Cuvânt la 26 octombrie, ziua Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie


 „Și venind ucenicii Lui L-au deșteptat pe El, zicând: Doamne mântuiește-ne, că pierim” (Mat. 8, 23)

Nenorocirea ne duce la Dumnezeu

Merită să ne dăm osteneala, ca totdeauna tare și neclintit să ținem minte și niciodată să nu uităm, că Dumnezeu este bun și plin de dragoste, nu numai când ne face bine, ci și când ne pedepsește.

Cu adevărat, pedepsele și certările sale se numără între cele mai mari binefaceri, și sunt dovadă de pronia lui cea îndurătoare. De aceea, când tu vezi, că s-au ivit foame și molimă, secetă, sau vărsare de apă, sau vreme rea, sau altceva de felul acesta cercetează pe neamul omenesc, nu te supăra, nu cârti, ci închină-te pricinuitorului acestora, și admiră-L pentru purtarea de grijă a Lui. El este, care trimite toate acestea și pedepsește trupul, pentru ca să se îndrepte și să se mântuiască sufletul.

Cum, Dumnezeu trimite astfel de nenorociri? Poate că zici tu. Așa, Dumnezeu le trimite, eu aș putea vesti aceasta înaintea a toată lumea: Dumnezeu le trimite. Când eu zic aceasta, am în partea mea pe proorocul Amos, care strigă și zice: „Nu este nici un rău în lume, pe care să nu-l fi trimis Domnul” (Amos. 3, 6).

Cuvântul rău, este însă un cuvânt cu două înțelesuri, căci este un rău, care este adevăratul rău, adică păcatul, de pildă desfrânarea, curvia, lăcomia averii și sute de alte păcate, care cu dreptate merită cele mai mari certări și pedepse. Sunt însă și rele, care propriu zis, nu sunt rele, și numai se numesc așa, precum: foamea, molima, moartea, boala ș.a. Acestea în fapt nu sunt vreun rău, ele numai se numesc așa.

Eu nu zic aceasta în zadar; căci dacă ele ar fi adevărate rele, nu ar putea să fie pentru noi pricină de un bine așa de mult, prin aceea de pildă că ele smeresc mândria noastră, alungă ușurătatea minții și ne fac mai râvnitori și mai băgători de seamă.

Psalmistul zice cu privire la Iudei: „Când Dumnezeu îi ucidea pe dânșii, atunci Îl căuta pe El, se întorcea și mâneca la Dânsul” (Ps. 77, 38). Așadar el vorbește despre un rău, care făcea pe ludei mai cuminți, mai buni și mai râvnitori, îi întoarce la fapta cea bună; însă el nu grăiește despre acel fel de rele, care merită defăimare și pedeapsă.

Acest din urmă fel de rele, adică păcatele, nu vin de la Dumnezeu, ci este faptă a însăși voii noastre cele răzvrătite; însă celălalt soi de rele, despre care vorbește proorocul Amos, tocmai este destinat, spre a ridica acele rele și a le depărta. Așadar proorocul Amos prin cuvântul rău înțelege propriu zis necazurile și nenorocirile, care se numesc rele nu după firea lor, ci numai după socotința oamenilor.

Fiindcă noi suntem obișnuiți a numi rău nu numai furtul, curvia ș.a. ci încă și întâmplările nenorocite, de aceea și proorocul întrebuințează acest chip de grăire, când zice: „nu este nici un rău în cetate, pe care să nu-l fi trimis Domnul”. Încă mai înainte zisese Domnul aceeași prin proorocul Isaia cu cuvintele: „Eu sunt Domnul Dumnezeu cel ce face pace și zidesc rele” (Is. 45, 7). Iarăși prin cuvântul rele, se înțeleg necazurile și nenorocirile. Asemenea înțelege și Hristos, când zice ucenicilor săi: „ajunge zilei răutatea ei” (Mat. 6, 34), adică: necazul său.

Așadar, este clar, că în toate aceste locuri prin zicerea rău, răutate, se înțeleg pedepsele și certurile, și că acestea ni le trimite Dumnezeu, tocmai prin aceasta arătându-ne purtarea sa de grijă pentru noi. Încă și doctorul merită laudă nu numai atunci, când duce pe bolnav în grădini desfătate și în livezi, în băi și la apă proaspătă, sau la mese scumpe, ci încă și atunci, când el lasă pe bolnav să sufere foame și sete, îl închide în pat sau în odaie, ba încă îi răpește chiar lumina soarelui, astupând și întunecând ferestrele; de asemenea, când îl taie și-l arde, și îi dă doctorii amare.

Ori și câte altele de felul acesta ar face el, totuși pururi rămâne doctor vindecător. Deci nu este oare cea mai mare nebunie, pe acest doctor, după ce a născocit atât de multe rele, totuși a-l lăuda; pe Dumnezeu dimpotrivă a-L huli și a tăgădui ocârmuirea lumii prin El, când aduce asupra noastră asemenea chinuri! Și cu toate acestea El este adevăratul doctor pentru trup și pentru suflet.

Pentru aceea, când El vede, că noi din pricina unei prea mari norociri ne-am făcut semeți, și ne-am cuprins de frigurile păcatului, ne scapă iarăși de această boală prin lipsă, prin foame, prin moarte și prin alte întâmplări nenorocite, ca prin niște doctorii.

Dar zici tu: lipsa și foamea urmăresc numai pe cei săraci, nu și pe păcătoșii cei bogați. Bine; dar Dumnezeu nu pedepsește numai prin foame, ci încă și prin mii de alte lucruri. Dumnezeu adeseori a îndreptat pe cei săraci prin foame, iar pe cei bogați și înstăriți prin primejdii, prin boli și prin moarte neașteptată. Dumnezeu știe felurite mijloace și căi, spre a ne întoarce.

Tu poți să vezi din istoria strămoașei noastre Eva, cât de bună a fost pentru dânsa izgonirea din rai, așadar o foarte mare nenorocire pentru ea. Socotește numai, cum era Eva înainte, și cum s-a făcut după aceea, înainte ea a crezut diavolului, amăgitorului și duhului celui rău mai mult decât poruncilor celor dumnezeiești, și numai singură privirea pomului a ademenit-o să calce legea cea dumnezeiască. Dar uită-te numai cu cât s-a făcut ea mai bună și mai cuminte după izgonirea din rai? Când a născut ea un fiu zicea acum: „dobândit-am om prin Dumnezeu” (Fac. 4, 1). Tocmai ea, care înainte disprețuise pe Dumnezeu, năzuiește acum la Dumnezeu, și pentru nașterea ei mulțumește nu firii, ci lui Dumnezeu, Domnului firii, pe care acum îl cunoaște și-l proslăvește.

Tocmai ea, care înainte înșelase pe bărbatul său, mai târziu, când a născut pe al treilea copil, i-a dat un nume, care de-a pururea trebuia să amintească copilului, că el a fost dăruit de Dumnezeu. Adică ea a zis la a treia naștere a lui Set: „mi-a ridicat mie Dumnezeu altă sămânță, în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain”. (Fac. 4, 25). Despre Set vrea să zică: ridicat.

Ea adeseori își aducea aminte de acea nenorocire, însă totuși nu era supărată, ci mulțumește lui Dumnezeu pentru darul lui cel nou, numește pe fiul său cu numele darului, și așa chiar din numele lui îi dă un permanent învățământ.

Așadar Dumnezeu trimițând Evei o nenorocire, i-a gătit o norocire mult mai mare. El a izgonit-o din rai, însă prin această izgonire ea fu adusă la cunoștința de Dumnezeu, și prin urmare a aflat mai mult decât a pierdut. Dumnezeu face aceasta cu noi, ca părintele cel bun cu fiul său. Întâi acesta lasă pe fiul său să locuiască în casa sa și a se îndulci de toate bunurile cele părintești. Dacă însă fiul prin aceste bunuri se înrăutățește, îl îndepărtează de la masa sa și-l alungă de la ochii săi și din casa sa, pentru ca el fiind întru nenorocire și întru rușine, iarăși să se îndrepte și să se facă vrednic de a se întoarce în casa Tatălui său și a dobândi moștenirea cea părintească.

Tocmai așa a făcut Dumnezeu. El a dat omului raiul. Când acesta s-a arătat nevrednic, l-a izgonit de acolo, pentru ca el prin petrecerea afară și prin pedeapsă să se îndrepte și să se facă vrednic, de a fi primit a doua oară în rai, însă în raiul cel ceresc. Vezi acum, că Dumnezeu a fost cu bunătate către oameni și întru aceea, că i-a izgonit din rai; căci dacă n-ar fi făcut el aceasta, ei nu s-ar fi îndreptat și nu s-ar fi făcut vrednici de rai.

Dumnezeu face cu noi, ca vierii cu butucii de vie. Ei nu numai acoperă rădăcina, nu numai o apără de spini, ci o și taie, și leapădă din ea mulți curpeni. De aceea ei poartă nu numai sapa, ci și cosorul. Însă pentru aceasta lor nu le face nimeni vreo imputare, ci mai vârtos îi laudă, când văd, că ei taie multe nefolositoare și vătămătoare, pentru ca cele rămase cu atât mai bine să izbutească. Deci n-ar trebui oare să fie nebunia cea mai mare, ca să laude pe un tată, pe un doctor, pe un vier în chipul arătat, și a nu ocărî nici pe tatăl, care alungă din casă pe fiul cel fără de socoteală, nici pe doctorul, care dă bolnavului doctorii amare, nici pe vierul care taie vițele; iar asupra lui Dumnezeu, dimpotrivă, a se tângui și a tăbărî asupra lui cu mii de ocări, când El voiește a ne deștepta din amețeala și din căpierea păcătoșiei? Nu este oare aceasta cea mai mare smintire, și ce iertare vom merita noi, când pe Domnul cel atât de bun, îndurat și atât de îngrijorător pentru noi, care este mai înțelept decât orice doctor, mai plin de iubire decât oricare tată, și care întrebuințează mai multă sârguință și îngrijire pentru sufletele noastre, decât poate întrebuința un lucrător de pământ pentru țarina sa – ce iertare zic, vom merita noi, când ocăram și prihănim pe un asemenea Domn, pe Dumnezeu în loc să ne închinăm Lui.

Departe să fie aceasta de noi; mai vârtos, când Dumnezeu după înțelepciunea sa retrage darurile și bunurile, care ni le împrumutase până acum, sau trimite asupra noastră vreo nouă întâmplare rea, să strigăm cu Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat”! (Iov. 1, 21). Amin.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luca 1, 39-49, 56

Rugăciune către Sfânta Muceniță Hristina

Biblia Sectară și Biblia Ortodoxă. Diferentele dintre minciunile sectantilor si dreapta credinta