Viața Sfântului Cuvios Rafael de la Agapia Veche

La Agapia din Deal, la locul sihaștrilor celor din veac, unde mireasma rugăciunii neîncetate se răspândea pretutindeni, în mia din zilele anilor 1580-1585 a poposit un tinerel îmbrăcat în haine țărănești¹, cu fața sfioasă, cu multă evlavie în suflet și cu dorul de a vedea aceasta „cetate de pe munții credinței noastre”². Și a văzut acolo cum cu dârzenie se nevoiau părinții ostenindu-și trupurile lor, tăind și scoțând rădăcinile copacilor sălbatici și, în locul lor, sădind pomi care să aibă roade folositoare pentru viețuitorii de acolo. A văzut cum se limpezeau locuri pentru case și pentru toate cele de nevoie unei așezări omenești. S-a minunat nu numai de munca dar și de cumințenia lor, de tăcerea și de nelipsirea de la rânduiala canonică a rugăciunii, oricât de osteniți ar fi fost³. Și întrebând pe câte un părinte ceva, acesta îi spunea: „- Frate, roagă-te!”, iar el insista: „- Cum să mă rog, că nu știu rugăciuni multe?”. „- Roagă-te cu rugăciunea scurtă: „Doamne, Iisuse, miluiește-mă!” și te vei mântui. Rugăciunea aceasta îți va fi leac pentru alungarea urâtului din suflet și vei avea mare mângâiere oriunde te vei întoarce în viața ta”. Și erau la Agapia din Deal părinți îmbunătățiți, înalți în cele duhovnicești, care se nevoiau ziua și noaptea, ca să corespundă preafrumosului nume de creștin. Și păzeau dreapta-credință cu strășnicie - „credința strămoșească” sau „legea românească”, cum o numeau ei - și se mândreau cu ea și se apărau în fața celor care ar fi încercat în vreun fel să le-o încalce. Era pentru ei pavăză, și „păzirea legii celei de moșie”, cum ziceau ei, trebuie apărată, căci numai așa te poți mântui.

Farmecul unor astfel de cuvinte, duhul dragostei celei nefățarnice, care era acolo, au făcut ca tinerelul poposit să se hotărască să rămână în sihăstrie și cu nici un chip să nu se mai întoarcă la ai săi, în satul de unde venise. Dobândind binecuvântare, s-a stabilit la Agapia din Deal și, văzând traiul și sfintele nevoințe ale îmbunătățiților părinți, a început să se roage ziua și noaptea, ca să-l dăruiască și pe el Bunul Dumnezeu cu putere, ca din treaptă în treaptă să ajungă la împlinirea poruncii: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Și darul lui Dumnezeu era cu el și cu ajutorul rugăciunilor părinților sporea duhovnicește și, cu râvnă mare, în puțin timp a ajuns să cunoască psalmi și rugăciuni pe care le rostea pe de rost la vremea ascultărilor de obște. Și era blând și cucernic, și cu mare bunătate către toți și mai ales, ajuta pe cei ce erau slăbiți și în suferință.

La vremea tunderii în monahism i s-a pus numele de Rafail - nume de arhanghel - care înseamnă „Dumnezeu aduce vindecare”⁴, fiind „unul din cei șapte sfinți îngeri care ridică rugăciunile sfinților și le înalță înaintea slavei Celui Sfânt” (Tobit 12, 15) și care a fost trimis să călăuzească pe Tobie, fiul lui Tobit. Citind cartea Tobit a aflat acolo că „bun lucru este a binecuvânta pe Dumnezeu, a preaînălța numele Lui și a vesti, slăvind faptele lui Dumnezeu. Și voi să nu vă leneviți a-L prea-slăvi... Faceți bine și răul nu vă va ajunge ! Mai mult prețuiește rugăciunea cu post și cu milostenie și cu dreptate, decât bogăție cu nedreptate; mai bine să faci milostenie, decât să aduni aur, căci milostenia izbăvește de la moarte și curăță orice păcat. Cei ce fac milostenie și dreptate vor trăi mult. Iar păcătoșii sunt dușmanii vieții lor” (cap. 12, 6-10). Cuviosul Rafail „lua aminte cu inima lui” (Înț. lui Sirah 16, 25) la cuvintele dumnezeiești și cu mai multă stăruință a început nevoința ziua și noaptea. Era atât de smerit, încât minuna pe toți. Smerenia este cea mai mare putere, deoarece numai ea singură înlătură duhul mândriei. Și de la o vreme a început a se ruga de părinți, ca să-l lase să meargă la mai multă liniște duhovnicească, în alte locuri mai tainice ale muntelui împădurit. Și petrecea acolo zile și nopți, după care se întorcea din nou în obște. Și s-a făcut povățuitor unei mulțimi de părinți și frați, fiindu-le mai mult decât un duhovnic, căci toți doreau să stea de vorbă cu el și să primească mângâierea cuvântului. A făcut lucrul acesta în mulți ani cu darul lui Dumnezeu. Și zic oarecare cercetători ai vieții sale că și egumen al acestei mănăstiri Agapia din Deal să fi fost, pentru care lucru în pomelnice și în sinodicele mănăstirii se pomenește cu formula: „Fericitul stareț Rafail”⁵.

Vestea despre acest îmbunătățit părinte s-a dus până departe în părțile Moldovei, căci alergau la el mulți călugări de pe la alte așezări mănăstirești, precum și credincioși de prin satele vecine și chiar din cealaltă parte a crestelor Carpaților. Îi învăța să păzească poruncile Sfintei noastre Biserici, să facă fapte bune, să se iubească frățește, să prețuiască pe cei care se dăruiesc pentru binele obștesc și să străjuiască moșia strămoșească.

Cuviosul Părintele nostru Rafail s-a nevoit îndelung în nevoința cea bună a vieții călugărești, fiind, la vremea când a trecut din această viață către Domnul, de peste optzeci de ani, între 1640-1645⁶. Cu multă cernire duhovnicească și cu bucuria învierii în inimi, părinții de acolo au pus în mormânt, cu bunăcuviință, trupul celui trecut către Domnul. Și au pus deasupra și piatră însemnată cu oarecare puține date despre cuviosul Rafail⁷.

Iar la șapte ani, când s-a făcut dezgroparea, s-a aflat că trupul său a rămas în neputrezire și că fusese înzestrat cu bună mireasmă și cu răspândirea de daruri celor care se rugau să le fie mijlocitor către Dumnezeu. Văzând părinții o astfel de stare a trupului cuviosului, după rugăciuni și dezlegări - așa cum este rânduiala Sfintei noastre Biserici în asemenea cazuri -, rămânând în aceeași stare de frumusețe, de curățenie și de mireasmă, au făcut o raclă de lemn bun și au pus sfintele lui moaște în biserica mănăstirii. Și erau acestea ca o comoară la care veneau părinții și credincioșii și se plecau cu evlavie și venerare, aprinzând luminări și întorcându-se cu bucurie și mângâiere în sufletele lor. Cu vremea a început să vină mulțime din ce în ce mai multă, stabilindu-se și zile îndătinate de cercetare a sfintelor moaște, mai ales cu prilejul hramului mănăstirii Neamțu, când treceau și pe la Agapia din Deal, pe la racla Cuviosului Rafail⁸.

Când hatmanul Gavriil Coci și soția sa, Liliana, au avut dragoste și au ridicat la Agapia din Vale o biserică mare cu chilia și cu zid împrejmuitor⁹, au fost aduse - pentru un timp - și moaștele Cuviosului Rafail spre mai multă mângâiere a celor care nu puteau să urce până la Agapia din Deal.
Mitropolitul Dosoftei al Moldovei și Sucevei, stihuitorul Psaltirei, s-a bucurat și el cu bucurie duhovnicească negrăită că acela, despre care auzise multe fapte de credință și cucernicie creștinească încă de când se afla în viață, acum se arătase tuturor - prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu - un mare ales al Său. Și, plecându-se cu multă smerenie, a sărutat sfintele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Rafail, lăsând o însemnare în cartea sa, Viețile Svinților sau Prologariu din anul 1686, tipărit la Iași, la fila 152, de la 9 iunie: „...și din Rumîni mulți sunt carii am și văzut viața și traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai Daniil de Vooroneț și Rafail de Agapia, și am sărutat și sfintele moștii”.

Întrebarea tuturor celor din zilele noastre este aceasta: „Ce s-a întâmplat cu sfintele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Rafail? De ce nu mai sunt arătate spre cinstire și spre sărutare?”. Răspunsul nu poate fi altul decât următorul: sfintele moaște au fost tăinuite de frica năvălitorilor la adăpost sigur, de unde nu au mai fost scoase. La Agapia din Deal există totuși un loc, lângă sfântul altar al bisericii, unde tradiția spune că ar fi fost puse moaștele Cuviosului Rafail; acolo se aprind luminări până astăzi, iar credincioșii se închină cu evlavie când trec pe lângă el.

Viața acestui vas ales al Sfântului Duh a fost minunată, dar nu s-a scris despre ea decât atât cât a lăsat mitropolitul Dosoftei. Dăm slavă lui Dumnezeu și pentru puținul acesta, ca și pentru faptul că s-a păstrat din generație în generație evlavia pentru locul de la Agapia din Deal. Multe întrebări se pot ridica. Un singur lucru apare evident: Rafail de la Agapia a fost un adevărat cuvios sfânt, ridicat din neamul românesc, de mare faimă, cu moaște cinstite și ocrotite cu adâncă venerație.

Chipul alesului ostaș al lui Hristos împodobește pereții bisericuțelor de la Agapia din Deal¹⁰, ai celei de la cimitirul Agapiei din Vale¹¹, ai schitului Vovidenia de la mănăstirea Neamțu (biserică din veacul al XlX-lea), ca și ai altor biserici chinoviale și parohiale.

Vrednicia și nevoințele acestui cuvios părinte, după atâta trecere de vreme, nimeni nu le mai poate arăta cu toate amănuntele.

Diac. I. Ivan

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 357-361, Cuviosul Rafail de la Agapia.