Cântare de laudă la Sfânta Maria Magdalena

 

Înfășurată în negura tristeții,
Magdalena plânge
Moartea sângeroasă a Fiului lui Dumnezeu.

Tristețea iubirii e cea mai amară,
Căci ea pe nimeni mai are în lume prieten,
Și nici o bucurie, de nicăieri.

Lacrimile-i sunt ei mângâiere,
Și doar durerea, singurul prieten.

Sfintei Magdalena lumea i s-a făcut întuneric.
Fragilă ființă, ea caută lumina,
Ea bâjbâie în noapte,
fără nici o nădejde.

Mormântul Lui măcar, acela-i lumina ei,
Dar iată! - și el e gol!

«L-au furat», gândi ea,
«gol și neuns cu miruri!»

Ea vede și plânge cu amar, de-amar cuprinsă.
Atunci aude glasul unui om, e lângă ea:
Femeie, de ce plângi?
Pe cine cauți?

«Mă-ntrebi pe Cine caut?
Voiești ca să mă mângâi?
Atunci, de-ai luat tu trupul,
spune-mi unde L-ai pus. »

Iisus în jos privește femeia care plânge
Și-i spune blând: «Maria!»

Din inima Mariei lumina iese ca un fulger:
Ea recunoaște glasul,
blândețea lui nespusă,
Glasul ce-i dă putere
și-n trup viața-I întoarce!
Glasul ce-a vindecat bolnavi,
Caisul ce-anviat morții.

O, voce de viață-dătătoare,
O, iubită-auzire!

Maria-i în picioare și-ntorcând capul, vede:
"Rabbuni!", strigă ea și soarele răsare.
Peste Maria-Magdalena
și peste-ntreaga lume,
Răsare-o nouă Zi.