Cuvânt la Duminica a VII-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la grăire” (Iacov 1, 19)

Dreapta și reaua întrebuințare a limbii

„Mulțimea cuvintelor nu scutește de păcătuire” (Pilde 10, 19). Nu este nici un mădular al trupului prin care diavolul să poată așa de lesne a ne amăgi și a ne pierde, ca printr-o limbă neînfrânată și printr-o gură nepăzită. Prin ele săvârșim greșeli nenumărate și fărădelegi grele, iar cât de ușor poate cineva păcătui cu limba ne arată înțeleptul Sirah prin cuvintele: „Mulți sunt cei ce au căzut de sabie, dar mai mulți au pierit prin limba lor” (Sirah 28, 19).

Cât de grea însă este această cădere, arată același înțelept, în alt loc, prin cuvintele: „Mai bună este căderea pe pământ, decât căderea din pricina limbii” (Sirah 20, 19). El voiește să zică prin aceasta că este mai bine a cădea jos de pe un loc înalt și a fi zdrobit, decât a vorbi un cuvânt care să arunce sufletul nostru în pierzare.

Sirah, însă, nu numai că vorbește despre cădere, dar ne și îndeamnă cu toată osârdia de a nu cădea, și de aceea zice: „Fă gurii tale ușă și încuietoare” (Sirah 28, 28), nu ca și cum noi, literar, ar trebui să punem lacăt la gură, ci pentru a opri cu toată îngrijirea gura noastră de la vorbe deșarte.

În alt loc, Sfânta Scriptură ne arată că noi, pentru păzirea limbii, pe lângă râvna noastră proprie, avem nevoie și de ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea ține în frâu această fiară sălbatică. Psalmistul, întinzând mâinile la cer, zice: „Ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară; pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalmul 140, 2-3).

Iar Sirah, cel amintit mai sus, zice: „ O, de ar pune cineva pază gurii mele, și peste buzele mele pecetea înțelepciunii!” (Sirah 22, 30).

Vezi cum amândoi, și înțeleptul Sirah și psalmistul, se tem de păcatele limbii, le tânguiesc, dau sfaturi împotriva lor și se roagă ca limba să fie totdeauna păzită și privegheată cu îngrijire?

Dar vei întreba tu, pentru ce ne-a dat Dumnezeu acest mădular, dacă el pricinuiește atâtea nenorociri? Pentru aceea, răspund eu, că ea aduce și foarte mult folos. Așa, dacă suntem cu luare-aminte, limba aduce numai folos și nici o vătămare. Ascultă ce zice înțeleptul Solomon: „În puterea limbii este viața si moartea” (Pilde 18, 21). Același lucru îl arată și Hristos prin graiurile: „Din cuvintele tale te vei îndrepta, și din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 37). Adică limba se poate întrebuința în două feluri și stă în puterea ta cum să o întrebuințezi.

De asemenea, și sabia se poate întrebuința în două chipuri. De o întrebuințezi împotriva vrăjmașului, ea este pentru tine o unealtă de mântuire; iar dacă tu cu dânsa te rănești pe tine, pricina rănirii tale nu este firea fierului, ci propria ta voință.

Tot așa trebuie să gândim despre limbă, încă și ea este o sabie ce se poate întrebuința în două chipuri. Ascuțește-o deci, pentru ca să pârăști propriile tale păcate, dar nu o întrebuința ca să vatămi pe fratele tău. De aceea, Dumnezeu a îngrădit limba cu un zid îndoit, adică cu dinții și cu buzele, pentru ca ea să nu poată cu ușurință și fără băgare de seamă a rosti cuvinte deșarte. Așadar, ține-o în frâu. Când ea nu voiește să asculte, pedepsește-o cu dinții. Este mai bine ca ea, acum, când voiește a păcătui, să sufere o mușcătură dureroasă, decât acolo, în focul cel veșnic, să dorească în zadar o picătură de apă și să fie lipsită de toată mângâierea.

Iar păcatele care se săvârșesc cu limba sunt de multe feluri. De la ea vin hulirile, batjocorile, vorbele de rușine, pârele mincinoase, jurămintele și încălcările de jurământ.

Și cu atât mai mult este de nevoie să ne înfrânăm limba și să nu vorbim multe, căci: „Mulțimea cuvintelor nu scutește de păcătuire”, precum zice Solomon (Pilde 10, 19). Numai când ai să zici ceva folositor, numai atunci deschide buzele tale; iar dacă nu știi nimic trebuincios și însemnat, taci! Dar dacă totuși voiești să vorbești, cântă niște cântări duhovnicești.

Îndeobște să obișnuim limba noastră a vorbi numai lucruri bune, numai a mustra propriile noastre păcate, iar viața altor oameni a o lăsa judecății Aceluia Care ispitește inimile și rărunchii. Cu chipul acesta vom scăpa de focul iadului.

Precum cei care se ocupă cu greșelile altora lasă nebăgate în seamă propriile lor păcate, așa, pe de altă parte, cei care se feresc de a ocări pe alții, se îngrijesc numai de păcatele lor, se judecă numai pe sine, iar nu pe alții, și de aceea, în cealaltă lume, vor afla un Judecător blând. Apostolul Pavel zice: „De ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați” (I Corinteni 11, 31).

Deci, pentru ca să scăpăm de îngrozirea ce este în aceste graiuri, să ispitim viața noastră cu mare râvnă, să întrebuințăm limba noastră spre a ne ocărî pe noi înșine și a ne judeca pe noi înșine, a înfrânge inima noastră și totdeauna a ne cere socoteală de la noi înșine.

În sfârșit, gândește și la aceasta! Cum poți să întrebuințezi tu limba ta la vorbe murdare, când tocmai cu această gură și pe această limbă primești Sfântul Trup al lui Iisus Hristos?

În adevăr, este foarte pierzător lucru a întrebuința la vorbe de ocară, la huliri și nebunii această limbă, care va lua parte la Taina cea mai sfântă, care este oarecum vopsită cu Sângele Mântuitorului, și, așa zicând, s-a făcut sabie de aur.

Nu pângări deci cinstea pe care Dumnezeu a dat-o limbii și nu o întrebuința la nici un păcat. Iar împreună cu limba păzește totodată și inima ta curată de toată viclenia și răutatea împotriva aproapelui tău; și tot așa să păzești ochii și urechile. Sau este oare cuviincios, ca pe de o parte să auzi glasul cel ceresc al îngerilor, iar pe de alta, cu același urechi, să asculți cântecele cele necurate? Nu merită, oare, cea mai grea pedeapsă să pângărești cu privirea necurată, neînfrânată, ochii cu care te uiți la Tainele cele mai sfinte?

Tu, iubite, ești chemat la Cina cea cerească; deci nu intra acolo cu haine necurate, ci îmbracă haine de nuntă! Fie aceasta, prin harul și mila Domnului și Mântuitorului nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea și slava, în vecii vecilor. Amin.