Cuvânt la Duminica a V-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

„Nu tot cel ce zice mie: Doamne, Doamne va intra întru Împărăția cerurilor” (Mat. 7, 21)

Despre rugăciunea cea nedemnă și păcătoasă

Nu de mult eu am vorbit despre aceea, că mulți la rugăciune, arată răceală și trândăvie, se arată somnoroși, cască și se întind, sau îndeobște cată încoace și încolo, și vădesc un adevărat dispreț pentru rugăciune.

Astăzi voi vorbi despre o altă greșeală, care încă se săvârșește între altele, și care este încă mai pierzătoare și mai primejdioasă, decât cea dinainte.

Mulți adică arată la rugăciune multă râvnă, se pleacă adânc, chiar se aruncă cu fața la pământ, varsă călduroase lacrimi, suspină cu amar, întind mâinile, și vădesc multă ardoare; dar întrebuințează rău această căldură și sârguință spre dauna sufletului lor. Adică ei strigă la Dumnezeu nu pentru păcatele lor și-l roagă nu pentru iertarea greșelilor lor, ci îndreptează această râvnă a lor împotriva vrăjmașilor lor, plâng la Dumnezeu pentru pedepsirea și smerirea lor.

Ei fac asemenea aceluia, care ascuțește sabia sa, nu pentru ca să o întrebuințeze împotriva vrăjmașilor, ci pentru ca să lovească cu ea propriul său trup. De asemenea se folosesc acești oameni de rugăciune, nu pentru a dobândi iertarea păcatelor lor, ci pentru a cere de la Dumnezeu pedepsirea vrăjmașilor lor. Acesta înseamnă tot la fel ca și când cineva s-ar arunca în propria sa sabie, încă și aceasta a născocit-o vrăjmașul cel rău, Satana, pentru ca în toate chipurile putincioase să ne piardă atât prin râvna întru rugăciune, cât și prin trândăvie și răceală.

Unii jignesc pe Dumnezeu prin disprețul lor pentru rugăciune, și vădesc prin răceala lor nesocotința lor pentru Dumnezeu, alții, măcar că arată râvnă, dar arată această râvnă spre nimicirea mântuirii lor celei sufletești. Acela, gândește Satana, este ușor de minte și trândav, și aceasta este de ajuns, ca el să nu tragă nici un folos de la rugăciunea sa. Celălalt, zice Satana mai departe, este râvnitor și învăpăiat. Așadar ce este de făcut? Eu nu pot slăbi râvna lui, de aceea trebuie să caut altă cale, spre a-l pierde.

Cum însă? Eu voi face, ca el să întrebuințeze rău râvna sa, și să o aplice nedrept. A se ruga împotriva vrăjmașilor săi este o nedreptate. Dacă el face aceasta, atunci de la rugăciunea lui cea râvnitoare nu numai nu va avea nici un folos, ci prin aceea încă mai mult se va vătăma, decât prin răceală și prin trândăvie. Atât de viclene sunt planurile acestui rău vrăjmaș! Pe unii îi răstoarnă în pierzare prin trândăvie, pe alții prin râvnă, când această râvnă a lor nu corespunde legii lui Dumnezeu.

Dar noi trebuie să auzim încă, cum sună rugăciunea lor, și din aceea să cunoaștem nebunia sufletului lor. Eu mă rușinez, când voiesc să aduc cuvintele nebunilor, dar trebuie să le aduc, trebuie să repet sunetele limbii lor cele fără de minte. Cum sună deci rugăciunea lor? „Răzbună-mă, Doamne, se roagă ei, de vrăjmașii mei, și arată-le, că tu ești Dumnezeul meu”. O nebune, omule! Nu dintru aceea că noi ne mâniem, ne necăjim și ne înfuriem, vede cineva, că noi avem un Dumnezeu, ci din aceea că noi suntem blânzi, liniștiți și prietenoși, și întru toate ne purtăm cuminte și cu fapte bune: „Așa zice Dumnezeu, să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre cele bune, și să proslăvească pe Tatăl vostru cel din cer”. (Mat. 5, 16).

Nu vezi tu oare, că este împotriva lui Dumnezeu, când cerem de la Dânsul, ca să pedepsească pe vrăjmașii noștri? Poate vei întreba: pentru ce acesta este împotriva lui Dumnezeu? Pentru că, îți voi răspunde eu, Însuși Dumnezeu a zis „rugați-vă pentru vrăjmașii voștri”. (Mat. 5, 44).

Pentru că El Însuși a pus legea aceasta. Deci dacă tu ceri de la legiuitor, ca să calce legea sa proprie, și ceri, ca el să dea o poruncă potrivnică; dacă tu rogi pe acela, care te-a oprit a te ruga împotriva vrăjmașilor tăi, ca să audă rugăciunea ta cea dușmănească, atunci când faci aceasta, nu săvârșești rugăciune, ci batjocorești pe dătătorul legii și înfrunți pe acela, care altminteri ți-ar fi dat, pentru rugăciunea ta, toate bunurile.

Și spune mie, cum ar fi cu putință, ca Dumnezeu să audă rugăciunea ta, când tu înfrunți pe acela, care trebuie să o audă? Când tu faci aceasta, zădărnicești mântuirea ta cea sufletească și te arunci în prăpastie, când tu necinstești pe potrivnicul tău în fața Domnului și împăratului tău. Deși nu-l lovești cu mâinile, dar îl lovești cu cuvintele. Așa ceva nu ai cuteza tu în ochii stăpânirii celei pământești, împotriva celui împreună cu tine rob, de frica unei pedepse aspre. Și cu dreptate.

Dacă tu nu cutezi înaintea stăpânirii celei pământești a necinsti pe cel împreună cu tine rob; apoi cum poți tu cuteza a face aceasta înaintea ochilor lui Dumnezeu? Spune, nu te înfiori, nu te cutremuri, când în mijlocul rugăciunii te mânii, te înfurii, te turbezi, și te arăți mai grozav și mai nemilostiv, decât acel rob din Evanghelie, care pretinde de la alt rob cei o sută de dinari? Ca să vezi, că ești încă mai cutezător, decât acel rob, nu ai decât să-ți amintești povestirea evanghelică. (Mat. 18, 24 urm.).

El era dator Domnului său cu zece mii de talanți, dar fiindcă nu-i putea plăti, s-a rugat Domnului său, ca să aștepte (și să-l păsuiască) până ce va vinde toate ale sale, că așa să poată plăti toată datoria Domnului său. Când Domnul l-a văzut atât de trist, s-a milostivit asupra-i, și i-a iertat cei zece mii de talanți. Deci după ce acest rob s-a dus, a aflat pe alt rob, tovarășul său, care ii era dator cu o sută de dinari, l-a apucat și cu toată asprimea și nemilostivirea a cerut de la dânsul plata, însă Domnul când a auzit aceasta, a poruncit să-l arunce în temniță.

Cumpănește acum, cât de mult covârșești tu la cruzime, pe acest rob, când te rogi pentru pedepsirea vrăjmașilor tăi! Acela n-a cerut de la Domnul său, ca el să-i scoată cei o sută de dinari, ci i-a cerut el însuși. Iar tu ceri de la Domnul, adică de la Dumnezeu, o lucrare așa de batjocoritoare și neiertată.

Așa tu voiești, ca Însuși Domnul să pedepsească pe robul, tovarășul tău. Acela a apucat pe tovarășul său nu în fața Domnului, ci afară de casă, iar tu faci aceeași faptă, pe când stai la rugăciune, înaintea ochilor împăratului tău. Deci, dacă acel rob, care n-a cerut de la Însuși Domnul executarea datoriei, și tocmai după ce ieșise dinaintea Domnului său, a apucat pe tovarășul său, dacă acesta, zic n-a dobândit iertarea de la Domnul, apoi cât de mult vei fi pedepsit tu, care ceri la Domnul tău aceeași lucrare rea, și sugrumi pe tovarășul tău înaintea ochilor lui?

Ce faci tu, neînțelegătorul? Pe când stai înaintea lui Dumnezeu, spre a dobândi de la el iertarea păcatelor tale, umpli inima ta de ură și de mânie!

Într-un timp, când noi trebuie să fim cei mai blânzi, când vorbim cum Domnul când plângem, cerând iertarea păcatelor noastre, așteptăm îndurare, har și iertare, cum, în același moment putem a ne mânia, a trece în furia cea de afară, și a umplea gura noastră cu otravă și cu amărăciune?

Spune-mi deci, cum putem noi nădăjdui, că vom dobândi de la Dumnezeu, har și mântuire, când noi punem numai masca unei rugăciuni smerite, dar îndată ne aruncăm în cuvinte semețe și fără de judecată și așa amărâm pe Domnul asupra noastră înșine?

Ai venit în Biserică, spre a vindeca rănile tale, iar nu spre a zgândări mai tare pe ale aproapelui tău. Timpul rugăciunii este timpul îndurării și al suspinului, iar nu al mânierii și al urii; timpul lacrimilor, iar nu al necazului și al dușmăniei. Pentru ce amesteci unele cu altele niște lucruri atât de contradictorii? Pentru ce te combați pe tine însuți? Pentru ce dărâmi propria ta zidire?

Cel ce se roagă trebuie mai mult decât oricine a avea o minte liniștită, un duh smerit și o inimă înfrântă. Dar cine strigă asupra vrăjmașilor săi totdeauna va fi lipsit de asemenea însușiri. El este plin de mânie și pentru aceea nu poate avea simțul cel liniștit al smereniei.

Dar poate îmi vei răspunde, că duhul tău se înflăcărează prin amintirea de vrăjmașii tăi; inima ta se învăpăiază, și când gândești la nedreptatea ce ai suferit, nu poți înfrâna învăluirea ta. Bine, dar tu trebuie să pui împotriva acestei porniri amintirea de păcatele tale și frica de judecata cea viitoare. Adă-ți aminte numai, cât de mare este vinovăția ta către Domnul, și că tu pentru toate păcatele tale ești vrednic de osândă, și frica de aceasta va birui acea mânie asupra aproapelui tău, căci această frică trebuie să fie mai mare și mai puternică, decât patimile tale. Când te rogi, adă-ți aminte de iad, de pedepsele și de chinurile cele veșnice, atunci desigur vrăjmașul tău nu-ți va mai putea veni în minte.

Înfrânge duhul tău și smerește sufletul tău prin amintirea de propriile tale păcate, atunci nu va putea mânia să învăluie inima ta.

Dar tocmai aceasta este pricina tuturor relelor, că noi călcările de lege ale altora le urmărim cu cea mai mare amănunțime, iar pe ale noastre le trecem cu vederea cu un pogorământ foarte mare.

Și totuși noi trebuie să urmăm dimpotrivă. Noi pururea trebuie să ținem în minte păcatele noastre, iar nelegiuirile altora niciodată să nu le pomenim. Când noi vom face aceasta, atunci și Dumnezeu va fi milostiv și îndurat către noi, și noi vom înceta de a mai purta veșnice dușmănii și veșnice vrăjmășii către cei de aproape ai noștri. Și dacă cândva ne-ar mai veni vreuna, noi vom lăsa ura repede iarăși să se ducă și prin acesta tot așa repede vom dobândi și iertarea păcatelor noastre.

Adică precum acela, care de-a pururea pomenește greșelile aproapelui său, oprește prin aceasta pe Dumnezeu, de a ierta pe ale lui însuși, așa dimpotrivă, acela care este curat de ură, curând este curat și de păcate.

Căci dacă noi, care suntem păcătoși și din fire mânioși iertăm, din ascultare către porunca cea dumnezeiască atacurile cele suferite, cu cât mai vârtos Dumnezeu cel iubitor de oameni, cel plin de dragoste și blând, va ierta păcatele noastre, și tocmai prin iertarea acelora va răsplăti omenia noastră către cei de aproape ai noștri? Fie ca noi toți să fim părtași iertării păcatelor noastre, prin harul și prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea și slava în vecii vecilor! Amin.