CAZANIA DUMINICII A OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre nădejde)

 

Frați creștini,

Istorisirea pe care ați auzit-o în Sfânta Evanghelie de astăzi trezește, în inima fiecăruia, puterea nădejdii, care a fost sădită aici de Dumnezeu și o îndrumează minunat spre Însuși Dătătorul și Împlinitorul ei, spre Dumnezeu. În adevăr, sufletul omului simte în sine puterea nădejdii, pe care nici primejdiile, nici nevoile, nici nenorocirile, nici oricare alt necaz, oricât de mare, nu poate să o dezrădăcineze. Nădejdea nu ne părăsește nici în ceasul morții, căci și atunci, stând de față, ne încurajează, ne făgăduiește sănătate și viață. Ea întărește pe om la orice lucru și în orice împrejurare. Plugarul rabdă osteneala plugăriei, fiindcă nădăjduiește să ajungă la secerișul roadelor sale. Corăbierul nu ia în seamă primejdiile mării, fiindcă nădăjduiește să ajungă în cele din urmă la limanul dorit. Bolnavul își mângâie durerile bolii, fiindcă nădăjduiește să dobândească vindecarea de suferințe și însănătoșirea. Nădejdea izbăvirii ne mângâie în toate necazurile și ne ușurează în toate greutățile pe care ni le pricinuiesc prigonirile, pârile, clevetirile, vrăjmășiile și orice alte întristări.

Mare este, cu adevărat, iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Pentru păcat, Dumnezeu a lipsit pe om de desfătarea raiului și l-a izgonit în pământul acesta. zicând: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat va fi pământul pentru tine; cu osteneală să te hrănești dintr-însul, în toate zilele vieții tale. Spini și pălămidă îți va rodi el“ (Facere 3, 17-18), adică necazuri, primejdii, nevoi, boli; însă a lăsat în inima lui puterea nădejdii, ea pe o doctorie mângâietoare a necazurilor și ca pe un balsam potolitor al primejdiilor și al întristărilor, prin făgăduința trimiterii Izbăvitorului neamului omenesc, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos (Facere 3, 15).

Ceea ee se întâmplă cu celelalte puteri pe care le-a sădit Dumnezeu în firea omului pentru mântuirea lui, se întâmplă și cu puterea nădejdii. A pus Dumnezeu în firea noastră dorința, pe care s-o îndreptăm spre Dumnezeu și, iubindu-L pe El din toată inima, să moștenim Împărăția Lui cea veșnică. Dar noi, dăruind toată dorința noastră celor pământești și iubind din toată inima desfătările trupești și deșertăciunea lumii, ne facem vinovați de osânda veșnică. A pus Dumnezeu în firea noastră suferința, care este tăria și puterea sufletului, prin care să ne îmbărbătăm împotriva ispitelor diavolului și să luptăm împotriva bântuielilor păcatului; dar noi, din pricina suferinței, umplem gura noastră de ocări și întrarmăm mâinile noastre asupra aproapelui. Meșterul a făcut cuțitul spre folosul oamenilor, dar oamenii, întrebuințând în rău cuțitul, se omoară cu el unii pe alții.

Dumnezeu a sădit în inimile noastre suferința și dorința, ca să le folosim ca pe niște unelte ale mântuirii, dar noi, întrebuințându-le rău, le facem unelte de pierzare. Același lucru facem și cu nădejdea. Ne-a dat Dumnezeu harul cel mare al nădejdii, ca totdeauna nădăjduind în El, să avem scăpare puternică de primejdiile vieții trupești și liman liniștit al mântuirii sufletului nostru; dar noi ne punem toată nădejdea noastră în oameni, în bani, în pietre scumpe, în lucruri trecătoare și stricăcioase. O astfel de nădejde nu este nicidecum folositoare și mântuitoare, ci vătămătoare și pierzătoare de suflet.

Dumnezeu prin cuvânt a învățat și prin fapte a dovedit că nu în oameni, ci în El se cuvine să nădăjduim, cum ne spune și psalmistul, zicând: „Nu vă nădăjduiți spre fiii oamenilor, întru care nu este mântuire“ (Psalm 145, 2). Iar aceasta pentru că nădejdea noastră nu poate avea temelie puternică în cele pământești și trecătoare, ci numai în Stăpânul lor, în Dumnezeu, „căci în mâna Lui sunt marginile pământului, și înălțimile munților ale Lui sunt; că a Lui este marea, căci El a făcut-o pe ea, și uscatul mâinile Lui l-au zidit“ (Psalm 94, 4-5), cum ne spune psalmistul. „Ferice de cel ce-și pune nădejdea în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele din ele“ (Psalm 145, 5-6), ne spune același psalmist, căci numai Dumnezeu este Acela „care păzește adevărul în veac, Cel ce face judecată celor năpăstuiți, Cel ce dă hrană celor flămânzi; Domnul dezleagă pe cei ferecați în obezi, îndreaptă pe cei gârboviți, Domnul înțelepțește orbii, Domnul iubește pe cei drepți, Domnul păzește pe cei pribegi, sprijinește pe sărac, pe orfani și pe văduvă și gândurile păcătoșilor le va pierde“ (Psalm 145, 6-9).

Evanghelia care s-a citit astăzi ne-a arătat că cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu nu rămân niciodată lipsiți de harurile Lui. Cinci mii de bărbați poate și alte cinci mii de femei și copii au avut atâta nădejde în Mântuitorul lumii, încât au mers în pustie pe jos, ducând pe bolnavii lor și neluând nici o hrană cu dânșii. Ce au luat ei de la Acela în care nădăjduiau? Oare, au luat numai ceea ce nădăjduiau? Domnul nu numai le-a vindecat pe toți bolnavii, ci s-a îngrijit și de dânșii, de toți, căci prin peștii și pâinile binecuvântate i-a săturat. Ucenicii Lui îl rugau ca să-i libereze, iar El n-a voit să-i lase să plece, înainte de a le vindeca bolnavii lor și a-i sătura cu pâine și pește. De astfel de pilde este plină Sfânta Scriptură ; însă prin aceasta se adeverește tocmai cuvântul psalmistului care zice: „În Tine au nădăjduit părinții noștri; nădăjduit-au și i-ai izbăvit pe dânșii. Către Tine au strigat și s-au mântuit, nădăjduit-au în Tine și n-au fost rușinați“ (Psalm 21, 4-5).

Într-adevăr mare har este nădejdea în Dumnezeu. Aceasta este fiică adevărată a credinței. Credința naște în inima omului nădejdea în Dumnezeu. De aici cunoaștem cât de folositoare este credința, în această viață. Cel credincios primește în pace însăși lupta morții și întâmpină cu bărbăție înfricoșările celui din urmă ceas al vieții, deoarece el crede că moartea nu este moarte, ci mutare din viața cea vremelnică, la viața cea veșnică; el nădăjduiește că în acel ceas sfinții îngeri, povățuitorii și păzitorii credincioșilor, stau de față sprijinindu-l, dându-i curaj, ajutându-i; de aceea, el vede sfârșitul vieții lui fără durere, nerușinat, liniștit. Pentru cel ce și-a pus nădejdea numai în bunurile și în bucuriile acestei vieți și care, pentru împlinirea poftelor lui, nu s-a gândit nicidecum, nici la aproapele lui și nici la Dumnezeu, lupta morții este cumplită și nesuferită, iar ceasul cel de pe urmă al vieții lui este plin de durere, de tulburare și de deznădejde mare. Se înfricoșează de toate, dar mai cu seamă de despărțirea lui de lume și îi de averile lui.

Deci nădejde, bunătate sfântă, vistierie neprețuită, balsam ceresc, har desăvârșit, pogoară-te de sus, de la Părintele luminilor, mângâie sufletele noastre și le întărește în lupta spre mai bine, ca fără de patimă, nerușinat, în pace și cu încredere desăvârșită să întâmpinăm clipa cea mai din urmă a vieții noastre și cu sufletul senin și curat să putem întâmpina hotărârea din urmă, a Dreptului Judecător.

Împărate ceresc, prea dulce Mântuitor al sufletelor noastre! Tu toate le poți și toate Te ascultă. Tu, Cel ce ai sădit în inimile noastre nădejdea, învrednicește-ne pe noi, prin harul Tău; ca niciodată să nu nădăjduim mai mult spre oameni și spre lucrurile cele vremelnice ale lumii, decât spre Tine; ci totdeauna ne îndrumează toată nădejdea noastră spre milostivirea Ta și spre puterea Ta cea peste toate. Atunci vom fi fericiți, căci Tu ai zis prin proorocul Tău că: „fericit este omul cel ce-și pune nădejdea în Domnul Dumnezeul lui“ (Psalm 145, 4-5). Amin!