cu bederniță. Așijderea toți câți vor fi (după) dânsul tot să poarte bederniță, și blagoslovenie să deade de chir Teolipt patriarhul și de tot soborul, cum și mai nainte se didease și să făcuse în Tismana cu blagoslovenia lui Filotei patriarhul. Și tocmiră să fie acestea mănăstiri amândoi cinstite într-un chip și arhimandrii și scaune mai mari de cât toate mănăstirile Țărăi Muntenești. Și se făcu lucrul acesta cu mare legătură și cu groaznic blestem”.

Iată și descrierea mărețului monument de la Argeș, făcută de Gavriil Protul: „Și sparse mitropoliia den Argeș den temeliia ei și zidi în locul ei altă sfântă biserică tot de piatră cioplită și netezită și săpată cu floriu. Și au prins toate pietrile, pe dinlăuntru den dos, una cu alta, cu scoabe de her cu mare meșteșug și au vărsat plumb de le-au întărit. Și au făcut prein mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalți, tot de piatră cioplită și învârtiți foarte frumos și minunați, carii închipuiesc 12 Apostoli. Și sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un lucru minunat cu turlișoare vărsate. Iar ferestrile bisericii și ale oltariului, cele de deasupra și ale tinzii, tot scobite și răzbătute din piatră cu mare meșteșug le făcu; și la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră înpletit în 3 vițe și cioplit cu flori și poliit; biserica cu oltariu, cu tinda închipuind svânta și nedespărțita Troițe. Iar pre supt strașina cea mai de jos, împrejurul a toată biserica, făcu ca o strașină tot marmură albă, cioplită cu flori și fo(a)rte scobite și sepate frumos. Iară acoperământul tot cu plumb amestecat cu cositor; și crucile pre turle tot cioplite cu flori și unile făcute sucite; și împrejurul boitelor făcute tot steme de piatră cioplită cu meșteșug și poleite cu aur. Și făcu un cerdăcel denaintea bisericii pre 4 stâlpi pe marmură pestriță, foarte minunat, boltit și zugrăvit și învălit și acela cu plumb. Și făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori și cu 12 trepte, sămănând 12 semenții ale lui Israil; și pardosi toată biserica, tinda și altariul, înpreună și acel cerdăcel, cu marmură albă. Și o înpodobi pre dinlăuntru și pre dinafară foarte frumos, și toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru și florile le polei cu aur. Și așa vom putea spune că adevărat că nu este așa mare și sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, care o au făcut marele împărat Iustinian, iară cu frămsețea este mai predesupra acelora”.

Neagoe le dădea tuturor creștinilor din imperiu dovada că există un pământ al lui Dumnezeu unde legea sultanului nu are ce căuta, unde nu strigă muezinul și nu judecă hogea. Un pământ pe care poate înflori nădejdea că țapul cu un corn al profetului Daniil va învinge balaurul verde al islamului cotropitor. Simbolul acesta era săpat în piatră chiar pe clopotniță: țapul cu un corn, străpungând balaurul. Și toți cei ce pășeau pe sub ea știau ce mesaj să citească!

Neagoe a întemeiat definitiv, în conștiința întregii lumi creștine din imperiu, ideea că românii continuă tradiția împărățiilor creștine robite de turci și că aici este refugiul și centrul rezistenței tuturor. Opera lui Gavriil, Protosul muntelui Athos, ne dovedește că cei ce și-au asumat o vreme greaua sarcină au fost românii. Nimeni nu a mai reușit ca Neagoe să reprezinte cu atâta strălucire ideea noului bazileu de la Târgoviște. Imitatorii lui vor fi, peste mai bine de un veac, Matei Basarab și Vasile Lupu, iar mai presus de toți Constantin Brâncoveanu.

Favorizat de războaiele din Asia Mică ce blocau imperiul și-i amânau ofensiva spre Viena, Neagoe a avut instinctul acelui porumbel din basmele noastre care știe să prindă clipa când munții nu se bat în capete. El nu a lăsat să-i scape clipa. Și în loc să-și dea frâu liber pornirilor omenești de slavă deșartă, s-a nevoit să dea țării sale cea mai trainică nemurire: a culturii și artei. La ea ajunsese în cele din urmă și Marele Ștefan al Moldovei.

Secretul înfăptuirilor fără seamăn, la voievodul Neagoe, stă însă și în echilibrul moral al personalității. Poate că văzând cu ochii săi urmările vieții lui Radu cel Mare va fi căpătat groaza bolii, dar e mai sigur că însăși vocația sa a fost aceea a unui om stăpân pe simțurile sale, în care mintea este împărat trupului, cum va scrie chiar el. Într-un șir de domni pentru care puterea însemna, din păcate, și frâu liber pornirilor trupești, este neîndoielnic faptul că Neagoe Basarab a avut o viață de familie fără pată. Reputația lui morală a fost atât de înrădăcinată la contemporanii săi, încât nimeni nu a avut îndrăzneala să se dea drept fiu natural al său spre a revendica tronul.

Viața l-a încercat din greu și a primit totul creștinește, fără cârtire. Mama i-a murit atunci când era pribeag la Constantinopol. Din trei băieți și două fete, a îngropat doi fii, unul mic, altul în care-și pusese nădejdea de părinte. Ultimul rămas era nevârstnic atunci când boala necruțătoare de care va muri l-a avertizat că nu mai are răgaz să-l vadă în vârstă. Supremul examen al omului, moartea, avea să-l dea la aceeași vârstă la care ne va muri celălalt geniu ce a meritat din plin calificativul de „expresie integrală a sufletului românesc” - Mihai Eminescu.

Moartea lui Neagoe, la 39 de ani, în septembrie 1521, ar putea părea o amară nedreptate față de acest creștin ce-și pusese nădejdea în Dumnezeu. Numai noi, privind în perspectiva timpului, înțelegem că Dumnezeu l-a luat înainte de a vedea cum apele se revarsă din nou și cum odată prăbușită „poarta Europei” - Belgradul - sub loviturile celui mai mare dintre sultani, Soliman Magnificul, lumea se umple iarăși de spaimă. A murit în timpul teribilei campanii, cu grija în suflet pentru țara și viitorul neamului său, dar scutit de umilința și înfrângerea în care se va prăbuși regatul vecin. De grija ce-l stăpânea știm de la un om care avea să-și câștige dreptul la nemurire, dar peste veacuri, spunând într-o scurtă scrisoare toată năpasta ce amenința iar lumea și făcând-o nu în altă limbă, slavonească, ci pe limba românească. Omul se chema Neacșu „ot Dlăgopole” - Câmpulung Muscel, foarte aproape de capitala Târgoviște, unde se stinge „Băsărabă Vodă”.

Boala fără leac și amenințarea morții au făcut din voievodul de la Argeș cel mai mare scriitor al românilor în epoca veche și întâiul teolog și scriitor duhovnicesc de geniu ridicat din mijlocul Ortodoxiei românești. La fel ca păstorul din Miorița, care în fața morții în loc să se chircească și să-și acopere ochii, căutând să ocolească implacabila lege a vieții, se ridică la grandioasa viziune a nunții cosmice și înfruntă neantul printr-o creație de geniu, Neagoe Basarab a răspuns provocării bolii și certitudinii sfârșitului apropiat încordându-și toate puterile în elaborarea unui grandios testament. Nu în versuri, ca al păstorului mioritic, ci în câteva sute de pagini ce reprezintă întâia capodoperă, de valoare universală, a culturii române. Ca și Miorița, ea a ieșit din aceeași atitudine în fața morții: de a potența viața prin reflectarea ei în oglinda cea fără lumină, și de a se îndrepta spre pragul final cu gândul așezării, în toate, a rânduielilor de pe urmă. Tăria unui neam și măsura sufletească a unei nații o dă numai cercetarea raportului ei cu moartea. Și puține neamuri sau poate chiar nici unul nu a mai ridicat confruntarea omului cu moartea la înălțimile amețitoare ale Mioriței și la rodnicia experienței lui Neagoe Basarab.

Neagoe Basarab și-a scris Învățăturile sale cu gândul limpede de a le lăsa fiului nevârstnic, în locul lui, care avea să plece curând. Dar și cu gândul de a se împărtăși tuturor urmașilor săi, de a nu lăsa să se risipească comoara adunată într-o viață scurtă dar atât de bogată în agoniseli spirituale și în înfăptuiri. Ar fi fost de ajuns catedrala de la Argeș și tradiția politică ce o lăsa, ca să-i asigure dăinuirea în amintirea generațiilor. Dar geniul său i-a pus în mână pana pe care ucenicul călugărilor din Bistrița olteană și al marelui Nifon Patriarhul a dovedit că o poate mânui la egalitate cu cei mai mari, din câți au scris la vremea sa și înainte de dânsul.

Dacă domnia de numai nouă ani, dar atât de bogată în roade, a lui Neagoe Basarab poate fi socotită o adevărată minune înfăptuită de un om politic dăruit cu puterea harului, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie au părut la rândul lor o minune, și mai greu de primit. Unora li s-a părut că atâta evlavie și atâta cunoaștere a Scripturii și Părinților Bisericii din partea unui conducător de oameni este cu neputință, ca și cum cartea de căpătâi a tuturor oamenilor vremii aceleia n-ar fi fost Sfânta Scriptură. Că românii au reușit să dea un scriitor creștin încoronat, în stare să se înalțe, în neamul lor, până la culmi neatinse nici de împărații Bizanțului (care și ei au scris sfaturi către fiii lor) și nici de stăpânitorii altor popoare europene, iată și aceasta este un har de la Dumnezeu către dânșii! Fiindcă nimeni, într-adevăr, după regii biblici ai poporului ales n-a mai cuprins atâta omenească orgă de sentimente, de la rugăciunea sublimă și smerită la strigătul de luptă și victorie asupra vrăjmașului. Deschidă oricine cărțile și scrisorile Bizanțului, de la Agapet la Manuil II Paleologul, și va vedea cât de sus stă, în arta rostirii unei naturi umane depline, domnul român de la Târgoviște. Citească oricare memoriile și sfaturile oricărui rege al altor popoare, și se va mira cum acest domn de la Dunărea de Jos a putut gândi și simți, pe vremea sa, cu atât de mult mai presus de toți.

Neagoe Basarab a săvârșit și minunea de a așeza literatura română în rândul marilor literaturi ale lumii, creatoare de capodopere. Cartea lui, încă necunoscută cum se cuvine dincolo de hotare, este una din cele mai cutremurătoare mărturii omenești despre om, iar în lumea noastră dobândește o actualitate tot mai vădită.

Născut într-o lume de obiceiuri crude, o lume care vărsa fără milă și reținere sângele omului, Neagoe Basarab se ridică cu o forță neegalată de nimeni spre a apăra dogma creștină a unicității ființei umane răscumpărate prin jertfa Mântuitorului de sub osândă, și pe care nimeni nu are dreptul să o răpună fără dreptate și judecată. În lumea noastră nimic nu se repetă cu mai multă și dureroasă insistență decât această propoziție a demnității și unicității omului, cu care se deschid Învățăturile! Dar nimeni până atunci, în nici o scriere politică nu s-a oprit atât de mult ca să condamne crima împotriva omului, ca să arate cât de mare menire i-a fost dată omului de la Dumnezeu. Când se vor aduna într-o zi, la un loc, toate cărțile scrise de regi sau pentru regi, domnul român li se va dovedi tuturor superior prin această forță a omeniei sale.

Dar ele sunt totodată adânc înrădăcinate în sufletul neamului nostru, ele sunt suprema expresie a omeniei lui creștine, a credinței lui în dreptate, în puterea binelui, în biruința legică și finală a binelui pe lume.

Nimeni n-a mai întrupat în cultura română cu forța lui Neagoe această trăsătură fundamentală a sufletului românesc - credința în puterea binelui, în triumful lui final. Fiindcă nimeni nu a legat-o mai strâns de credința și iubirea pentru Cel de Sus. Neagoe Basarab, binecredinciosul domn român, a dat cea mai înaltă cugetare creștină în problemele stăpânirii și conducerii oamenilor. Nici învățatul episcop Boșsuet, autorul, peste două secole, al cărții intitulate Politica scoasă din înseși cuvintele Scripturii Sfinte nu a reușit să facă din duhul creștin și puterea lumească o alcătuire atât de firească. Prin Neagoe Basarab, românii au dat lumii un model de cugetare politică umană și creștină neatins și nedepășit de nimeni. Cartea domnului român, cu cât se va studia mai adânc, în comparație cu toate cărțile de acest soi, se va ajunge la această încheiere.

Dar nu numai un gânditor politic creștin și român era Neagoe, nu numai un scriitor politic a cărui artă a scrisului a atins culmi reîntâlnite, ci și un uriaș cugetător religios al neamului nostru. Multă vreme învățații laici s-au înfruntat cu argumentul că atâtea pagini închinate lui Dumnezeu nu pot să fie decât ale unui călugăr, făcându-se a nu vedea că atâtea pagini despre stăpânire, diplomație și războaie nu au cum să fie ale unui călugăr, dacă acel călugăr nu ar fi fost și oștean și șef de stat!

Ceea ce nici unul dintre ei n-a băgat însă de seamă este nu numărul de pagini în care se vorbește despre cele dumnezeiești, ci geniul cu care acest lucru se face, extraordinara capacitate de cuprindere, într-o sinteză a dogmaticii, moralei și spiritualității creștine. A trebuit să se lămurească, după aproape un secol de ceartă între oameni ce se băgau unde nu aveau pregătire, și să-și primească adevăratul răspuns¹¹. Învățăturile lui Neagoe Basarab sunt întâiul nostru tratat de dogmatică, de morală, de spiritualitate creștină. Voievodul format printre călugării de la Bistrița în aceeași măsură în care s-a format la curtea de la Târgoviște este primul nostru mare teolog și primul cugetător filocalic al Bisericii Ortodoxe Române.

Toată opera lui Neagoe Basarab este o „filocalie” și am putea spune că el încearcă prima oară să facă din domnie o „filocalie”. Învățăturile lui Neagoe Basarab sunt „Filocalia” omului politic, cum este Filocalia manualul monahului și al creștinului dornic de desăvârșire. A purta duhul Filocaliei peste apele întunecate și adesea însângerate ale politicii a fost geniul și unicitatea lui Neagoe Basarab. Și a face din politică o slujire a dreptății și a binelui a fost poate una din misiunile încredințate neamului nostru, până în zilele de acum.

A fost o minune toată domnia lui Neagoe Basarab. A fost o minune scrierea unei asemenea cărți în timpul în care apărea Machiavelli. A fost o minune dăinuirea și renașterea neamului nostru după atâtea încercări, întărit de duhul încrederii în triumful dreptății.

Arhim. CIPRIAN

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 598-619, Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab.