Pătimirea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, doctorul fără de plată

Pe vremea împărăției păgînului Maximian, cumplitul muncitor al creștinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgînătății închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni celor ce credeau în Hristos. Deci, mulți mărturisitori ai preasfîntului nume al lui Iisus Hristos au fost uciși. Între aceștia a pătimit pentru Hristos și Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părțile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici și răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit și bogat, cu numele Evstroghie și din maica sa, Euvula.

Tatăl său era cu credința păgîn, sîrguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creștină. Ea a învățat de la strămoșii săi sfînta credință, slujind cu osîrdie lui Hristos. Deci, fiind însoțiți cu trupurile, erau însă despărțiți cu duhul, el jertfind mincinoșilor zei, iar ea aducînd jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Născînd ea acest prunc, despre care ne este cuvîntul, l-a numit pe el Pantoleon, care se tîlcuiește "cu totul leu", ca cel ce avea să fie cu bărbăția asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică "întru tot milostiv", pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv. El tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărțind averile părintești celor ce aveau trebuință.

Fiind el însă copil, maica sa îl creștea în credința creștină, învățîndu-l să cunoască pe Unul și adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să creadă într-Însul, să-I placă Lui cu lucruri bune și să nu se abată la închinarea idolilor. Deci, copilul lua aminte la învățătura maicii sale și cunoștea în parte, pe cît putea a înțelege în anii copilărești. Dar, ca pagubă și lipsire, maica lui cea bună și învățătoare, încă din tinerețe s-a dus către Domnul, lăsînd pe copil nevenit în vîrstă și în înțelegerea cea desăvîrșită. După sfîrșitul ei, din neștiință, copilul a mers în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dînsul la idoli și învățînd păgînătatea lor.

Deci, pruncul a fost dat mai întîi la învățătura gramaticii și, după ce a sporit în cărțile elinești, a învățat toată filosofia cea din afară. După aceea, tatăl său l-a dat la meșteșugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor renumit, ca să se deprindă cu acel meșteșug. Copilul, fiind isteț la minte, a învățat toate cu înlesnire și degrabă a întrecut pe cei de o vîrstă cu el, aproape asemănîndu-se cu învățătorul său. El era bun la obicei, bine grăitor, frumos la față, iubit de toți și cunoscut împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creștini. El, la praznicul Nașterii lui Hristos, a ars douăzeci de mii de sfinți mucenici, iar pe Sfîntul Antim episcopul și pe mulți alții i-a omorît cu diferite feluri de chinuri.

Eufrosin doctorul, adeseori se ducea cu doctorii la împărat și la oamenii din palatele lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată curtea împărătească. Ducîndu-se acela la palat, a luat cu dînsul și pe copilul Pantoleon și toți, văzîndu-l, se mirau de frumusețea și înțelegerea lui cea bună. Deci, văzîndu-l și împăratul, l-a întrebat de unde este și al cui fiu este. Aflînd cele despre dînsul, împăratul a poruncit învățătorului să învețe bine, pe copil, tot meșteșugul doctoricesc, vrînd ca întotdeauna să-l aibă pe lîngă dînsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului și a sluji lui.

În vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrîn, cu numele Ermolae. El, cu puțini creștini, se ascundea de frica păgînilor într-o casă oarecare mică și neștiută, iar Pantoleon, mergînd de la casa sa către învățătorul său, îi era calea pe lîngă casa aceea mică, în care se ascundea Sfîntul Ermolae. Acesta, văzînd pe ferestruie pe tînăr trecînd pe acolo adeseori, cunoștea de pe față și din obiceiul lui cel bun, că va fi vas ales al lui Dumnezeu. Deci, odată, a ieșit din casă înaintea tînărului, care tocmai trecea pe acolo, și l-a rugat ca să intre puțin în casa lui. Tînărul, fiind smerit și ascultător, a intrat în casa bătrînului, iar el, pu-nîndu-l aproape de dînsul, l-a întrebat de neam, de părinți, de credință și de întreaga lui viață.

Tînărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creștină și a murit, iar tatăl lui trăiește după legile elinești, închinîndu-se zeilor. Atunci Sfîntul Ermolae l-a întrebat pe dînsul, zicîndu-i: "Dar tu, fiule, de ce parte și credință voiești să fii? De credința tatălui tău sau a maicii tale?" Tînărul a răspuns: "Maica mea, pe cînd trăia, mă învăța credința sa și eu am iubit credința ei. Însă tatăl meu, ca cel mai tare, mă silește la legile elinești și dorește să mă rînduiască în palatele împărătești, adică în rîndurile ostașilor împăratului". Sfîntul l-a întrebat iarăși: "Ce fel de învățătură te învață pe tine dascălul tău?" Tînărul a răspuns: "Învățătura lui Asclipie, a lui Hipocrate și a lui Galen, pentru că așa voiește tatăl meu. Iar dascălul meu zice că de voi învăța acele învățături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor".

Sfîntul Ermolae, găsind prilej spre vorba cea de folos, a început a semăna, ca într-un pămînt bun, în inima tînărului, sămînța cea bună a cuvîntului lui Dumnezeu. Deci i-a zis: "Cre-de-mă pe mine, bunule tînăr, că învățăturile și meșteșugurile lui Asclipie, Hipocrate și Galen sînt mici și puțin pot să ajute celor ce le întrebuințează pe ele. Asemenea sînt și zeii pe care împăratul Maximian, tatăl tău și ceilalți elini îi cinstesc. Sînt deșerți și de nimic. Deci, Unul este Iisus Hristos, adevărat și Atotputernic Dumnezeu, în Care, de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproșii a curățit și morților viață le-a dăruit. Iar diavolii, care se cinstesc de elini, i-a izgonit din oameni cu cuvîntul.

Dar nu numai singur Hristos, ci și hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sîngelui de 12 ani, numai cît s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putință a număra stelele cerului, nisipul mării și picăturile de ploaie, tot așa nu putem număra nici minunile și măririle Lui. El este și acum ajutător robilor Săi, că mîngîie pe cei mîhniți, tămăduiește pe cei bolnavi, izbăvește de primejdii și scoate din toate răutățile potrivnice, neașteptînd să fie rugat de cineva; ci, mai înainte de rugăciune și de pornirea singură a inimii, întîmpină și dă unele ca acestea. Celor ce-L iubesc pe El, încă și mai mari faceri de minuni le dăruiește și le dă lor desăvîrșit viață fără de sfîrșit, întru slava cea veșnică a împărăției cerurilor".

Niște cuvinte ca acestea ascultîndu-le Pantoleon, le credea adevărate. Deci, ascunzîndu-le în inima sa, cu dulceață se adîncea în ele cu mintea și zicea sfîntului bătrîn: "Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea și am văzut-o adeseori rugîndu-se și chemînd pe acel Dumnezeu, de care tu vorbești". Deci, din acea zi, Pantoleon trecea pe la bătrîn și se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu și se povățuia spre cunoștința adevăratului Dumnezeu. Astfel, cînd se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, pînă ce mai întîi nu cerceta pe bătrînul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Odată, i s-a întîmplat lui că, plecînd de la dascăl și abătîndu-se puțin din cale, a găsit pe drum un prunc mort, mușcat de o viperă mare. Iar vipera aceea ședea aproape de acel mort. Văzînd aceasta Pantoleon, la început s-a temut și s-a depărtat puțin, dar mai pe urmă s-a gîndit în sine, zicînd: "Acum mi se cade mie să știu dacă sînt adevărate cele grăite de bătrînul Ermolae".

Și, căutînd spre cer a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, măcar că nu sînt vrednic a Te chema, însă de voiești ca să fiu robul Tău, arată-Ți puterea Ta și fă ca întru numele Tău, pruncul acesta să învieze, iar vipera să moară". Atunci îndată, pruncul, deșteptîndu-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două și a rămas moartă. Pantoleon, văzînd această minune, a crezut desăvîrșit în Hristos, și-a ridicat ochii săi trupești și sufletești spre cer și a binecuvîntat pe Dumnezeu cu bucurie și cu lacrimi, mulțumindu-I că l-a scos pe el din întuneric și l-a adus la lumina cunoștinței Sale.

Apoi îndată, alergînd la Sfîntul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerînd Sfîntul Botez și spunîndu-i cele ce i s-au întîmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos și cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Sfîntul Ermolae, sculîndu-se, s-a dus cu dînsul să vadă vipera moartă și, văzînd-o, a mulțumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse și prin care a adus pe Pantoleon la cunoștința Sa. Apoi, întorcîndu-se acasă, a botezat pe tînăr în numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh și, săvîrșind Sfînta Liturghie în cămara cea mai dinlăuntru, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sîngele lui Hristos.

După primirea Sfîntului Botez, Pantoleon, a petrecut lîngă bătrînul Ermolae șapte zile, ascultînd dumnezeieștile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrînului și adăpîndu-se ca dintr-un izvor viu, și-a făcut sufletul său spre îmbelșugarea roadelor duhovnicești, cu darul lui Hristos. A opta zi, cînd s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: "Fiule, unde ai zăbovit atîtea zile, că eu în grijă mare am fost pentru tine". Sfîntul a răspuns: "Am fost cu dascălul în palatele împărătești, de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului și nu ne-am depărtat de la dînsul șapte zile, pînă nu l-am făcut sănătos". Aceasta a zis-o sfîntul, nu ca și cum ar minți, ci ca o pildă. Căci prin aceasta, îi spunea în taină adevărul. În mintea sa numea dascăl pe Sfîntul Ermolae preotul, palatele împărătești numea cămară cea mai dinlăuntru, în care s-au săvîrșit dumnezeieștile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit Împăratului ceresc, care s-a tămăduit în șapte zile prin doctorie duhovnicească.

A doua zi, mergînd el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat: "Unde ai stat atîtea zile?" El i-a răspuns: "Tatăl meu, cumpărînd o moșie, m-a trimis acolo, fiind cumpărată cu mare preț". Aceasta i-o spunea, înțelegînd despre Sfîntul Botez, pe care îl primise și pentru înștiințarea celorlalte taine ale credinței creștinești, care sînt comori neprețuite, covîrșind toate bogățiile, căci s-a îmbogățit prin sîngele lui Hristos". Eufrosin, auzind aceasta, nu a mai îndrăznit a-l întreba mai mult.

Fericitul Pantelimon era plin de darul lui Dumnezeu, purtînd înlăuntru comoara sfintei credințe. El se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din întunericul închinării idolești și să-l aducă la lumina cunoștinței lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dînsul în toate zilele pilde înțelepte și îi punea întrebări, zicîndu-i: "Tată, pentru ce zeii stau pînă astăzi tot așa precum au fost puși de la început; iar cei făcuți șezînd pe scaun, stau tot așa pînă astăzi și nu se scoală niciodată?" Tatăl i-a răspuns: "Fiule, îmi este greu de socotit această întrebare și nu pot să răspund la ea".

Deci, Sfîntul Pantelimon totdeauna punea tatălui său și alte întrebări, asemenea acesteia, pînă l-a făcut a se îndoi de zeii săi și a cunoaște înșelarea și rătăcirea închinării de idoli. Deci, tatăl său a încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, cînd le aducea jertfe și li se închina în toate zilele, și a început a-i sfărîma și a-i necinsti. Pantelimon, văzînd aceasta, se bucura că cel puțin a reușit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deși nu-l întorsese desăvîrșit de la ei. El voia de multe ori să sfărîme idolii tatălui său, dar se oprea. Pe de o parte, ca să nu mînie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aștepte pînă ce singur tatăl său va cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și el singur îi va sfărîma cu mîinile sale.

În acea vreme, au adus la Pantelimon pe un orb care cerea tămăduire și zicea: "Mă rog ție, miluiește-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toți doctorii din această cetate m-au căutat și nici un folos nu mi-au adus; ba chiar și cea din urmă zărire ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit tot. Deci, am luat mai multă vătămare și pagubă, decît tămăduire". Iar sfîntul i-a zis: "Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine și de vei vedea, ce-mi vei da mie?" Orbul a răspuns: "Cea mai de pe urmă rămășiță care o am, ți-o voi da cu osîrdie". Sfîntul a zis: "Vederea luminii ți-o va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduiești, să nu-mi dai mie, ci s-o împarți la săraci".

Evstorghie, tatăl lui Pantelimon, auzind acestea, a zis către dînsul: "Fiule, să nu îndrăznești a te atinge de acel lucru pe care nu poți să-l faci, ca să nu te faci și tu de rîs! Oare tu poți mai mult decît doctorii cei mari, care l-au căutat pe el și n-au putut să-l tămăduiască?" Sfîntul a răspuns: "Nici unul dintre acei doctori nu știe să pună acestui om acel fel de doctorie, ca mine, căci este multă deosebire între dînșii și între dascălul meu, care m-a învățat aceasta".

Tatăl său, socotind că vorbește despre dascălul Eufrosin, i-a zis: "Eu am auzit că și dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit". Pantelimon a răspuns: "Așteaptă puțin, tată, și vei vedea puterea doctoriei mele!" Zicînd aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicînd: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută și vezi!" Atunci îndată s-au deschis ochii orbului și a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantelimon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care s-a tămăduit și a fost botezat de Sfîntul Ermolae, preotul. Din acel moment s-a umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul și puterea lui Hristos.

Atunci Evstorghie a început a sfărîma toți idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta și fiul său, Sfîntul Pantelimon, care, făcîndu-i bucăți, i-a aruncat într-o groapă adîncă și i-a acoperit cu pămînt. După aceea, Evstorghie, mai trăind puțină vreme, s-a mutat la Domnul. Pantelimon, rămînînd moștenitor al averii părintești, îndată a dăruit libertate robilor și roabelor sale, dîndu-le multe daruri. Bogăția el a început a o împărți la cei ce aveau trebuință: săracilor, scăpătaților, văduvelor și sărmanilor. Înconjura temnițele, cercetînd pe toți cei ce pătimeau în legături și pe care îi mîngîia cu doctoriile și cu dările cele de trebuință. El era doctor nu numai de răni, ci și de sărăciile omenești, căci toți primeau de la dînsul milostenie îndestulată și, cu îndurările lui, săracii se îmbogățeau. Lui îi ajuta darul lui Dumnezeu ca doctorie, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor. Și nu tămăduia toate bolile, atît cu doctoriile cele cumpărate, pe cît cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

Atunci el s-a arătat că nu mai este Pantoleon, ci Pantelimon, adică "întru tot milostiv", prin numire și cu lucrul, arătînd la toți mila, nelăsînd pe nimeni să plece de la dînsul nemîngîiat. Căci celor lipsiți le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a dus la dînsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsînd pe toți doctorii, pentru că de la nimeni nu cîștigau atît de grabnice și desăvîrșite tămăduiri, precum cîștigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta și nu lua plată de la nimeni. Deci, se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv și fără de plată, iar ceilalți doctori erau defăimați și luați în rîs. Din această pricină, multă ură și vrajbă s-a ridicat de doctori împotriva sfîntului și mai ales în acea vreme cînd a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Aceasta a început astfel.

Într-una din zile, umblînd prin cetate, orbul cel tămăduit de Sfîntul Pantelimon, l-au văzut pe el doctorii și își ziceau fiecare în sine: "Oare nu este acesta care a fost orb și cerea de la noi tămăduire și n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci, cum vede acum?" Și îl întrebau pe el, cum de vede.

Dar omul acela n-a tăinuit pe doctorul său, pe Sfîntul Pantelimon. Acei doctori, aflînd despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: "Mare este ucenicul marelui dascăl". Dar ei nu știau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neștiind, au mărturisit adevărul, că marele Pantelimon este ucenicul Marelui Învățător, Iisus Hristos. Ei, deși lăudau cu fățărnicie pe sfînt, însă, în inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău și îl pîndeau, căutînd pricină împotriva lui, cum ar putea să-l piardă.

Apoi, văzîndu-l că intră în temniță și tămăduiește rănile celor legați, care pătimeau pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian ighemonul și i-au zis: "Împărate, tînărul căruia i-ai poruncit să învețe meșteșugul doctoricesc, voind să-l ai în palatele tale, defaimă mila ta către dînsul și cercetează temnițele, tămăduind pe legații cei hulitori ai zeilor noștri, socotind, la fel cu dînșii, împotriva zeilor. Deci, el duce și pe alții la același gînd rău al lui, și de nu-l vei pierde degrabă, apoi nu puțină mîhnire vei avea, pentru că pe mulți îi vei vedea întorcîndu-se de la zei, prin înșelătoarea lui învăță-tură; că meșteșugul doctoricesc pe care îl are și tămăduirile care le face, nu le socotește ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Hristos, și astfel toți, care sînt tămăduiți, cred în El".

Clevetitorii zicînd aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel tămăduit de Pantelimon. Împăratul a poruncit, să caute îndată pe orbul cel vindecat. Fiind adus acela înaintea împăratului, a fost întrebat: "Omule, spune cum ți-a tămăduit Pantelimon ochii?" El a răspuns: "A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei și am văzut îndată!" Împăratul a zis către dînsul: "Tu cum socotești? Hristos te-a tămăduit sau zeii?" El a răspuns: "Împărate, doctorii aceștia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au cheltuit multă sîrguință și multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea și nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, și puțina vedere cîtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvîrșire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socotește tu singur și vezi, care doctor este mai bun și mai adevărat? Asclipie cu ceilalți zei? Sau Hristos, Care, fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?"

Împăratul, neștiind ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgînătate, după obiceiul păgînesc, zicîndu-i: "Omule, nu te lăsa înșelat, nici nu pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ți-au dat vederea ochilor!" Dar cel tămăduit, neavînd nici o teamă de puterea împărătească, nici înfricoșîndu-se de îngrozirea ighemonilor, a răspuns lui Maximian, mai cu îndrăzneală decît orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: "O, împărate, se vede că ești nebun, de numești pe zeii cei orbi, dătători de vedere ai luminii, căci și tu, fiind ca ei, nu voiești să vezi adevărul!" Împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l taie îndată cu sabia. Deci, fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă pe Acela, în care a crezut, în neînserata lumină cerească față către față. Sfîntul Pantelimon, răscumpărînd trupul lui de la ucigași, l-a îngropat lîngă tatăl său.

După aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dînsul pe Pantelimon. Cînd ostașii duceau pe Sfîntul Pantelimon la împărat, el cînta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea să n-o trece cu vederea, că gura păcătosului și gura vicleanului s-a deschis asupra mea... Deci, a stat cu trupul înaintea împăratului pămîntesc, iar cu mintea stătea înaintea Împăratului ceresc. Împăratul Maximian, privind spre dînsul fără mînie, a început a-i vorbi cu blîndețe, zicînd: "O, Pantoleoane, nu sînt bune cele ce am auzit de tine. Spun unii că hulești și defaimi foarte mult pe Asclipie și pe ceilalți zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Îl slăvești, te nădăjduiești spre Dînsul și Îl numești Dumnezeu. Știi că de multe ori am trecut cu vederea cele ce auzeam de tine și mila ți-am arătat-o, cînd te-am primit în palatele mele. Eu am poruncit și dascălului tău, Eufrosin, să te învețe meșteșugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lîngă mine; iar tu, defăimînd toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice. Însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au obișnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca singur să spui adevărul și să arăți mincinoasă clevetirea zavistnicilor asupra ta. Pentru aceea se cade să aduci înaintea tuturor jertfe zeilor celor mari".

Sfîntul a răspuns: "O, împărate, se cade a crede faptele mai mult decît cuvintele, pentru că nu atît din cuvinte, pe cît din lucruri se cunoaște adevărul. Să crezi cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie și de ceilalți zei ai voștri, iar pe Hristos Îl preamăresc; pentru că din faptele Lui am cunoscut, că este singurul și adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pămîntul, a înviat morții, a luminat orbii, a curățit leproșii, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvîntul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Deci, de vei voi să cunoști puterea lui Iisus Hristos, îndată vei vedea aceasta cu fapta. Poruncește să aducă aici un bolnav pe moarte, care zace în pat deznădăjduit de doctori. Aici să vină și slujitorii voștri și să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; și care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela să fie mărturisit, că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalți să se lepede".

Împăratului i-a plăcut acest sfat al sfîntului. Deci, a poruncit ca îndată să caute un bolnav oarecare. Fiind adus acolo pe pat un om slăbănog de mulți ani, care era întocmai ca un lemn nesimțitor, au venit și slujitorii idolești, iscusiți la meșteșugul doctoricesc, și au zis sfîntului să cheme el mai întîi pe Hristos al său. Sfîntul le-a zis: "Eu, de voi chema pe Dumnezeu și de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voștri pe cine vor tămădui? Chemați voi mai întîi pe zeii voștri și de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!"

Deci, popii au început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida, alții pe alți diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci, ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urîte de Dumnezeu, nimic n-au sporit. Sfîntul, văzînd osteneala lor în deșert, a rîs. Iar împăratul, văzîndu-l pe el rîzînd, a zis: "Pantelimon, fă sănătos pe omul acesta, dacă poți, prin chemarea Dumnezeului tău". Sfîntul a grăit: "Să se depărteze de aici popii voștri!"

Depărtîndu-se popii, sfîntul s-a apropiat de pat și, ridicîndu-și ochii spre cer, a început a se ruga, zicînd: "Doamne, auzi rugăciunea mea, cînd strig către Tine și să nu întorci fața Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta și ori în ce zi Te voi chema, auzi-mă pe mine. Deci, arată tăria Ta cea atotputernică, celor ce nu știu de Tine, pentru că toate îți sînt cu putință!" Astfel rugîndu-se sfîntul, a luat de mînă pe cel slăbănog, zicîndu-i: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te și fii sănătos!" Atunci, sculîndu-se îndată, slăbănogul s-a făcut sănătos cu tot trupul și umbla bucurîndu-se; apoi, luîndu-și patul său, s-a dus la casa sa.

Această minune văzînd-o mulți din cei ce stăteau de față, au crezut în Hristos, iar slujitorii idolești scrîșneau din dinți împotriva robului lui Hristos și ziceau către împărat: "Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice și vom fi de rîs creștinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el îndată". Împăratul a zis către sfînt: "Pantelimoane, jertfește zeilor, ca să nu pieri în deșert! Nu știi oare cîți au pierit neascultînd porunca noastră și lepădîndu-se de zeii noștri? Au doar nu ai aflat cît de cumplit a fost muncit bătrînul Antim?" Răspuns-a sfîntul: "Toți cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află în viața cea veșnică. Deci, dacă bătrînul Antim, fiind neputincios cu trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu atît mai mult eu, care sînt mai tînăr și mai tare cu trupul decît el, mi se cade ca fără temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune asupra mea. Pentru că a nu muri pentru Hristos, socotesc că este o pagubă, iar a muri pentru El dobîndă îmi este".

Atunci împăratul a poruncit să-l spînzure gol la muncire, cu unghii de fier să-i strujească trupul și cu lumînări aprinse să-i ardă coastele. El, pătimind acestea, a căutat spre cer și a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi în ceasul acesta și-mi dă răbdare, ca pînă la sfîrșit să pot suferi muncile păgînilor!" Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae și i-a zis: "Nu te teme! Eu sînt cu tine!" Și îndată mîinile slujitorilor care îl munceau au slăbit și ei s-au făcut ca morți. Uneltele de muncire au căzut din mîinile lor, iar lumînările s-au stins.

Acest lucru văzîndu-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire și a zis către dînsul: "Care este puterea vrăjii tale, că slujitorii au slăbit și lumînările lor s-au stins?" Mucenicul a răspuns: "Vraja mea este Hristos, cu a Cărui putere fac toate acestea". Împăratul a zis: "Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?" Mucenicul a răspuns: "În cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al meu, dîndu-mi mai mare răbdare pentru rușinarea ta. Iar eu, răbdînd mai multe munci pentru Dînsul, voi lua de la El și mai mari răsplătiri".

Atunci ighemonul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier și să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbînd plumbul și aducînd pe mucenic la căldare, el și-a ridicat ochii spre cer și s-a rugat, zicînd: Auzi, Doamne, glasul meu, cînd mă rog către Tine. Scoate sufletul meu din cursa vrăjmașului! Așa rugîndu-se el, i s-a arătat iarăși Domnul în chipul lui Ermolae și, luîndu-l pe el de mînă, a intrat cu dînsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul cînta, zicînd: Eu către Dumnezeu am strigat și Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineața și la miezul zilei spune-voi și voi vesti Lui și El va auzi glasul meu.

Deci, cei ce stăteau de față, s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: "Ce să fie aceasta, că focul s-a stins și plumbul s-a răcit? Deci, cu ce fel de munci vom mai munci pe vrăjitorul acesta?" Iar cei ce erau de față au zis: "Să se arunce în adîncul mării și îndată va pieri, pentru că nu va putea să farmece marea". Ighemonul poruncind să se facă așa, slujitorii au luat pe mucenic și, ducîndu-l la mare, l-au pus în caic; apoi, legîndu-i de grumaji o piatră mare, l-au dus departe de mal și l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Fiind sfîntul aruncat în mare, i s-a arătat Hristos, ca și mai înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la grumajii mucenicului s-a făcut ușoară ca o frunză.

Astfel mucenicul umbla cu dînsa pe deasupra apei ca pe uscat, purtîndu-se cu dreapta lui Hristos, precum altădată Petru. Deci a ieșit la mal, cîntînd și slăvind pe Dumnezeu și a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirîndu-se de o minune ca aceasta, a zis: "Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că și marea ai fermecat-o?" Sfîntul a răspuns: "Marea se supune Stăpînului Său și face voia Lui!" Împăratul a zis: "Au doară și peste mare stăpînești tu?" Sfîntul a răspuns: "Nu eu, ci Hristos, Ziditorul și Stăpînul a toată făptura cea văzută și nevăzută. Acela, precum stăpînește cerul și pămîntul, tot așa stăpînește și marea; pentru că în mare sînt căile Lui și cărările Sale în ape multe".

După aceea, ighemonul a poruncit să pregătească afară de cetate o mare priveliște de fiare, ca să dea pe mucenic spre mîncare fiarelor. Deci, alerga toată cetatea la acea priveliște, vrînd să vadă mîncat de fiare pe tînărul cel frumos și nevinovat. Împăratul, mergînd la priveliștea aceea și aducîndu-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicîndu-i: "Acestea sînt pregătite pentru tine. Deci, ascultă-mă și cruță-ți tinerețile tale; miluiește-ți frumusețea trupului tău și jertfește zeilor, ca să nu-ți fie moartea cumplită, fiind mîncat de dinții fiarelor". Dar sfîntul voia mai bine să fie mîncat de fiare, decît să audă un sfat și o poruncă vicleană ca aceea.

Deci a fost aruncat la fiare sălbatice. Dar și acolo Domnul, arătîndu-Se sfîntului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor și le-a făcut blînde ca niște miei. Acelea, alergînd la sfînt, îi lingeau picioarele, iar el cu mîna le netezea pe cap. Deci și fiecare fiară se sîrguia să lingă mîna sfîntului, una pe alta împingîndu-se, iar poporul care privea la acea minune se mira și cu glas mare striga: "Mare este Dumnezeul creștinilor! Slobod să fie nevinovatul și dreptul tînăr".

Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a pornit ostașii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe Mîntuitorul Hristos și, ucigînd pe mulți din popor, din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă și toate fiarele. Mucenicul, văzînd acest lucru, a strigat zicînd: "Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar și fiarele mor pentru Tine!" Împăratul a plecat de la priveliște, scîrbindu-se și mîniindu-se, iar pe mucenic l-a aruncat iar în temniță.

După aceea, oamenii cei uciși au fost luați de ai lor și îngropați, iar fiarele le-au lăsat spre mîncarea cîinilor și a păsărilor mîncătoare de trupuri. Dar și cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcînd multe zile, n-au fost atinse nici de cîini, nici de păsări, iar corpurile lor nu li se stricaseră. Împăratul, aflînd acest lucru, a poruncit să le arunce într-o groapă adîncă și să le acopere cu pămînt. Iar pentru mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoșătoare, plină de fiare ascuțite. Făcîndu-se aceasta, au legat pe sfîntul și au început a o întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărîmat în bucăți, rănind de moarte pe mulți din cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborît întreg și nevătămat. Deci, îi cuprinsese frica pe toți pentru niște minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin sfîntul Său.

Împăratul, văzînd acestea, s-a mirat foarte mult și a zis către mucenic: "Cine te-a învățat să faci atîtea farmece?" Sfîntul a răspuns: "Nu sînt farmece cele ce fac. Eu am învățat dreapta credință creștinească de la Sfîntul Ermolae, preotul!" Împăratul l-a întrebat: "Unde este învățătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?" Mucenicul, înțelegînd cu duhul, că s-a apropiat și lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: "Dacă poruncești, îl voi chema la tine". Deci, sfîntul a fost trimis cu trei ostași, ca să se ducă și să cheme pe Ermolae preotul.

Ducîndu-se mucenicul în casa unde ședea preotul, bătrînul Ermolae, văzîndu-l, i-a zis: "Fiule, pentru ce ai venit?" Mucenicul a răspuns: "Părinte, te cheamă împăratul!" Bătrînul a zis: "Bine ai venit să mă chemi, fiindcă mi s-a apropiat vremea pătimirii și a morții mele. Pentru că în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicîndu-mi: "Ermolae, ți se cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit și robul Meu Pantelimon". Bătrînul, zicînd aceasta, a mers cu mucenicul bucurîndu-se și a stat înaintea împăratului. Împăratul, văzînd pe preot, l-a întrebat de nume. El nu și-a destăinuit nici numele, nici credința, ci a răspuns cu glas mare că este creștin. Împăratul l-a întrebat, zicînd: "Mai ai pe cineva cu tine de aceeași credință?" Bătrînul a răspuns: "Am pe doi slujitori adevărați robi ai lui Hristos, pe Ermip și Ermocrat. Împăratul a poruncit să-i aducă și pe aceia înaintea sa.

Fiind ei aduși la el, a zis către acei trei slujitori ai lui Hristos: "Voi ați întors pe Pantoleon de la zeii noștri?" Sfinții au răspuns: "Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care îi știe vrednici, îi cheamă la Sine, scoțîndu-i din întunericul închinării idolești și îi aduce la lumina cunoștinței Sale". Împăratul a zis către dînșii: "Lăsați acum cuvintele voastre cele mincinoase și întoarceți pe Pantoleon iar la zei, ca să vi se ierte și vinovăția cea dintîi și să vă învredniciți de cinste de la noi, și așa îmi veți deveni prietenii cei dintîi în palatele mele". Sfinții au răspuns: "Cum putem să facem una ca acesta, dacă și noi voim împreună cu dînsul, să murim pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci, nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de Hristos, nici vom aduce jertfe idolilor celor surzi și fără suflare".

Zicînd aceasta, și-au întors toată mintea spre Dumnezeu și au început a se ruga, ridicîndu-și ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mîntuitorul de sus, încît s-a cutremurat locul acela. Împăratul a zis: "Ați văzut că zeii, mîniindu-se pe voi, cutremură pămîntul?" Sfinții au răspuns: "Bine ai zis, că de zeii voștri s-a cutremurat pămîntul, pentru că au căzut la pămînt de la locurile lor și s-au sfărîmat cu puterea Dumnezeului nostru, Care S-a mîniat pe voi". Grăind el acestea, un vestitor a alergat de la capiște la împăratul, spunîndu-i că toți zeii lui au căzut la pămînt și s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat, nu zicea că toate acelea sînt ale puterii lui Dumnezeu, ci le socotea drept vrajă creștinească. Deci a zis: "Cu adevărat, dacă nu vom pierde pe vrăjitorii aceștia, apoi toată cetatea va pieri pentru dînșii".

Deci a poruncit, să ducă în temniță pe Pantelimon, iar pe bătrînul Ermolae și pe ceilalți prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osîndit la tăiere de sabie. Astfel acești trei sfinți mucenici: Ermolae preotul, împreună cu slujitorii lui Ermip și Ermocrat, săvîrșindu-și pătimitoarea lor nevoință, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea cerească.

După uciderea celor trei sfinți mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfîntul Pantelimon și a zis către dînsul: "Eu am întors pe mulți de la Hristos la zeii noștri, numai tu nu voiești să mă asculți. Acum și învățătorul tău, Ermolae, cu amîndoi prietenii săi s-au închinat zeilor și le-au adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci fă și tu asemenea, ca să te învrednicești de cinste cu dînșii". Mucenicul, știind cu duhul de sfîrșitul sfinților, a zis către împărat: "Poruncește-le să vină aici să-i văd înaintea ta". Împăratul a zis: "Acum nu sînt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăție multă". Mucenicul a grăit: "Chiar nevrînd ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfîrșitul cel de moarte, ducîndu-se la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogățiile pe care ochiul nu le-a văzut".

Împăratul, văzînd pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgînătatea lor, a poruncit să-l bată cu bătăi cumplite. Deci, l-a osîndit la moarte, adică să i se taie capul cu sabia, iar trupul să se ardă cu foc. Luîndu-l ostașii, l-au dus afară din cetate, la locul de tăiere. Sfîntul Pantelimon, mergînd la moarte, cînta psalmul lui David: De multe ori în tinerețile mele s-au luptat cu mine, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat păcătoșii...! (Ps 128, 1-3) Și cealaltă parte a psalmului acestuia.

Ostașii, scoțînd pe mucenic din cetate mai departe decît o stadie, au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfîrșească robul Său. Ei l-au legat de un măslin ce era acolo și călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfînt cu sabia peste grumaji, însă, fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfîntului n-a suferit nimic, pentru că nu-și sfîrșise rugăciunile sale. Atunci ostașii, înspăimîntîndu-se, au zis: "Mare este Dumnezeul creștinilor...!" Apoi, căzînd la picioarele sfîntului, au grăit: "Rugămu-ne ție, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, pentru cele ce ți-am făcut din porunca împăratului".

Sfîntul Pantelimon rugîndu-se mult, a venit un glas de sus către dînsul, întărind schimbarea numelui său, căci în loc de Pantoleon, Domnul l-a numit Pantelimon, dîndu-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toți cei ce alergau la dînsul în toate primejdiile și mîhnirile, chemîndu-l pe el întru cele cerești. Sfîntul, umplîndu-se de bucurie, poruncea ostașilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau și tremurau. Atunci sfîntul le-a zis: "De nu veți săvîrși porunca voastră, nu veți cîștiga milă de la Dumnezeul meu!" Deci, ostașii, apropiindu-se, mai întîi i-au sărutat trupul lui, apoi a poruncit unuia din ei, de i-a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sînge, a curs lapte.

Atunci, chiar în acel moment, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină pînă la vîrf. Iar poporul care a fost de față la tăierea lui, văzînd acestea, a crezut în Hristos. Toate minunile care se făcuseră le-au spus împăratului, iar împăratul a poruncit să-l ardă împreună cu trupul mucenicului. Stingîndu-se focul, credincioșii au luat din cenușă trupul sfîntului, nevătămat de foc și l-au îngropat cu cinste în satul lui Adamantie Scolasticul, ce era acolo aproape. Lavrentie, Vasoiu și Provian, casnicii mucenicului, urmîndu-l pe el de departe și privind la toate pătimirile și auzind glasul care-i venise sfîntului din cer, au scris viața și mucenicia lui și au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului.

Acestea le-au făcut spre folosul celor ce citesc și ascultă și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.