În fiecare an, la 27 august, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Mare Mucenic Fanurie, cel Nou-Descoperit din Rodos, unul dintre sfinții a căror cinstire poartă pecetea unei împrejurări cu totul deosebite. Spre deosebire de mulți dintre mucenicii Bisericii, despre care izvoarele păstrează numele, locul nașterii, anii nevoinței și împrejurările morții, despre Sfântul Fanurie nu avem o biografie istorică păstrată în întregime. Ceea ce Biserica a primit și a păstrat despre el este legat în primul rând de icoana sa, descoperită la Rodos, și de cele douăsprezece scene ale muceniciei reprezentate în jurul chipului său.
Tocmai aici se află una dintre frumusețile acestei mărturii: un om pe care istoria pământească aproape că l-a acoperit cu uitarea a fost redescoperit de Biserică prin icoană, iar chipul său a devenit din nou mărturie despre puterea credinței în Hristos. Izvoarele ortodoxe subliniază că nu cunoaștem cu certitudine originea Sfântului Fanurie și nici perioada exactă în care a trăit. Tradiția îl așază în Rodos, iar icoana descoperită în vechea cetate constituie principala mărturie transmisă despre viața și pătimirea sa.
Un sfânt ieșit din taina veacurilor
Numele Fanurie este legat în limba greacă de ideea de „arătare”, „descoperire” sau „manifestare”. În lumina credinței ortodoxe, acest nume dobândește o frumusețe aparte atunci când este pus alături de împrejurarea în care sfântul a fost redescoperit: după ce memoria lui fusese pierdută în negura vremurilor, chipul său a fost scos la lumină dintre ruinele unei biserici.
Nu trebuie să confundăm însă această semnificație duhovnicească a numelui cu o dovadă istorică privind viața sa. Biserica nu ne cere să completăm ceea ce nu știm prin presupuneri. Dimpotrivă, adevărata cinstire a sfântului presupune și respectarea adevărului. Știm că este mucenic, știm că icoana îl prezintă ca pe un tânăr ostaș, știm că în jurul chipului său sunt zugrăvite douăsprezece scene ale pătimirii și știm că tradiția Bisericii a primit această mărturie și a așezat pomenirea sa la 27 august.
Restul trebuie primit cu discernământ.
Această precizie nu micșorează sfințenia Sfântului Fanurie. Dimpotrivă, ne arată că sfințenia nu este întemeiată pe cantitatea de informații pe care o avem despre un om, ci pe lucrarea lui Dumnezeu în viața acelui om.
Rodosul și redescoperirea icoanei
Pentru a înțelege apariția cultului Sfântului Fanurie trebuie să privim către insula Rodos, așezată în partea de sud-est a Mării Egee, într-un spațiu care, de-a lungul secolelor, a cunoscut schimbări politice, militare și religioase importante.
În perioada medievală, Rodosul a devenit un punct strategic deosebit de important în Mediterana orientală. Insula s-a aflat sub stăpânirea Cavalerilor Ioaniți, iar cetatea Rodosului a fost transformată într-o puternică fortificație. Într-un asemenea context istoric, zidurile cetății au fost reparate și consolidate în diferite perioade, iar ruinele unor construcții mai vechi au fost folosite pentru lucrările de fortificație.
Tradiția păstrată de Biserică relatează că, în timpul unor astfel de lucrări, au fost descoperite ruinele unei biserici vechi. Printre icoanele aflate acolo, cele mai multe erau deteriorate de trecerea timpului. Una însă se păstrase într-o stare uimitoare. Era icoana unui tânăr ostaș, iar în jurul chipului său erau zugrăvite douăsprezece scene care înfățișau chinurile suferite pentru Hristos. Deasupra icoanei putea fi citit numele: „Sfântul Fanurie”.
Icoana a fost arătată ierarhului locului, Nil al Rodosului, iar descoperirea ei a devenit începutul unei cinstiri care avea să se răspândească mai întâi în spațiul grecesc și apoi în întreaga lume ortodoxă.
Aici istoria și tradiția Bisericii se întâlnesc într-un mod foarte frumos. Istoria ne vorbește despre Rodos, despre cetate, despre schimbările politice și despre lumea medievală în care a fost redescoperită icoana. Tradiția Bisericii ne pune înainte chipul mucenicului și mărturia pătimirii sale.
Chipul unui tânăr ostaș
Icoana Sfântului Fanurie este una dintre cele mai importante mărturii ale cultului său. Sfântul este reprezentat ca un tânăr ostaș, purtând Crucea lui Hristos și o făclie aprinsă. În jurul său sunt zugrăvite cele douăsprezece scene ale muceniciei.
Această reprezentare nu este întâmplătoare.
Ostașul din icoană nu mai este un simplu soldat al unei împărății pământești. El a devenit ostaș al lui Hristos. Crucea pe care o poartă arată adevărata sa apartenență, iar făclia trimite către lumina credinței care nu poate fi stinsă de întunericul prigoanei.
Sfântul Apostol Pavel folosește imaginea luptei și a ostașului atunci când vorbește despre viața creștinului. Creștinul este chemat să fie statornic, să păstreze „credința” și să ducă lupta cea bună. Sfântul Fanurie este, în acest sens, imaginea vie a unui om care nu și-a separat credința de viață.
Pentru el, Hristos nu era o idee și nici un simplu nume. Hristos era Domnul pentru Care era pregătit să sufere.
Cele douăsprezece trepte ale muceniciei
Cele douăsprezece scene din icoană alcătuiesc aproape o adevărată sinaxă în imagini. Prima îl arată pe Sfântul Fanurie înaintea judecătorului, mărturisindu-și credința. Urmează lovirea lui cu pietre, bătaia, întemnițarea și sfâșierea trupului, rugăciunea din închisoare, aducerea din nou înaintea judecătorului și alte chinuri prin care mucenicul este încercat să renunțe la Hristos.
Tradiția iconografică îl arată apoi ars cu făclii, supus unor chinuri cumplite, aruncat între fiare sălbatice și supus altor încercări. Într-o altă scenă este adus înaintea unui altar și îndemnat să aducă jertfă idolilor, dar el refuză. Ultima scenă îl prezintă în mijlocul focului, rugându-se lui Dumnezeu și rămânând neclintit până la sfârșitul muceniciei sale.
Nu este nevoie să privim aceste scene doar ca pe o înșiruire de chinuri. În iconografia ortodoxă, fiecare dintre ele exprimă o realitate duhovnicească.
Mucenicul este încercat cu piatra, cu lovirea, cu focul, cu temnița, cu fiarele și cu amenințarea morții, dar adevărata luptă este una singură: va rămâne sau nu credincios lui Hristos?
Răspunsul Sfântului Fanurie este întotdeauna același: rămâne.
Mucenicia – biruință, nu înfrângere
Din perspectiva omenească, mucenicul pare învins. Este prins, judecat, chinuit și omorât. Din perspectiva Evangheliei însă, mucenicul este biruitor.
Aceasta este una dintre marile răsturnări de valori pe care creștinismul le aduce în istorie.
Lumea privește puterea prin stăpânire, bogăție, autoritate și capacitatea de a-i supune pe ceilalți. Biserica privește puterea prin fidelitatea față de Dumnezeu. Un om care nu poate fi despărțit de Hristos nici prin suferință, nici prin moarte este, în sensul cel mai adânc, un om liber.
Sfântul Fanurie nu biruie pentru că nu simte durerea. El biruie pentru că durerea nu reușește să-i smulgă credința.
De aceea, mucenicia lui trebuie înțeleasă hristologic: ea nu este o simplă suferință omenească, ci participarea mucenicului la Crucea lui Hristos. Mucenicul nu repetă jertfa Mântuitorului și nu adaugă ceva la lucrarea mântuitoare a Crucii. El își unește propria mărturisire cu Hristos, Cel care a biruit moartea.
Credința care trece dincolo de ruine
Există o legătură profundă între felul în care a fost descoperită icoana și mesajul pe care îl poartă Sfântul Fanurie.
Icoana a fost găsită între ruine.
Biserica era ruinată. Alte icoane fuseseră aproape șterse de vreme. Numele sfinților reprezentanți pe ele nu mai putea fi citit. Și totuși, chipul Sfântului Fanurie rămăsese vizibil.
Imaginea aceasta poate fi citită și duhovnicește.
Istoria poate acoperi numele oamenilor cu uitare. Imperiile dispar, cetățile se schimbă, zidurile se prăbușesc, generațiile trec. Dar ceea ce Dumnezeu a lucrat în sfinții Săi nu se pierde.
Sfântul Fanurie este, prin această redescoperire, și un mărturisitor al memoriei Bisericii. El ne arată că există o memorie mai adâncă decât memoria omenească: memoria lui Dumnezeu.
Un sfânt poate fi necunoscut oamenilor și totuși să fie cunoscut înaintea lui Dumnezeu.
Minunea și mijlocirea Sfântului
Cinstirea Sfântului Fanurie s-a răspândit și prin numeroase mărturii despre minunile săvârșite prin rugăciunile sale. Una dintre cele mai cunoscute tradiții este aceea despre cei trei preoți cretani care, după ce fuseseră hirotoniți, au fost capturați și duși robi la Rodos.
Potrivit tradiției, fiecare dintre cei trei a ajuns la un alt stăpân, iar fără să știe unul de celălalt, au cerut să poată merge la biserica Sfântului Fanurie. Acolo s-au rugat cu lacrimi înaintea icoanei mucenicului, cerând eliberarea lor.
Tradiția relatează că, în urma rugăciunilor lor, cei trei au fost eliberați în chip minunat și s-au întors în Creta, ducând cu ei și cinstirea Sfântului Fanurie. Acest episod a avut un rol important în răspândirea cultului său în spațiul cretan.
În înțelegerea ortodoxă, însă, minunea nu trebuie despărțită de Dumnezeu.
Sfântul nu este izvorul autonom al puterii dumnezeiești. El se roagă, mijlocește, iar Dumnezeu este Cel care lucrează.
Aceasta este și deosebirea dintre credință și superstiție. Credința îl îndreaptă pe om către Dumnezeu; superstiția îl face să caute puteri ascunse în obiecte, formule sau gesturi. Cinstirea Sfântului Fanurie aparține Bisericii tocmai pentru că este legată de rugăciune, de mijlocire și de Hristos.
Fanouropita și evlavia populară
În jurul Sfântului Fanurie s-a format și tradiția pregătirii fanouropitei, o pâine sau prăjitură de post adusă în legătură cu cinstirea sfântului.
Această tradiție este foarte răspândită în spațiul grecesc și, ulterior, în multe comunități ortodoxe. Ea trebuie însă înțeleasă corect: nu prăjitura în sine săvârșește minunea și nu există o formulă magică prin care un obiect pierdut trebuie să apară.
Ceea ce are valoare duhovnicească este rugăciunea și milostenia.
Acolo unde credinciosul pregătește ceva și împarte celor lipsiți, gestul poate deveni o expresie a iubirii creștine și a mulțumirii către Dumnezeu pentru ajutorul primit prin mijlocirea sfântului.
În jurul Sfântului Fanurie există și tradiția referitoare la mama sa. Aceasta aparține evlaviei și tradiției populare și nu trebuie prezentată drept informație biografică istorică sigură. Nu avem un izvor istoric independent care să ne permită să reconstruim viața mamei sale. Tocmai de aceea, într-o prezentare serioasă, tradiția trebuie respectată, dar și delimitată de ceea ce putem afirma istoric.
Ce ne spune astăzi Sfântul Fanurie
Poate că una dintre cele mai mari greșeli ar fi să-l reducem pe Sfântul Fanurie la imaginea unui sfânt „al lucrurilor pierdute”.
Biserica îl prăznuiește înainte de toate ca Mare Mucenic al lui Hristos.
Înainte de a fi chemat pentru lucruri pierdute, el trebuie întâlnit ca mărturisitor al credinței.
Înainte de a cere să ne fie găsit un lucru, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva noi înșine ne-am pierdut într-o lume care ne îndepărtează de Dumnezeu.
Putem pierde obiecte, drumuri, timp, oameni și posibilități. Dar există o pierdere mult mai gravă: pierderea legăturii cu Dumnezeu.
Iar aici Sfântul Fanurie devine pentru omul contemporan un adevărat călăuzitor.
El a fost „redescoperit” dintre ruine, dar mesajul său este că omul însuși poate fi restaurat de Dumnezeu. Un suflet acoperit de păcat nu este condamnat să rămână în ruină. Pocăința poate redeschide ceea ce părea închis. Rugăciunea poate reaprinde lumina care părea stinsă. Harul lui Dumnezeu poate ridica ceea ce omul credea pierdut pentru totdeauna.
În acest sens, adevărata „arătare” legată de numele Fanurie este mai adâncă decât găsirea unui lucru pierdut: este arătarea lui Hristos în viața omului.
Un mucenic pentru veacuri
Sfântul Fanurie rămâne înaintea noastră ca un tânăr care, potrivit mărturiei păstrate în icoană, a ales să rămână al lui Hristos atunci când credința sa a fost pusă la încercare.
Nu știm toate datele vieții lui. Nu știm cu exactitate anul nașterii sau anul morții. Nu putem reconstrui în amănunt copilăria și tinerețea sa. Dar avem ceva care, în perspectiva Bisericii, este mai important decât o biografie omenească: mărturia credinței sale.
Chipul lui a ieșit din ruine, dar nu pentru ca Biserica să admire o simplă descoperire arheologică. A ieșit la lumină pentru ca o mărturie despre Hristos să fie din nou auzită.
Crucea din mâna lui vorbește despre jertfă.
Făclia vorbește despre lumină.
Cele douăsprezece scene vorbesc despre răbdare.
Chipul tânărului mucenic vorbește despre curaj.
Iar biruința lui vorbește despre Hristos.
De aceea, când Biserica îl prăznuiește pe 27 august, nu îl așază înaintea noastră doar ca pe un sfânt care „arată” lucruri pierdute, ci ca pe un Mare Mucenic care arată drumul către Hristos.
Iar rugăciunea către el poate deveni, pentru fiecare creștin, o rugăciune pentru redescoperirea celor cu adevărat importante: credința pierdută, pacea sufletului, puterea de a ierta, dorința de pocăință și, mai presus de toate, comuniunea cu Dumnezeu.
Sfântul Fanurie a fost ascuns de veacuri, dar nu a fost uitat de Dumnezeu.
Icoana lui a ieșit dintre ruine, iar odată cu ea a ieșit la lumină și mărturia unui om care a preferat să piardă totul, decât să-L piardă pe Hristos.
Aceasta este adevărata lui viață.
Aceasta este adevărata lui mucenicie.
Și aceasta este moștenirea pe care Biserica o păstrează peste veacuri.
Sfinte Mare Mucenice Fanurie, cel Nou-Descoperit, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Sursa:Viețile Sfinților – luna august”, ediția în limba română, pentru ziua de 27 august, „Pătimirea Sfântului Mucenic Fanurie”.
Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, vol. V, Tesalonic, 1996, p. 533 – Pătimirea Sfântului Mucenic Fanurie.
Autor: Alexandru Ispas filosof
Comentarii
Trimiteți un comentariu