Cuvânt la Duminica a XX-a după Pogorârea Sfântului Duh


  Puțin și nu mă veți vedea, și iarăși puțin și mă veți vedea. Că eu merg la Tatăl meu” (Ioan 16, 16).

Creștinul nu este fără mângâiere la moartea celor de aproape ai săi

Fiți cu luare aminte, fraților, pentru ca vorba mea cea potrivită cu acest timp și, de folos, să nu treacă fără urme! Când cineva suferă de o boală mai grea, atunci mai mult are trebuință de doctorie, și când ochiul suferă o durere mare, atunci i se aplică unsori de ochi.

Iar dacă cineva în acest moment este sănătos, totuși să voiască a asculta, căci este de folos pentru viitor a cunoaște doctoria cea vindecătoare. Dimpotrivă acela, al cărui ochi sufletesc este bolnav și suferă durere prin jălania (despre moartea unui prieten ș.a.), acela, zic, trebuie să fie cu atâta mai luător aminte, a deschide ochiul său la unsoarea cea vindecătoare a cuvântului celui Dumnezeiesc.

Cine nu face aceasta, durerile lui pururea se vor mări, și la el se împlinește cuvântul Sfintei Scripturi: „că întristarea lumii moarte lucrează” (II Cor. 7, 10). Sfântul Apostol Pavel, acest Dascăl al credincioșilor, acest Doctor ales, ne învață, că sunt două feluri de întristare.

Una este bună, alta rea, una folositoare, alta nefolositoare, una aduce mântuire, alta pieire. El zice anume: „întristarea, care este după Dumnezeu, pocăință spre mântuire fără părere de rău” (II Cor. 7, 10). Aceasta este întristarea cea bună. După aceea adaugă el: „întristarea lumii moarte aduce”.

Să socotim acum, fraților, dacă întristarea, ce arătăm noi pentru moartea celor de aproape ai noștri, este folositoare sau nefolositoare, mântuitoare sau vătămătoare. lată trupul unui prieten zace acum fără suflare; zace acolo un om, fără a mai fi om, sunt numai mădularele fără duh. Îl strigă, și el nu răspunde, i se vorbește, și el nu aude; zace acolo o figură palidă cu chipul schimbat, este chiar icoana morții.

Vă amintiți bucuriile, ce vă făcea odinioară răposatu, gândiți la foloasele, ce el v-a adus sau încă vă aducea, amintiți relațiile voastre cele prietenești, vă aduceți aminte de graiurile cele plăcute, ce aveați cu dânsul, și doriți să se întoarcă petrecerea cea de mulți ani, ce ai avut cu cel răposat. Toate acestea stârnesc lacrimile voastre, vă pricinuiesc tânguiri și cufundă tot sufletul vostru întru o adâncă întristare.

La toate aceste puternice arme ale durerilor, ca cea dintâi apărare, punem noi, graiurile acestea: tot ce se naște în lumea aceasta, trebuie să moară. Aceasta este legea lui Dumnezeu, și hotărârea Sa neschimbată, pe care El a dat-o după păcatul cel dintâi asupra strămoșului neamului omenesc, prin cuvintele: „Pământ ești, și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19).

Ce este dar de mirare, când un om, care cu această condiție s-a născut, face împlinirea legii și hotărârii dumnezeiești? Ce este de mirare, când un născut din părinți muritori, merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobișnuit; ceea ce se face în toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se întâmplă cu toți, nu este o raritate.

Dacă moșii și strămoșii tăi au mers pe această cale a morții, dacă încă de la Adam toți patriarhii și proorocii au trebuit să se despartă de lumea aceasta, să înălțăm sufletul nostru dintru adâncul întristării. Acest om și-a plătit datoria sa și cum poate cineva să fie trist, când plătește datoria, ce avea?

Dar aceasta este o datorie, care nu se poate stinge cu bani, și de care nu ne poate slobozi nici fapta bună, nici înțelepciunea, și nici puterea, o datorie, pe care și împărații trebuie să o plătească. Fiindcă hotărârea și legea lui Dumnezeu sunt neschimbate, întristarea noastră este zadarnică, zadarnică și întrebarea: pentru ce a murit acest frate? Dimpotrivă, dacă noi socotim condiția cea obștească pentru tot ce viețuiește pe pământ, atunci ochiul nostru cel duhovnicesc, prin aplicarea acestei dintâi doctorii, va simți ușurință.

Dar tu poate că zici: eu știu, că moartea este soarta tuturor; eu știu, că cine moare, își plătește datoria; dar eu îmi aduc aminte de bucuria, ce-mi făcea răposatul, de legătura noastră cea prietenească, de petrecerea noastră cea înviorătoare, și de aici purced lacrimile mele.

Vezi, tu ești interesat, socotești numai folosul tău propriu, dar trebuie să gândești și la folosul răposatului, și poate că pentru dânsul moartea era tocmai de folos, precum este scris: „răpitu-sa, ca să nu schimbe răutatea inima lui. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceea s-a grăbit a-l scoate din lumea aceasta păcătoasă”, (Înțel. 4, 11). Ce trebuie să zic eu despre aceea, că temeiul întristării se pune în lipsirea pe viitor de petrecerea cea obișnuită? Încă și timpul vindecă mult întru aceasta, dar cu cât mai vârtos, pot ajuta mintea și înțelepciunea? Aici mai ales aduceți-vă aminte de cuvântul Apostolului: „întristarea lumii lucrează moarte” (II Cor. 7, 10). Însă pentru ce lucrează ea moarte? Pentru că o astfel de întristare peste măsură duce sau la îndoială, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu.

Dar poate îmi va zice cineva cum poți tu să oprești de a jeli morții, când aceasta au făcut-o încă și Patriarhii, și acel mare slujitor al lui Dumnezeu, Moise, și mulți prooroci, și înainte de toți Iov cel drept, care pentru moartea fiilor săi și-a rupt haina sa? Dar eu te întreb, când tu îți măriți fata ta după un mire, cu care ea se duce într-o țară depărtată; când ei acolo îi merge bine; tu nu socotești ducerea aceea ca ceva rău, și îngrozitor, ci știrea despre traiul ei cel bun depărtează supărarea pentru lipsa ei.

Nu ar fi oare nebunie în cazul de față a te jăli și a te tângui, când nu un om, ci Însuși Domnul a luat pe fiica ta, sau pe fiul tău la sine întru un loc străin? Dar zici tu: cum se poate, ca să nu mă întristez, când eu sunt om? Eu nu cer aceasta de la tine, ci oprește covârșirea întristării. Că noi ne întristăm, aceasta are temeiul său, în firea omenească, dar că facem aceasta peste măsură, pricina este în nebunia noastră, în lipsa de cugetare, și în moliciune.

Jelește și plângi, dar nu cârti, nu fii posomorât și oțărât. Mai vârtos laudă pe cel ce l-a luat, cu aceasta tu cinstești pe însuși răposatul, și îi trimiți după dânsul acest monument de cinste. Căci, dacă cârtești, jignești pe cel mort, mânii pe Dumnezeu, și te vatămi pe tine însuți.

Iar dimpotrivă, dacă mulțumești lui Dumnezeu, atunci cinstești pe cel mort, lauzi și slăvești pe cel ce l-a luat, și folosești ție însuți. Plângi, cum a plâns pe Lazăr Hristos Domnul tău, care prin aceea ne-a însemnat măsura, scopul și marginile întristări, pe care cineva nu trebuie să le pășească.

Mai dintâi tu amintești de patriarhi si de prooroci, dar adu-ți aminte, că tu la aceasta ai mai puțin drept decât dânșii. Ei cu dreptate se tânguiau, căci Hristos nu venise încă din cer, El, care prin învierea Sa a secat izvorul lacrimilor pentru cei morți.

Ei se tânguiau cu dreptate, căci atunci nu se ridicase încă osânda morții deasupra omenirii. Ei se văietau cu dreptate, căci învierea morților încă nu se vestise. Toți sfinții din Vechiul Testament nădăjduiau întru venirea Domnului, dar de aceea ei tânguiau pe morți, căci ei nu puteau vedea pe acela, întru care au nădăjduit.

Însă, de când cuvântul trup s-a făcut, și a locuit între noi, de când noul Adam a ridicat hotărârea cea rostită asupra lui Adam cel dintâi, a nimicit moartea noastră prin moartea Sa și a înviat a treia zi din morți, de atunci moartea nu mai este înfricoșată credincioșilor, și ei nu se mai tem de apusul soarelui vieții lor, căci răsăritul lor se arată iarăși întru înălțime, Însuși Domnul, care nu poate minți, zice: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în mine, de va și muri, viu va fi. Și tot cel ce este viu și crede întru mine, nu va muri în veac” (Ioan 11, 25).

Acest glas al lui Dumnezeu, iubiților, este lămurit; cine crede în Hristos și păzește poruncile lui, va trăi, deși a murit. Aceste cuvinte încă și Sf.Apostol Pavel le-a luat întru sine, le-a ținut tare cu toată puterea credinței și așa a învățat: „despre cei ce au adormit nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți care nu au nădejde” (I Tes. 4, 12). El numește adormiți pe cei răposați, pentru ca prin acest grai să însemne siguranța învierii.

De fapt moartea nu este altceva, decât un somn lung. Să nu-mi zici mie, că cel mort nu poate nici auzi, nici vorbi, nici vedea, nici simți, căci toate acestea și cel ce doarme nu le face. Ba încă eu trebuie să vă spun ceva lămurit: la cel ce doarme, doarme întrucâtva sufletul, dar la cel mort nu este așa, căci aici sufletul priveghează. Dar zici tu, cel mort putrezește și se trece, și se preface în pulbere și cenușă. Ce se dovedește cu aceasta, iubiților? Nimic alta cu toate acestea, decât că tocmai pentru aceasta cineva trebuie să se bucure de moarte. Când cineva voiește a reînnoi o casă povârnită și veche, înainte de toate scoate pe locuitori din ea, o surpă apoi, și zidește în locul ei una mai frumoasă.

Aceia, care trebuie să iasă din ea, nu se întristează pentru aceasta, ci mai vârtos se bucură; căci ei nu se uită la sfărâmarea casei, ce o au înaintea lor, ci gândesc la zidirea cea nouă, pe care încă nu o văd. Așa face și Dumnezeu; el desface trupul nostru, și poruncește sufletului, ce locuiește într-însul, să iasă afară, ca dintr-o casă, pentru ca pe aceasta să o zidească iarăși mai măreață, și apoi să-l introducă iarăși în ea cu o mai mare slavă. De aceea noi să nu ne uităm la sfărâmarea cea de acum, ci la slăvită restabilire în viitor.

Voi mai aduce încă o altă asemănare, închipuiți-vă, că cineva are o icoană de metal, care s-a ros de rugină și de timp și în multe locuri s-a vătămat, așa stricată o aruncă în topitorie, spre a o topi cu totul, și prin aceasta o face din nou mai frumoasă. Deci precum desfacerea icoanei în cuptor nu este nimicirea, ci mai vârtos înnoirea ei; așa și moartea trupului nostru nu este o nimicire, ci o înnoire.

De acea, când vezi trupul nostru topindu-se și trecând ca metalul în cuptor, nu te opri la această privire, ci așteaptă înnoirea. Dar încă nu este de ajuns această asemănare. Topitorul de metal, care topește în cuptor un trup de aramă, nu scoate în locul lui unul de aur și viu, ci iarăși unul tot de aramă. La Dumnezeu însă aceasta este altminterea; căci El nimicește un trup trecător din pământ, și-ți dă în locul lui un trup nemuritor, mai slăvit, ca și de aur. Se pune în mormânt un trup muritor și trecător și se scoate altul nemuritor și netrecător.

Așadar uitați-vă nu la acela, ai cărui ochi sunt închiși și care zace fără grai, ci la acela, care iarăși va învia și va dobândi o slavă negrăită, înaltă și vrednică de mirare, întoarce gândurile tale de la privirea cea de față ia nădejdea viitorului.

Când Apostolul Pavel, în cuvintele aduse mai sus, zice: „nu voi să nu știți fraților de cei ce au adormit” adaugă îndată: „ca să nu vă întristați ca și ceilalți ce n-au nădejde”, întristează-te, zice el, însă nu ca un necredincios, care nu știe nimic despre înviere și se îndoiește de viața cea viitoare.

Așa, noi ne rușinăm, când nu arareori vedem la creștini cele mai -puternice izbucniri de o întristare fără de minte.

Ce vor zice necredincioșii, văzând aceasta? Ei vor zice: Aceștia oare sunt aceia, care știu a vorbi așa de frumos despre înviere?

Cu adevărat, purtarea lor nu se potrivește cu vorbele lor. Prin cuvinte ei grăiesc cu multă înțelepciune despre înviere, iar prin faptă ei se arată ca și cum nu ar crede întru aceea. De ar fi convinși, că este o înviere, ei nu s-ar purta astfel.

Dacă ar crede, că starea morților este mai bună, ei nu s-ar boci. Acestea și încă și mai multe zic cei necredincioși, când observă la creștini o întristare peste măsură pentru cei morți.

Pentru aceea să ne măsurăm întru aceasta și să nu rușinăm credința creștinească despre înviere.

Moartea este repaosul și slobozirea de trudele și de grijile vieții. Așadar când vezi pe unul dintre ai tăi, despărțindu-se de aici, nu trebuie să cârtești, ci să-ți frângi inima, să te întorci înlăuntrul tău, să cercetezi conștiința ta, și să gândești, că și pe tine în curând te așteaptă aceeași soartă.

Fii mai înțelept, și la moartea altuia învață-te a tremura pentru tine însuți, depărtează toată ușurătatea minții, cercetează faptele tale, îndreaptă toate păcatele tale, și schimbă purtarea ta spre mai bine.

Gândește mai departe, la cine s-a dus răposatul, și vei afla mângâiere! El s-a dus acolo, unde se află Petru și Pavel și toată ceata Sfinților.

Gândește, cum el va învia, cu ce strălucire și cu ce slavă! Gândește, că tu cu întristarea și cu bocetul tău nu vei putea schimba ceea ce s-a făcut, ci numai a-ți vătăma ție însuți. Gândește, cui te vei asemăna tu prin această întristare peste măsură, și fugi de acea asemănare, căci tu vei fi asemenea cu cei necredincioși, care nu au nădejde, precum a zis Pavel.

Dimpotrivă creștinul fiindcă crede în înviere, știe, că nu trebuie a jeli și a se tângui pentru cei ce au murit întru fapte bune, ci pentru acei ce viețuiesc întru păcate. Dacă cel lipsit de minte merită lacrimile noastre, cu cât mai vârtos cel lipsit de dreptate și de nădejdea la Dumnezeu? Pentru aceștia, iubiților, să ne întristăm, și o astfel de mâhnire este folositoare; căci mulți păcătoși s-au îndreptat prin lacrimile- celor de aproape ai lor.

Dimpotrivă, tânguirea pentru cei morți este nefolositoare. De aceea noi să nu stricăm orânduiala, ci numai pentru păcate să ne mâhnim; iar toate celelalte să le purtăm cu tărie de suflet, fie sărăcie, sau boală, sau moarte timpurie, sau pagubă, sau pâră, sau orice altă patimă omenească ne-ar lovi; căci, când noi suntem privighetori, toate aceste patimi ne aduc pe atâta mai multe cununi de biruință.

Însă vorba mea se potrivește și la aceia, care în timpul de față nu suferă și nu jelesc vreo rudă; ci pentru atunci când vor veni asupra lor suferințe, să-și aducă aminte de cele ce s-au zis și prin aceea să poată dobândi mângâiere îndeajuns.

Ostașii în mijlocul păcii gândesc la război și se pregătesc pentru dânsul, pentru ca atunci când acela va izbucni, să fie înarmați și să poată arăta, iscusințele ce ei au câștigat în timpul păcii. Tot așa și noi să gătim în timpul păcii arme și doctorii, pentru ca, când vreo dată ne vor împresura patimile cele fără de minte, sau întristarea, sau durerea, sau altceva, noi, fiind bine înarmați și apărați, să putem respinge din toate părțile năvălirile răutății.

Așa vom putea noi săvârși cu suflet vesel viața aceasta de față și ne vom face părtași împărăției celei cerești, prin Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea și puterea împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luca 1, 39-49, 56

Rugăciune către Sfânta Muceniță Hristina

Biblia Sectară și Biblia Ortodoxă. Diferentele dintre minciunile sectantilor si dreapta credinta