Cântare de laudă la cei șapte tineri din Efes

 Când ultimele raze de soare au înroșit apusul,

Cei șapte tineri lui Dumnezeu s-au rugat
Ca ziua cealaltă să îi afle în pace,
Ca întru ea sănătoși să se scoale,
Lui Dumnezeu laudă aducând.

Dar în zori ei la chin în fața lui Decius
Aflat-au că sunt chemați,
Și în peșteră culcându-se,
somn îndelungat au dormit.

Timpul a trecut, secole lungi.
Zorii unei noi dimineți orizontul au înroșit,
Și cei șapte tineri din al lor somn s-au trezit.

Iamblicus, cel mai tânăr, la Efes a ieșit,
Ca să afle ce se întâmpla în cetate:
De Decius viețile lor tot vânate sunt?

Și un ban a voit ca să-l schimbe pe pâine,
Căci erau înfometați.

Dar iată ciudată minune:
Poarta cetății nu mai este aceeași.
Iar cetatea-i cu totul schimbată,
Nimic nu mai este la fel.

Acesta Efesul nu mai este – oare unde se află?
Peste tot sunt biserici slăvite,
Iar Sfânta Cruce se înalță peste tot!

amblicus se-ntreabă: au visez eu oare?
Ale oamenilor chipuri nu le recunoaște nicicum,
Rudele nu le mai află.
Prigoane nu mai vede nicăieri, mucenicii lipsesc!

„Frate, rogu-te, astă cetate, cum se numește?
Și ce împărat domnește în ea?”
La astă întrebare Iamblicus răspuns nu primește,
Căci cetățenii se uită la el mirați:
Grăind unul cu altul, ei îl privesc uimiți:
„Efesul este a noastră cetate,
și peste ea Teodosie împărățește-n Hristos!”

Proconsulul prinde de veste,
la fel și bătrânul episcop;
Cetatea întreagă se miră,
la peșter-aleargă într-un suflet:
Acolo poporul taina o vede,
toți cad la pământ,
Slăvind pe Dumnezeu,
Și pe robii Lui, ai lui Hristos cel înviat.