TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII A OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

 

Frați creștini,

Domnul Iisus a arătat milostivirea Sa cea dumnezeiască și puterea Sa cea nemărginită față de orbi, ologi, ciungi, leproși, slăbănogi, surzi, muți, față de cei ce pătimeau de friguri, față de cei îndrăciți. A vindecat toată boala și toată neputința, a gonit demoni, a înviat morți, a sculat pe Lazăr cel mort de patru zile, a făcut multe și mari minuni. Dar Sfânta Evanghelie, pe care ați auzit-o astăzi, ne mai pune înainte și o altfel de minune: cu cinci pâini și cu doi pești Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în bunătatea Sa cea nesfârșită și cu iubirea Sa față de oameni cea negrăită, a săturat cinci mii de bărbați afară de femei și copii, care se aflau cu Dânsul în pustia de lângă orașul Betsaida. Și au rămas din fărămiturile pâinilor de la masa mulțimilor, douăsprezece coșuri pline. Acest lucru dovedește îndurarea și atotputernicia lui Iisus Hristos. Cine are deci credință, de-și va deschide auzul și cu evlavie își va aținti mintea la tâlcuirea cuvintelor Evangheliei de astăzi va vedea puterea lui Dumnezeu nu numai vindecând neputințele noastre, ci și izbăvindu-ne de toată nevoia. Așadar, fiți cu luare aminte și ascultați!

„În vremea aceea a văzut Iisus popor mult și I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe bolnavii lor“. (Matei 14, 14)

După ce a auzit Domnul de tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, a ieșit din Ierusalim și a mers în pustia care este aproape de orașul Betsaida, ca să se odihnească cu ucenicii Săi, acolo, în singurătate. Dar mulțimea poporului din orașele dimprejur, aflând că Iisus s-a dus din Ierusalim, îndată, cu femeile Și copiii, au alergat pe jos pe urmele Lui și au mers în pustia aceea, neluându-și nimic pentru hrană. Deci Domnul Cel prea îndurat, văzând atâta credință și stăruință, s-a milostivit spre ei și mai întâi i-a învățat multe, precum ne spune Evanghelistul Marcu; după aceea, deși nimeni nu L-a rugat, a vindecat pe toți bolnavii câți au venit acolo. Din aceasta crește o mare nădejde în inimile noastre, căci dacă Iubitorul de oameni Iisus Hristos, fără mijlocirea cuiva, numai pentru credința și stăruința poporului s-a milostivit și a vindecat pe bolnavii lor, cu mult mai mult se va milostivi spre noi, când, bolnavi fiind, cu credință și cu evlavie vom întinde mâinile și-L vom ruga să vindece neputințele noastre. După cum se vede însă, fie că Domnul a ținut cuvântul învățăturii Sale multe ceasuri, fie că bolnavii erau atât de mulți, și până să se apropie fiecare de Dânsul și să ia vindecare, a trebuit vreme îndelungată, ziua a trecut și a venit seara, pentru că Evanghelistul zice:

„Dar tăcându-se seară, au venit la Dânsul ucenicii Lui și l-au zis: Locul este pustiu și vremea, iată, a trecut: Deci dă drumul poporului, ca să se ducă în sate, să-și cumpere hrană“. (Matei 14, 15)

Fiindcă sosise seara, Sfinții Apostoli, văzând atâta mulțime de oameni care nu mâncaseră nimic și că locul era pustiu, s-au apropiat de Iisus și l-au zis: fiindcă locul acesta este pustiu, și a venit seara, iar poporul n-are nici un fel de hrană, slobozește-i ca să meargă în satele din apropiere și să-și cumpere hrană. Evanghelistul Ioan spune că Iisus, ridicând ochii Săi și văzând mulțimea cea multă a poporului, a zis către Filip: „de unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia?” (Ioan 6, 5) „Dar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El știa ce avea să facă“ (Ioan 6, 6). Auzind deci cuvintele pline de îngrijorare ale ucenicilor, cu privire la mulțimea poporului,

„Iisus însă le-a zis: nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce!”. (Matei 14, 16)

Iisus, zicând că mulțimile nu trebuie să se ducă să-și cumpere hrană, n-a zis că le va da El hrană și-i va sătura, ci a poruncit apostolilor să le dea ei să mănânce, să-i hrănească ei. Unde este însă lipsa și neputința firii, acolo lucrează puterea harului. Pentru aceasta s-a arătat întâi la toți lipsa hranei, apoi a strălucit harul cel atotputernic. Rugămintea apostolilor către Iisus de a libera mulțimile a arătat tuturor că nici un mijloc nu se afla pentru a hrăni, în pustia aceea, atâtea mii de oameni. Dar în loc să-i elibereze, Iisus poruncește apostolilor să le dea ei să mănânce.

„Atunci ei l-au spus: nu avem aici decât cinci pâini și doi pești“. (Matei 14, 17)

În această pustie nu se găseau decât numai cinci pâini și doi pești. Din aceasta se vede că sfinții apostoli cercetaseră mai întâi dacă poporul a adus cu sine hrană. Acest lucru îl arată Evanghelistul Ioan, spunând că Apostolul Andrei a răspuns lui Iisus că „este un copil, care are cinci pâini de orz și doi pești“ (Ioan 6, 9). Dar acestea erau așa de puține pentru atâția! Iar acest răspuns arată lămurit despre cercetarea care a fost făcută cu amănuntul, mai înainte, prin mulțimea de oameni, din grija de buni păstori a apostolilor și din dragoste pentru cei flămânzi. La acestea însă,

„Iisus a zis: Aduceți-le pe acestea aici, la Mine. După aceea a poruncit poporului să șadă pe iarbă și luând cele cinci pâini și doi pești, a căutat spre cer, a binecuvântat, și frângând a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulțimii oamenilor“. (Matei 14, 18-19)

Iisus Hristos, auzind că se găsesc cinci pâini și doi pești, a cerut întâi să le aducă la El, ca să le vadă, arătându-ne prin aceasta că ori de cite ori facem milostenie trebuie să depunem multă sârguință. Prin aceasta Domnul ne îndeamnă să vedem cu ochii noștri hrana, haina și orice alt lucru ce-l dăm săracului, căci dacă, fără să le vedem, le vom încredința pe acestea altuia, s-ar putea întâmpla nu numai ca acela să dea săracului mai puțin decât am voi noi, sau lucrul cel mai prost și mai netrebuincios, dar chiar și fără de aceasta, noi n-am dărui din toată inima și milostenia noastră ar fi de formă și fără căldura dragostei față de cel sărac.

În al doilea rând, Iisus a poruncit mulțimii de oameni să șadă pe iarba verde, despărțiți câte o sută sau câte cincizeci, făcând mese cum fac cei ce șed în loc cu iarbă, stând însă la deosebite mese, după cum ne spune și Evanghelistul Marcu, zicând: „El le-a poruncit să-i așeze pe toți în rânduri, ca la masă, pe iarba verde. Și au șezut cete, cete, câte o sută și câte cincizeci“ (Marcu 6, 39-40). Această așezare a oamenilor făcea văzută minunea tuturor, iar împărțirea hranei lesnicioasă și deopotrivă la toți. Deci Iisus, poruncind aceasta, a încetat deodată toată frământarea din mulțime și cu bună rânduială și liniște s-au așezat cu toții pe iarbă.

Apoi „luând cele cinci pâini și doi pești, a căutat spre cer și le-a binecuvântat“. A căutat spre cer cu ochii Săi, ca să arate că din cer s-a pogorât și pe toate le face împreună cu Tată și cu Sfântul Duh. Și „le-a binecuvântat“ ca să ne învețe pe noi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ca totdeauna să facem și noi la fel și după pilda aceasta a Domnului Iisus Hristos, să binecuvântăm mâncarea, mai înainte de a ne așeza la masă și mai înainte de a gusta din mâncarea și băutura care este pusă pe masă. După ce „le-a binecuvântat“, cu mâinile Sale frângând pâinile și rupând peștii, le-a dat în mâinile ucenicilor. După cum, în vremea proorocului Ilie, Dumnezeu a înmulțit pumnul de făină și untdelemnul în ulciorul din mâinile văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 14), așa și Iisus Hristos a înmulțit cele cinci pâini și cei doi pești în mâinile apostolilor. Precum apa din izvor, tot așa și pâinile și peștii izvorau din mâinile apostolilor și se împărțeau de dânșii la miile de oameni care erau acolo. Din aceasta învățăm și noi că tot ce dăm la săraci, dăm din ce ni s-au dat nouă de Dumnezeu, iar milostenia înmulțește în mâinile celui milostiv bunătățile lui. Deci, după ce a dat Iisus bucățile din pâini și pești în mâinile ucenicilor, ei le-au împărțit la mulțimea oamenilor care ședeau jos pe iarbă.

„Și au mâncat toți și s-au săturat și au luat rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii“. (Matei 14, 20-21)

Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Chiar dacă ai fi despărțit în cele mai mici și mai nevăzute fărâmituri cele cinci pâini și cei doi pești, deabia câte o fărâmitură ar fi putut lua fiecare suflet din cele cinci mii; însă atât a luat fiecare dintr-înșii, pe lângă femei și copii, încât nu numai că au mâncat toți și s-au săturat, ci au mai rămas douăsprezece coșuri pline de fărâmituri: douăsprezece coșuri sunt pline de fărâmiturile rămase de la mese, pentru ca fiecare din apostoli să ia câte unul. Fărâmiturile de pâini și pești au prisosit ca să arate că resturile de fărâmituri erau de la cele cinci pâini și doi pești care au fost binecuvântate și s-au împărțit mulțimii. Ce minte poate să înțeleagă, sau ce cuvânt poate să arate, cum s-a săturat atâta mulțime de oameni cu cinci pâini și doi pești? Cum se înmulțeau pâinile, și peștii și izvorau din mâinile apostolilor? Cum au mai prisosit, nici mai mult, nici mai puțin, ci douăsprezece coșuri pline? Cum s-au făcut toate acestea, numai singur Dumnezeu, Cel ce le-a făcut, știe.

„După aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, până ce va da drumul mulțimilor“. (Matei 14, 22)

După săvârșirea minunii, Iisus a voit să se urce în muntele care era acolo și să se roage, dar ucenicii Lui iubiți n-au voit să se despartă de Dânsul. De aceea i-a silit Mântuitorul ca, până când El liberează mulțimile de oameni, care trebuiau să se întoarcă pe uscat la casele lor, ei să intre în corabie și să se ducă înaintea Lui spre celălalt țărm, unde era Betsaida. Prin aceasta Iisus ne-a învățat că, oricât am fi de ocupați, lucrul rugăciunii niciodată să nu-l părăsim. Așa ne ajută și nouă, Doamne Iisuse Hristoase, să nu ne părăsească niciodată gândul rugăciunii în sfânta Ta Biserică. Amin!