Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului – păzitorul dreptei credințe în vremea marilor frământări ale Bisericii

În ziua de 30 august, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, unul dintre ierarhii care au rămas în memoria Bisericii prin râvna lor pentru dreapta credință și prin statornicia cu care au apărat învățătura despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Viața sa se înscrie într-una dintre cele mai importante perioade ale creștinismului timpuriu, perioada în care Biserica ieșea din lunga noapte a persecuțiilor și intra într-o epocă nouă, dar în care libertatea dobândită avea să fie urmată de o luptă profundă pentru păstrarea nealterată a credinței apostolice. Sfântul Alexandru nu poate fi înțeles separat de veacul în care a trăit. El a fost contemporan cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare, cu Sfântul Mitrofan, cu Sfântul Alexandru al Alexandriei, cu Sfântul Atanasie cel Mare și cu ceilalți Părinți care au participat sau au fost legați de marele conflict teologic provocat de Arius. Este veacul în care Biserica a fost chemată să răspundă unei întrebări care, în aparență, putea părea teoretică, dar care în realitate atingea însăși inima Evangheliei: Cine este Iisus Hristos? Răspunsul Bisericii avea să fie formulat cu limpezime la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, în anul 325: Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, de o ființă cu Tatăl. În apărarea acestei credințe s-a aflat și Sfântul Alexandru al Constantinopolului. Pentru aceasta, pomenirea lui nu este doar pomenirea unui patriarh dintr-un veac îndepărtat, ci pomenirea unui păstor care a înțeles că responsabilitatea unui ierarh nu este numai aceea de a conduce o comunitate, ci și aceea de a păstra nealterată credința pe care a primit-o Biserica de la Apostoli. Un veac de trecere între persecuție și libertate Sfântul Alexandru a trăit într-o perioadă de schimbări uriașe. Creștinismul intrase în secolul al IV-lea purtând încă memoria persecuțiilor. Timp de mai multe generații, creștinii fuseseră priviți cu suspiciune de autoritățile imperiale, iar mărturisirea numelui lui Hristos putea atrage pierderea libertății, confiscarea averii, exilul, tortura sau moartea. Biserica își formase astfel o spiritualitate a mărturisirii, a martiriului și a răbdării. Dar odată cu împăratul Constantin cel Mare, situația s-a schimbat. Creștinismul a ieșit din clandestinitate, iar Biserica a primit posibilitatea de a-și desfășura viața public. Această schimbare a fost providențială, însă a adus și noi responsabilități. Creștinul nu mai era pus doar în fața întrebării dacă este dispus să moară pentru Hristos. Acum apărea o altă întrebare: cum va păstra Biserica adevărul despre Hristos într-o lume în care creștinismul devenea tot mai influent? În acest context trebuie așezată viața Sfântului Alexandru. Originea și începuturile vieții sale Tradiția hagiografică păstrată în Biserica Ortodoxă îl prezintă pe Sfântul Alexandru ca fiind născut în anul 239, în Calabria, într-o familie creștină, având părinți numiți Gheorghe și Vriena. Din tinerețe, Alexandru s-ar fi îndreptat către viața de nevoință, alegând rugăciunea, postul și retragerea departe de zgomotul lumii. Aceste elemente aparțin tradiției vieții sale și trebuie primite ca atare. Nu toate detaliile biografice timpurii pot fi verificate prin izvoare istorice contemporane lui. În schimb, memoria bisericească le-a păstrat pentru a sublinia chipul său duhovnicesc: încă din tinerețe, Alexandru era prezentat ca un om care își pusese viața sub ascultarea lui Dumnezeu. Tradiția spune că, după o perioadă de nevoință, a mers în Grecia, împreună cu doi ucenici, Vitalie și Nichifor, iar apoi a ajuns la Bizanț. Aici avea să înceapă etapa decisivă a vieții sale. La Bizanț, sub ascultarea Sfântului Mitrofan Bizanțul era atunci o cetate importantă, dar încă nu era marele Constantinopol al veacurilor următoare. Transformarea sa avea să se producă sub împăratul Constantin cel Mare. Biserica din Bizanț era păstorită de Sfântul Mitrofan, unul dintre ierarhii importanți ai epocii. Tradiția spune că Alexandru s-a făcut remarcat prin viața sa, prin înțelepciune și prin râvna sa pentru Biserică. El a fost rânduit protopop, iar apoi, în jurul anului 314, horepiscop, devenind un sprijin important pentru Sfântul Mitrofan, care era deja înaintat în vârstă. Această etapă este esențială pentru înțelegerea formării sale. Înainte de a deveni patriarh, Alexandru a fost slujitor. Înainte de a fi apărător public al dreptei credințe, a învățat ascultarea. Înainte de a primi responsabilitatea unei Biserici întregi, a învățat să poarte responsabilitatea celor încredințați lui. Această ordine este profundă din punct de vedere duhovnicesc. În Biserică, autoritatea adevărată nu se naște din dorința de putere, ci din slujire. Chemarea către Niceea În anul 325 avea să se producă unul dintre cele mai importante evenimente din istoria creștinismului: convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea. Împăratul Constantin cel Mare a chemat episcopii pentru a pune capăt tulburării care se răspândise în Biserică din cauza învățăturii lui Arius. Sfântul Mitrofan, din pricina vârstei înaintate și a slăbiciunii trupești, nu a putut merge personal la sinod. Tradiția bisericească spune că l-a trimis pe Alexandru să-l reprezinte. Astfel, cel care fusese până atunci ajutorul unui episcop bătrân avea să fie chemat să stea între Părinții care urmau să formuleze una dintre cele mai importante mărturisiri dogmatice ale Bisericii. Nu era o onoare lumească.Era o responsabilitate. La Niceea nu se discuta despre o problemă marginală. Era pusă în discuție însăși înțelegerea lui Hristos. Arius și problema dumnezeirii Fiului Arius, preot din Alexandria, ajunsese să învețe că Fiul lui Dumnezeu nu este veșnic în același sens în care este Tatăl și că Fiul este o făptură adusă la existență de Dumnezeu. Pentru Arius, Fiul era mai presus decât toate celelalte creaturi, dar nu era Dumnezeu adevărat în același sens cu Tatăl. Biserica a înțeles însă că această învățătură nu putea fi acceptată. De ce? Pentru că întreaga credință creștină este întemeiată pe faptul că Dumnezeu Însuși S-a apropiat de om. Hristos nu este un simplu mesager al lui Dumnezeu. El este Fiul lui Dumnezeu făcut om. Dacă Hristos ar fi fost o creatură, atunci omul nu ar fi intrat prin El în comuniune cu Dumnezeu Însuși. Aceasta era problema fundamentală. Nu era vorba despre o dispută asupra unui cuvânt. Era vorba despre mântuire. Mărturisirea de la Niceea Părinții adunați la Niceea au formulat răspunsul Bisericii prin Simbolul de Credință. Ei au mărturisit despre Fiul: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl.” Aceste cuvinte sunt esențiale. „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” arată că Fiul este cu adevărat Dumnezeu. „Născut, iar nu făcut” arată că Fiul nu este o creatură. „Cel de o ființă cu Tatăl” arată că Fiul are aceeași ființă dumnezeiască cu Tatăl. Astfel, Biserica a respins învățătura lui Arius și a apărat credința apostolică. Sfântul Alexandru este păstrat de tradiția Bisericii ca unul dintre apărătorii acestei credințe. Alexandru, apărător al dreptei credințe La Niceea, Alexandru nu a reprezentat o opinie personală. El reprezenta Biserica din Bizanț și, potrivit tradiției, pe Sfântul Mitrofan. În el vedem chipul unui episcop care înțelege că păstrarea credinței nu este o chestiune de prestigiu personal. Atunci când adevărul este atacat, episcopul nu are libertatea de a-l modifica pentru a obține liniște. Sfântul Alexandru avea să demonstreze acest lucru și după Sinod. Pentru că, deși Niceea condamnase arianismul, problema nu dispăruse. Întoarcerea la Bizanț și moștenirea Sfântului Mitrofan După încheierea Sinodului, Alexandru s-a întors la Bizanț. Tradiția bisericească păstrează un episod important: după întoarcerea lui Alexandru, Sfântul Mitrofan ar fi primit înștiințare că se apropie sfârșitul vieții sale și că Alexandru urma să-i fie succesor. Astfel, după moartea lui Mitrofan, Alexandru a devenit păstorul Bisericii din Bizanț. În acel moment, responsabilitatea lui devenea mult mai mare. El trebuia să conducă Biserica într-o perioadă în care hotărârile de la Niceea erau contestate, iar arianismul continua să aibă sprijinitori puternici. Constantinopolul, noul centru al Imperiului În timpul lui Constantin cel Mare, Bizanțul a fost transformat în noua capitală imperială. Noua cetate, Constantinopolul, a devenit un centru politic, economic și cultural de prim rang. Biserica din acest oraș urma să dobândească o importanță din ce în ce mai mare. Dar această apropiere de puterea imperială putea deveni și o încercare. Sfântul Alexandru trebuia să rămână păstor al Bisericii și să nu permită ca adevărul credinței să fie schimbat după interesele politice ale momentului. Aici se află una dintre cele mai puternice dimensiuni ale mărturiei sale. Arianismul după Sinodul de la Niceea. După Niceea, susținătorii lui Arius nu au dispărut. Dimpotrivă, au continuat să aibă influență. Unii episcopi au încercat să reabiliteze persoane condamnate sau să slăbească formularea niceeană. Situația era complicată și de implicarea împăratului. Constantin cel Mare dorea unitatea imperiului și privea cu îngrijorare conflictele dintre episcopi. Pentru împărat, pacea Bisericii era și o problemă a stabilității imperiale. Pentru episcopi, însă, pacea nu putea fi cumpărată cu prețul adevărului. Sfântul Alexandru avea să fie pus exact în această situație. Încercarea de a-l readuce pe Arius în comuniune ,La un moment dat, Arius a primit sprijin pentru revenirea în comuniunea Bisericii. Împăratul Constantin a ajuns să creadă că acesta acceptase credința stabilită la Niceea. Sfântul Alexandru însă cunoștea poziția lui Arius și nu voia să primească în comuniune pe cineva care, în realitate, nu renunțase la învățătura sa. În tradiția bisericească este păstrat episodul în care Arius ar fi ascuns asupra sa propria mărturisire eretică și, atunci când era întrebat de împărat dacă acceptă credința Bisericii, ar fi jurat că o acceptă, în timp ce gândul său rămânea la învățătura ariană. Această povestire aparține tradiției hagiografice și trebuie privită în acest cadru. Ea exprimă însă o idee importantă: pentru Sfântul Alexandru, nu era suficientă o formulă rostită cu buzele. Credința trebuia să fie adevărată și în inimă. Înainte de momentul în care Arius urma să fie primit în biserică, Sfântul Alexandru s-a retras în rugăciune. Această scenă este una dintre cele mai puternice din tradiția vieții sale. Patriarhul nu avea puterea să oprească singur hotărârile împărătești. Nu putea controla oamenii. Nu putea controla împrejurările. Dar putea să se roage. Și aceasta a făcut. Tradiția spune că s-a rugat înaintea Sfântului Altar, cerându-i lui Dumnezeu să nu îngăduie ca el să fie pus în situația de a-l primi pe Arius în comuniune. Rugăciunea lui nu era o rugăciune împotriva unui om din ură. Era rugăciunea unui păstor care se temea pentru Biserică. Moartea lui Arius În ziua în care Arius urma să fie primit în biserică, s-a întâmplat ceea ce tradiția Bisericii a păstrat drept o intervenție providențială. Arius a murit în mod neașteptat înainte de a intra în biserică. Istoricii bisericești vechi relatează episodul, deși detaliile diferă între relatări. Tradiția sinaxarică descrie moartea lui în termeni foarte puternici și o pune în legătură cu rugăciunea Sfântului Alexandru. Aici trebuie păstrată o măsură duhovnicească. Biserica nu-l cinstește pe Alexandru pentru că „a învins un om”. Îl cinstește pentru că a apărat adevărul. Adevărata biruință nu a fost moartea lui Arius,adevărata biruință a fost păstrarea mărturisirii despre Hristos. Sfântul Alexandru și puterea rugăciunii În viața Sfântului Alexandru există un element care revine mereu: rugăciunea. El nu a fost doar un polemist.Nu a fost doar un episcop care știa să argumenteze. A fost un om care se ruga.Aceasta explică și de ce tradiția bisericească îl cinstește atât de mult. În fața unei crize pe care oamenii nu o puteau rezolva prin puterea lor, el s-a întors către Dumnezeu. Pentru Biserică, aceasta este o lecție fundamental. Mărturisirea fără rugăciune poate deveni orgoliu. Rugăciunea fără adevăr poate deveni sentimentalism. Sfântul Alexandru a unit cele două. A apărat adevărul și s-a rugat. Lupta și cu păgânismul. Tradiția vieții sale păstrează și mărturii despre confruntarea lui cu filosofi și cu păgâni. Aceste relatări trebuie citite în registrul hagiografic în care au fost transmise. Ele exprimă însă o realitate importantă a epocii: creștinismul se afla într-o lume în care vechile religii și vechile concepții filosofice nu dispăruseră. Biserica trebuia să mărturisească faptul că adevărul despre Dumnezeu nu este doar rezultatul speculației filosofice, ci se descoperă în Hristos. Sfântul Alexandru apare în tradiție ca un ierarh care nu se temea de confruntarea intelectuală, dar care își întemeia mărturia pe credința Bisericii. Ultimii ani Sfântul Alexandru a continuat să păstorească Biserica din Constantinopol până la sfârșitul vieții. A trecut prin una dintre cele mai complicate perioade ale istoriei creștine. A văzut condamnarea lui Arius, a văzut apoi încercarea de reabilitare a acestuia. A cunoscut tensiunile dintre diferitele grupări episcopale.A trăit într-un oraș care devenea centrul Imperiului.Și, în toate acestea, a rămas legat de credința pe care o primise. Tradiția fixează moartea sa în jurul anului 337, în vremea împăratului Constantin cel Mare. După moartea sa, lupta ariană nu a încetat. Dar Sfântul Alexandru își împlinise slujirea. Un episcop care a înțeles ce înseamnă păstorirea,ceea ce impresionează în viața Sfântului Alexandru nu este numai poziția lui doctrinară. Este responsabilitatea pe care și-a asumat-o. El a înțeles că păstorul nu este proprietarul turmei. Turma aparține lui Hristos. Episcopul este slujitor. De aceea, atunci când apăra credința, nu apăra propria sa autoritate, ci ceea ce primise de la Biserică. Aceasta este una dintre cele mai importante lecții pentru orice epocă. Sfântul Alexandru și taina Bisericii.Biserica este Trupul lui Hristos. De aceea, ceea ce Biserica mărturisește despre Hristos nu este un detaliu secundar. Dacă Hristos este Dumnezeu adevărat, atunci Biserica este comunitatea celor care intră în comuniune cu Dumnezeu prin El .Dacă Hristos ar fi o creatură, atunci această comuniune ar fi schimbată fundamental. De aceea, Părinții de la Niceea nu au acceptat să spună doar că Hristos este „asemănător” cu Tatăl. Ei au mărturisit că este de o ființă cu Tatăl. Această mărturisire stă la baza credinței ortodoxe. Sfântul Alexandru a fost unul dintre cei care au apărat-o. Actualitatea mărturiei sale. La aproape șaptesprezece veacuri de la epoca sa, Sfântul Alexandru nu a devenit mai puțin actual. Dimpotrivă.Lumea contemporană este plină de opinii despre Dumnezeu. Mulți vorbesc despre Hristos. Unii Îl văd ca pe un filosof.Alții ca pe un profet. Alții ca pe un simplu model moral. Biserica însă continuă să mărturisească ceea ce au mărturisit Părinții de la Niceea: Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Aceasta este diferența dintre creștinism și o simplă filosofie morală. Creștinul nu urmează doar o învățătură. Îl urmează pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Credința nu se negociază Viața Sfântului Alexandru mai transmite o lecție: credința nu poate fi negociată pentru avantaje vremelnice. El ar fi putut alege calea ușoară.Ar fi putut primi presiunea imperială. Ar fi putut spune că este mai importantă pacea decât disputa teologică.Dar ar fi fost o pace falsă,pacea adevărată nu se construiește prin abandonarea adevărului. Biserica trebuie să fie blândă cu oamenii, dar neclintită în adevăr.Aceasta este calea Sfântului Alexandru. Chipul duhovnicesc al Sfântului Alexandru Dacă ar fi să adunăm într-o singură imagine întreaga sa viață, am vedea un episcop aflat înaintea Sfântului Altar.În afara bisericii, lumea se schimbă,împărații se succed.Orașele se transformă. Partidele teologice se ridică și dispar. Dar înaintea altarului rămâne Hristos. Acolo se află centrul vieții sale. De aceea, cea mai importantă armă a lui nu a fost puterea omenească. A fost rugăciunea. Și cea mai mare avere a lui nu a fost autoritatea patriarhală. A fost credința. Moștenirea sa pentru Biserică Sfântul Alexandru nu a lăsat în urmă o operă teologică vastă, precum Sfântul Atanasie cel Mare sau Sfântul Vasile cel Mare. Dar a lăsat ceva la fel de important: mărturia vieții. A arătat că un episcop poate fi pus înaintea împăratului și să nu-și piardă libertatea sufletului. A arătat că adevărul poate fi apărat fără ură. A arătat că rugăciunea nu este retragere din responsabilitate, ci izvorul adevăratei responsabilități. A arătat că Biserica nu trebuie să se teamă atunci când este pusă la încercare. Și a arătat că un singur păstor statornic poate deveni mărturie pentru generații întregi. Sfântul Alexandru și noi Pomenirea lui ne cheamă să ne întrebăm nu numai ce credem despre Hristos, ci și dacă viața noastră este în acord cu ceea ce mărturisim. Este ușor să spunem „cred”. Mai greu este să trăim credința. Este ușor să apărăm o idee. Mai greu este să ne rugăm pentru cei care nu o înțeleg. Este ușor să condamnăm. Mai greu este să păstrăm adevărul fără să ne pierdem dragostea. Sfântul Alexandru ne arată această unitate. El a fost ferm în dogmă și om al rugăciunii. A fost apărător al credinței și păstor. A fost neclintit în adevăr și nu a transformat lupta într-o căutare a gloriei personale. Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, rămâne una dintre figurile importante ale generației care a apărat credința Bisericii după încetarea persecuțiilor. Viața lui este legată de Sfântul Mitrofan, de Bizanțul care devenea Constantinopol, de împăratul Constantin cel Mare, de Sinodul I Ecumenic și de marea controversă ariană. Dar dincolo de toate aceste evenimente istorice rămâne omul.Un om care s-a rugat. Un cleric care a ascultat. Un episcop care a păstorit. Un mărturisitor care nu a acceptat să schimbe adevărul. Un ierarh care a înțeles că Biserica nu îi aparține lui, ci lui Hristos. De aceea, memoria lui nu a fost păstrată doar în cărțile de istorie.A fost păstrată în rugăciunea Bisericii. În fiecare an, la 30 august, numele lui este rostit cu evlavie, iar credincioșii sunt chemați să privească spre mărturia sa. Sfântul Alexandru ne spune, prin întreaga sa viață, că adevărul creștin nu este o simplă opinie, că dogma nu este o construcție rece și că apărarea credinței nu este o luptă pentru putere. În centrul tuturor se află Hristos. Pentru El a mărturisit,pentru El s-a rugat. Pentru adevărul despre El a stat împotriva rătăcirii. Iar aceasta este moștenirea pe care Sfântul Alexandru o lasă Bisericii: să nu ne fie rușine de adevărul credinței, să nu-l schimbăm după duhul vremurilor și să nu uităm niciodată că dreapta credință trebuie să fie unită cu rugăciunea și cu o viață trăită în Hristos. Sfinte Ierarhe Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, păzitorule al dreptei credințe și mărturisitorule al adevărului lui Hristos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, ca să rămânem statornici în credința Bisericii, să păstrăm pacea cea adevărată și să-L mărturisim pe Hristos cu buzele, cu mintea și cu întreaga noastră viață. Sursa : Sursă: Viața Sfântului Ierarh Alexandru, Arhiepiscopul Constantinopolului, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Patriarhia Română. Autor: Alexandru Ispas filosof si istoric