Sfântul Mucenic Epimah


 Sfântul Mucenic Epimah era de neam din Egipt și din părinți creștini. El încă din tinerețe L-a iubit pe Dumnezeu și, Lui Unuia voind să-I slujească, s-a dus în pustie, urmând Sfântului Ioan Botezătorul, și a petrecut multă vreme în muntele Pilusiului.

Neavând pe cineva din sfinții părinți povățuitor la viața cea pustnicească, se povățuia cu duhul lui Dumnezeu, și dragostea cea către Dumnezeu îi era lui dascăl, învățându-l spre toată viața cea îmbunătățită. Pentru că cine poate învăța pe om fapta cea bună mai bine ca dragostea lui Dumnezeu? Aceea i-a învățat pe sfinții apostoli ca, lăsând toate, să meargă în urma Domnului Celui ce a sărăcit, aceea a învățat pe cuvioșii părinți să umble în cojoace și în piei de capră, lipsiți, scârbiți și de rău supărați, aceea a învățat pe sfinții mucenici și mucenițe să pătimească pentru Hristos cu osârdie, în timp ce grăia acestea: „Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutând, mă chinuiesc". Acea dragoste l-a învățat și pe Sfântul Epimah a suferi nevoințele și ostenelile cele pustnicești, a răbda toate supărările de la vrăjmașii cei nevăzuți, a viețui cu sfințenie după Dumnezeu și pentru Dânsul a fi gata la moarte.

Viețuind Sfântul Epimah în pustnicească singurătate ani îndelungați, a auzit că în Alexandria creștinii sunt chinuiți de păgâni și că, mulți temându-se de chinurile cele cumplite, unii fug prin munți și se ascund prin pustietăți, iar alții cad din credință. De aceea, aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, a lăsat pustia și s-a dus în Alexandria, vrând să pătimească până la sânge pentru mărturisirea lui Hristos. Văzând în cetate fărădelegea păgânilor închinători la idoli și că diavoleasca păgânătate s-a înmulțit foarte mult, iar cinstea lui Hristos s-a împuținat și sfințenia Domnului s-a necinstit cu jertfe, a intrat în capiștea idolească cu îndrăzneală înaintea tuturor, și în vremea praznicului celui diavolesc a răsturnat jertfele lor, iar pe idoli i-a trântit la pământ și i-a sfărâmat. Pentru aceasta a fost prins și a fost dus la ighemonul Apelian. Acolo, văzând pe ighemon șezând la judecată și pe creștini chinuindu-i, cu inima bărbătească s-a pornit asupra lui, vrând să-l ucidă. Și l-ar fi ucis de nu ar fi fost oprit de cei ce stăteau înaintea lui. Așa a râvnit după Domnul Dumnezeul său. Iar ighemonul s-a mirat de o îndrăzneală ca aceea a unui om prost, și a poruncit să fie aruncat în temniță până ce va hotărî cu ce fel de chinuri să-l piardă. în temniță erau o mulțime de credincioși închiși pentru mărturisirea lui Hristos, pe care Sfântul Epimah îi întărea spre nevoință, cu gura cea plină de Sfântul Duh.

Atât de mult s-au întărit credincioșii spre pătimire prin cuvintele lui, încât nici unul dintre ei nu s-a mai înfricoșat, nici n-a căzut din credință, ci toți cu sârguință și-au vărsat sângele pentru adevăratul Dumnezeu și și-au dat sufletele după multe chinuri. La sfârșit l-au scos la chinurile cele cumplite și pe Sfântul Epimah, nu numai pentru că credea în Hristos, ci și pentru că a făcut din praznicul lor tulburare și mai cu seamă pentru că a îndrăznit să se ridice asupra ighemonului ca să-l ucidă. Mai întâi l-au spânzurat și l-au strujit cu gheare de fier, apoi l-au bătut cu pietre, sfărâmându-i oasele. Iar el, în chinuri, zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a fost răstignit pentru mine, împuns cu sulița și adăpat cu oțet, oare să nu mă fac și eu părtaș patimilor Lui? Doresc mai mari chinuri decât acestea pe care mi le dați. Dați-mi palme, scuipați asupra mea, puneți cunună de spini pe capul meu, dați-mi trestii în mâini și cu fiere să mă adăpați; tot trupul meu o rană să-l faceți, pe cruce să mă pironiți și cu sulițe să mă împungeți. Acestea toate le-a răbdat Domnul meu, pe acestea și eu voiesc ca să le rabd. în timp ce sfântul era chinuit, mult popor stătea adunat împrejurul lui și privea la chinurile lui. în acel popor era o femeie care stătea aproape de el și avea un ochi bolnav de albeață. Aceasta, văzând pătimirea Sfântului Epimah, plângea și neclintită privea la dânsul. In acele chinuri cumplite, vărsându-se sângele sfântului, a sărit o picătură în ochiul cel bolnav al femeii și îndată i s-a tămăduit ochiul și s-a făcut luminos, căpătându-și vederea ca și celălalt. Iar femeia, câștigând tămăduire din picătura sângelui celui căzut în ochi, a strigat: „Mare este Dumnezeul pe Care pătimitorul acesta îl mărturisește". După aceea i-au tăiat capul sfântului și astfel și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, pentru Care a pătimit. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luca 1, 39-49, 56

Rugăciune către Sfânta Muceniță Hristina

Biblia Sectară și Biblia Ortodoxă. Diferentele dintre minciunile sectantilor si dreapta credinta