Din minunile Sfîntului și Marelui Mucenic Gheorghe

 

În părțile Siriei era o cetate ce se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Și nu era în acel loc piatră de felul acela, din care s-ar fi putut face stîlpi mari, spre întărirea zidirii, ci din alte părți depărtate se aduceau pe mare stîlpi de preț. Deci, mulți din cetățenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri ca să cumpere stîlpi de piatră pentru biserica ce se zidea. S-a dus și o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osîrdie și credință către Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, voind, ca din sărăcia sa, să cumpere pentru biserica sfîntului un stîlp. Și, cumpărînd dintr-un loc un stîlp ales, l-a adus la malul mării, unde un alt bărbat bogat din cetatea Ramel, cumpărînd cîțiva stîlpi îi punea în corabie; și a rugat mult femeia pe omul acela, să-i ia și stîlpul ei în corabie, împreună cu ceilalți și să-l ducă la biserica mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea și nu i-a luat stîlpul ei; ci, aruncînd în corabie numai stîlpii săi, a plecat. Atunci femeia aceea, aruncîndu-se la pămînt, plîngea cu jale și chema în ajutor pe Sfîntul Mare Mucenic, ca să rînduiască precum știe el, ca și stîlpul ei să fie dus în Ramel, la biserica lui.

Astfel femeia, mîhnindu-se și plîngînd, a adormit și i s-a arătat în vis Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe în chip de voievod, mergînd călare și ridicînd-o de la pămînt, i-a zis: "Spune-mi de ce te mîhnești, o, femeie?" Iar ea i-a spus pricina durerii sale și a văzut pe sfînt descălecînd de pe cal și zicînd către dînsa: "Unde voiești să-ți pui stîlpul?" Iar ea a zis: "În partea dreaptă a bisericii". Și îndată sfîntul a scris cu degetul său pe stîlp astfel: "Stîlpul acesta al văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintîi stîlp, ca să fie acesta al doilea". Aceasta scriind, a zis către femeie: "Ajută-mi tu singură".

Și, apucînd ei stîlpul, piatra s-a ușurat și de către amîndoi a fost aruncată în mare. Aceasta văzînd-o femeia în vedenia somnului și deșteptîndu-se, n-a găsit stîlpul în locul acela. Dar punîndu-și nădejdea către Dumnezeu și spre Sfîntul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Și mai înainte de întoarcerea ei, precum și a corabiei, adică îndată după acea vedenie din somn, chiar a doua zi s-a găsit stîlpul ei pe malul mării, în Ramel. Apoi după ce a sosit bărbatul acela, care își ducea stîlpii în corabie și a ieșit la mal, a văzut stîlpul văduvei și scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră de degetul sfîntului foarte bine, ca și cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat foarte și cunoscînd minunea ce se făcuse de sfîntul mare mucenic și pricepînd greșeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea văduvei și cerea iertare de la sfînt, prin multe rugăciuni, ceea ce a și dobîndit de la el, arătîndu-i-se în vedenie. Deci stîlpul acela al văduvei s-a pus în acel loc în care s-a poruncit, spre pomenirea femeii și spre arătarea minunii făcute de marele mucenic, dar mai ales spre slava izvorului minunilor lui Hristos, Dumnezeul nostru.

După mulți ani, saracinii luînd Siria sub stăpînirea lor, s-a întîmplat în cetatea Ramel, în cea mai sus pomenită biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, o minune ca aceasta:

Un saracin vestit, împreună cu alți saracini, au intrat în biserică, pe vremea citirii pravilei, și văzînd icoana Sfîntului Gheorghe și pe preot stînd înaintea ei și închinîndu-se și săvîrșind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi în limba saracinilor: "Vedeți pe acest nebun, ce face? Se roagă la scîndură. Aduce-ți-mi un arc și o săgeată, să săgetez scîndura aceea". Și îndată i-au adus un arc, pe care el, stînd dinapoia tuturor, l-a încordat și a aruncat o săgeată asupra icoanei mucenicului; iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci în sus și căzînd din înălțime, a lovit pe saracinul acela în mînă și i-a rănit-o.

Deci, a ieșit îndată afară, ducîndu-se acasă, durîndu-l mîna foarte și curgîndu-i mult sînge; apoi se umflase și striga suspinînd, fiind cuprins de o durere de moarte. Și avea în casa sa niște slujnice de credință creștinească, pe care chemîndu-le, le-a zis: "Am fost în biserica Sfîntului vostru Gheorghe și am vrut să-i săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, căci întorcîndu-se săgeata, mi-a rănit mîna și iată mor de nesuferită durere". Iar ele i-au zis: "Oare ți se pare că ai făcut bine, îndrăznind să lovești chipul sfîntului mucenic?" Zis-a saracinul: "Au doară are putere chipul acela, să mă facă astfel, precum sînt acum de bolnav?" Slujnicele au răspuns: "Noi sîntem neînvățate și nu putem să-ți răspundem, dar cheamă un preot și acela îți va spune cele ce ne întrebi pe noi". Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale și a chemat pe preot și a zis: "Vreau să știu ce putere are scîndura aceea sau icoana, căreia te închini tu?" A răspuns preotul: "Eu nu mă închinam scîndurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scîndură cu chipul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu".

Zis-a barbarul: "Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru?" Răspuns-a preotul: "Sfîntul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu și a Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost asemenea om pămîntean ca și noi. El multe munci a răbdat de la păgînii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar cu vitejie pe toate răbdîndu-le și bine săvîrșindu-și mărturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne și minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui și, ca și cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem și-i sărutăm icoana, în același chip cum și tu faci după moartea părinților și fraților tăi; căci avînd îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi și le săruți, ca și cum ai avea pe aceia înaintea ta. Deci, așa și noi socotim icoanele sfinților, nu ca pe niște dumnezei, să nu fie aceea, ci ca pe niște închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, precum s-a întîmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana sfîntului mucenic, ca să știi puterea lui și să fie și spre învățătura altora".

Acestea auzindu-le saracinul, a zis: "Ce voi face? Vezi mîna mea sîngerîndă, căci groaznică durere pătimesc și de moarte mă apropii". Zis-a lui preotul: "De voiești să fii viu și întreg, poruncește să aducă la tine chipul Sfîntului și Marelui Mucenic Gheorghe și-l pune pe patul tău; apoi o candelă plină cu unt-delemn arzînd, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar a doua zi luînd untdelemn din candelă, să ungi mîna ta cea bolnavă și atunci să crezi că te vei tămădui, și-ți va fi ție așa". Iar saracinul îndată a rugat pe preot, ca să-i aducă icoana Sfîntului Gheorghe, pe care primind-o cu bucurie, a făcut toate așa precum a învățat de la preot. A doua zi, după ce și-a uns mîna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea și i s-a tămăduit mîna.

De o minune ca aceea, mirîndu-se și veselindu-se barbarul acela, a întrebat pe preot dacă avea ceva scris în cărțile sale despre Sfîntul Gheorghe. Iar preotul aducîndu-i viața și pătimirea sfîntului, i-a citit-o și el cu luare aminte ascultînd, ținea în mîini icoana mucenicului, grăind către sfîntul cel închipuit pe icoană, ca și către un viu, zicîndu-i cu lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu, tînăr, însă cu minte ai fost, iar eu bătrîn, dar nebun. Tu de tînăr ești prieten a lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrînit și sînt lipsit de Dumnezeu. Roagă pentru mine pe Dumnezeul tău, ca să fiu și eu robul Său". După aceea căzînd la picioarele preotului, îl ruga să-l învrednicească de Sfîntul Botez. Iar preotul nu voia pentru că se temea de saracini, însă văzîndu-i credința și rugămintea lui cea cu dinadinsul, l-a botezat noaptea în taină, de frica saracinilor.

A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieșit din casă și stînd în mijlocul cetății în văzul tuturor, cu multă îndrăzneală și cu mare glas, a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și blestema credința saracinilor. Și îndată s-a adunat la dînsul mulțime de saracini și umplîndu-se de mînie și de iuțime, au pornit asupra lui ca niște fiare sălbatice și cu săbiile l-au tăiat bucăți. Și așa în scurt timp și-a sfîrșit fapta cea bună a mărturisirii și a luat cununa muceniciei, ajutîndu-i rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.

În insula Melitinei era o biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, slăvită și mare. Locuitorii acelei insule aveau obiceiul ca în toți anii, la ziua pomenirii sfîntului, să se adune în biserica aceea, ca să serbeze praznicul mucenicului. De acest lucru aflînd agarenii din Crit (insula Creta), într-o clipă au năvălit asupra locului aceluia și cîți oameni au fost afară din biserică, apucînd să fugă, au scăpat din mîinile agarenilor; iar cîți s-au aflat în biserică, pe aceia prinzîndu-i și legîndu-i, i-au dus în robie.

A fost robit atunci și un tînăr oarecare de acolo și ducîndu-l în Creta, l-au dăruit voievodului agarenilor. Iar după ce a trecut un an, sosind praznicul sfîntului, părinții tînărului aceluia, deși erau lipsiți de fiul lor, însă nu și-au schimbat obiceiul, ca în toți anii să meargă la praznic în biserica mucenicului și să facă în casa lor masă îndestulată întru cinstea și pomenirea Sfîntului Gheorghe. Deci, cînd a început a așeza la ospăț pe cei chemați, maica tînărului robit s-a întors iar la biserică și s-a aruncat la pămînt, plîngînd și rugînd pe sfîntul, ca să-l izbăvească pe fiul său din robie, precum știe el cu ajutorul său. Și a fost auzită de ajutătorul cel grabnic. După ce și-a sfîrșit rugăciunile sale, acea femeie s-a întors la ospăț la cei chemați, iar bărbatul ei a chemat mai întîi numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe; apoi ajutorul și sprijinul sfîntului lăudînd, a început a cinsti pe cei chemați, stînd dregătorii pregătiți.

În acel ceas, fiul lor fiind scos de Sfîntul Gheorghe din robie, a stat înaintea lor ținînd în mîini un pahar cu vin, dîndu-l maicii sale. Pentru că în ceasul acela, stînd în Crit la masa voievodului agarenilor, turnase vinul în pahar și-l gătea să-l dea stăpînului lor; deodată, precum altădată Avacum, a fost răpit și a stat în Melitina cu paharul de vin în mînă. Văzîndu-l, toți cei ce ședeau și se ospătau la masă, s-au înspăimîntat și l-au întrebat unde a fost, de unde a venit și cum s-a aflat în mijlocul lor? Iar el le-a răspuns: "Am umplut acest pahar cu vin, ca să-l dau boierului și am fost răpit de un bărbat prealuminat, care era călare pe cal și m-a pus pe mine lîngă el. Deci cu o mînă am ținut paharul, iar cu alta mă țineam de brîul lui; și astfel mă aflu aici, precum mă vedeți". Acestea auzindu-le toți, s-au spăimîntat, minunîndu-se de acea slăvită minune. Apoi, sculîndu-se, au adus mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Său, Marelui Mucenic Gheorghe.

Despre o asemenea minune, zisă mai sus, ne spune și Cozma monahul, astfel: În zilele lui Vasile, împăratul grecesc, eu fiind tînăr, stăpînul meu, voievodul la care slujeam, a fost trimis de împărat la insula Cipru. După ce am ajuns, am auzit o minune a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, care nu de mult o făcuse în biserica lui, la ziua praznicului. Căci spuneau locuitorii de acolo că fiul preotului, care slujea în biserica Sfîntului Gheorghe, a fost robit de saracini, și la praznicul Sfîntului Gheorghe s-a aflat lîngă tatăl său în biserică, la vremea Liturghiei. Deci voievodul, chemînd la sine pe preot și pe fiul lui, îl întreba cum a venit de la saracini? Iar tînărul a început a-i spune astfel:

"Precum Dumnezeu a voit, așa Sfîntul Gheorghe m-a liberat. Însă eu nu știu cum am venit, decît știu numai, că am fost robit acum trei ani de saracini. Că mă trimisese tatăl meu într-o corabie cu alți oameni pentru neguțătorie. Și năvălind asupra noastră saracinii, pe toți ne-au robit și am fost dus de dînșii în Palestina, căci atunci Ierusalimul și toată Palestina erau stăpînite de saracini. Acolo am slujit, zicea tînărul, stăpînului meu trei ani. Și, iată, a optsprezecea zi este de cînd stăpînul meu mi-a poruncit să-i duc așternutul la baia cea de obște, vrînd să se spele acolo. Și spălîndu-se, mi-a zis: "Nu mi-ai adus dulceață și apă să beau?" Eu i-am răspuns: "Nu ți-am adus stăpîne". Iar el voia să mă prindă, ca să mă bată. Dar eu am scăpat și am alergat acasă la stăpîna mea și, luînd degrabă de la ea dulceață, mă întorceam spre baie la stăpîn. Și îmi era calea pe lîngă o curte creștinească, în care era o biserică și se săvîrșea în acel ceas dumnezeiasca Liturghie. Atunci am auzit, după întîia intrare, cîntîndu-se condacul Sfîntului Gheorghe, pentru că era praznicul lui. Auzind acea cîntare, am plîns și am zis: "Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, oare n-a fost primită lui Dumnezeu și ție nici o suspinare a robului tău, adică a tatălui meu? Pentru ce ai trecut cu vederea lacrimile și rugăciunile lui, cele făcute de el pentru mine, în biserica ta, ca să mă fi izbăvit din această robie și pradă?"

Aceasta zicînd, alergam spre baie, și văzîndu-mă stăpînul meu plin de lacrimi, a început cu mînie a mă ocărî și mi-a zis: "Toarnă!" Și am turnat în pahar dulceața, și mi-a zis stăpînul: "Toarnă!" Dacă am luat vasul să torn în pahar, am început a nu vedea pe stăpînul meu, zicînd ceva și am auzit cîntarea ce se cînta: "Unul Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!". Și m-am văzut în altar, iar pe tatăl meu ținînd Sfîntul Potir și zicînd către eclesiarh: "Dați-mi apă". Iar eu, stînd înaintea lui cu vasul, voiam să torn în Sfîntul Potir; pentru că, precum stăteam în baie înaintea saracinului, într-o mînă ținînd paharul cu dulceață, iar în alta, vasul din care turnam și deodată m-am aflat în Altar stînd înaintea tatălui meu pe cînd el slujea. Iar tatăl meu căutînd spre mine, a zis către eclesiarh: "Cine este acest tînăr?" Acesta a zis cu mirare: "Nu știm cine este acesta și de unde vine". Și eram cu părul ras și cu hainele saracinești. Apoi am zis către tatăl meu: "Oare nu mă recunoști pe mine, tată? Eu sînt fiul tău!" Și a zis către mine tatăl: "Dar acest vas și paharul pentru ce le ai în mîinile tale și ce este în ele?" Și am zis: "Aceasta este dulceață, pentru că fiind eu în baie cu stăpînul, aproape de Ierusalim, cînd voiam să-i dau lui băutura aceasta, îndată m-am aflat în biserică".

Iar tatăl meu s-a cutremurat de spaimă, și puțin a fost, că n-a scăpat din mîini Sfîntul Potir, pe care îl ținea. Iar eu am lăsat jos paharul și vasul și am zis: "Nu te tulbura, părinte, ci sfîrșește-ți slujba". Apoi, punînd tatăl meu Potirul pe Sfîntul Prestol și, ridicîndu-și mîinile, a dat laudă lui Dumnezeu și a preamărit pe Sfîntul Gheorghe. Iar paharul pe care l-a lăsat pe marmură nu s-a stricat, nici nu s-a vărsat, asemenea și vasul celălalt. Și sfîrșind tatăl meu slujba, m-a cuprins și m-a sărutat cu lacrimi și am mers acasă. Apoi, auzind de mine toate rudele și prietenii noștri, s-au adunat la noi. Și, văzîndu-mă, s-au bucurat și au preamărit pe Dumnezeu și pe Sfîntul Gheorghe, robul Lui, care m-a izbăvit de la saracini în clipeala ochilor".

O povestire ca aceea a fiului preotului, auzind-o voievodul și toți cei împreună cu dînsul, foarte mult au preamărit pe Dumnezeu și pe Sfîntul Gheorghe. Și dîndu-i și tatălui său daruri mari, i-au liberat.

Asemenea acestor minuni mai sus-zise ale Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, se află și această minune: În părțile Paflagoniei, în cetatea Amastrida era un bărbat, anume Leontie și soția lui Teofana, și amîndoi aveau mare credință și osîrdie către Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe și năzuiau totdeauna la biserica lui, care era nu departe de acolo, lîngă rîul ce se numea Partenos. După numirea rîului aceluia, biserica aceea a mucenicului se numea "Partenia". Pe acea biserică, cei doi soți au împodobit-o din averile lor cu toată bunacuviință, din dragostea lor către Sfîntul Gheorghe, pe care îl aveau peste averile lor purtător de grijă, păzitor și apărător. De aceea, în toți anii săvîrșeau pomenirea mucenicului cu cinste și cu cucernicie, făcînd milostenii multe și masă îndestulată săracilor, scăpătaților, străinilor, rudeniilor și prietenilor. Aceia aveau un fiu, căruia îi dăduseră numele Gheorghe, pentru ca să aibă pomenirea mucenicului totdeauna în minte și pe limbă cu dragoste.

În zilele acelea împărățea la greci, Constantin al VIII-lea, care a fost fiul împăratului Leon cel înțelept. Și au ridicat război bulgarii cu grecii, pentru că bulgarii, ungurii și cu tătarii, năvălind asupra părților grecești, le pustiau, prădîndu-le și a fost nevoie ca oastea grecească să se adune în cete. Iar de vreme ce Leontie era locuitor al cetății Amastridei în Paflagonia, din rînduiala ostășească, îi poruncea și lui să iasă la război. Însă Leontie acum era bătrîn, iar fiul Gheorghe era în vîrstă de bărbat; deci, a socotit ca în locul său să-și trimită fiul la oaste. Și luîndu-l pe el Leontie și Teofana, l-au dus mai întîi în biserica mai sus-zisă și, rugîndu-se înaintea icoanei mucenicului, au zis: "Ție, o, Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, îți încredințăm pe fiul nostru cel unul-născut și iubit, pe care cu numele tău l-am numit, pe tine iubindu-te; deci, tu să-i fii povățuitor în cale și păzitor în război și să-l întorci la noi întreg și sănătos, ca rodul credinței noastre celei către tine, prin a Ta facere de bine luîndu-l, cu multe faceri de bine să preamărim totdeauna a ta purtare de grijă și apărare pentru noi".

Așa rugîndu-se, au liberat pe fiu la ceata oștirii grecești. Iar cînd s-a făcut război cu vrăjmașii, mai întîi grecii au biruit pe bulgari, iar după aceea, îndreptîndu-se bulgarii au început a birui pe greci, căci așa a lăsat Dumnezeu pentru păcat. Și s-a făcut măcel mare și a căzut puterea grecească în ascuțișul sabiei vrăjmașilor, încît abia a scăpat cineva de la acel război.

În acea vreme Gheorghe fiul lui Leontie, fiind prins viu de un bulgar oarecare, s-a păzit cu rugăciunile sfîntului de la moarte. Văzîndu-l bulgarul tînăr și frumos la față, l-a cruțat și l-a dus la pămîntul lui, unde Gheorghe slujea aceluia ca un rob. Iar Leontie și Teofana, auzind de biruirea taberilor grecești și văzînd că nu s-a întors fiul lor, plîngeau și se tînguiau cu nemîngîiere, socotind că este ucis la război; și căzînd la icoana Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, în biserica lui strigau: "Oare într-o nădejde ca aceasta, mucenice al lui Hristos, ți-am încredințat pe fiul nostru cel iubit, ca să fie mîncare păsărilor cerului și fiarelor pămîntului? Oare așa ai auzit rugăciunile și suspinurile noastre? Dacă pentru noi cei ce am îmbătrînit nu ți-a fost milă, apoi cel puțin pentru tinerețile cele înflorite ale aceluia să te fi milostivit. Pentru ce ai trecut cu vederea pe a noastră ticăloșie, plăcutule al lui Dumnezeu?"

Acestea și cele asemenea cu acestea grăindu-le, cu negrăită tînguire și strigare cîtăva vreme, la toți cei ce erau acolo, i-a pornit spre lacrimi, iar mai cu seamă maica plîngea neîncetat cu amară tînguire. Și a fost acea biruință asupra grecilor în luna lui August; dar trecînd toamna și iarna, a sosit luna aprilie și praznicul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Atunci Leontie cu soția sa, deși își pierduseră orice nădejde, crezînd că fiul lor a căzut de sabie la război, n-au încetat rugăciunile către sfîntul mucenic și, după obicei, au pregătit, precum se cădea, masă îndestulată. Iar după săvîrșirea slujbelor bisericești, au luat la sine mulți oaspeți și săraci, care toți fiind așezați la masă și ospătîndu-se, de nimic nu le era vorba decît numai de Gheorghe, fiul lor, care nu se întorsese de la război.

Deci, părinții s-au pornit a plînge, iar oaspeții îi mîngîiau și mai ales pe maica care se tînguia. Iar fiul său Gheorghe, fiind în robie, avea la stăpînul său slujba bucătăriei și în aceiași zi, fierbînd bucate, își aduse aminte de casa părinților săi și de prăznuirea lor, apoi de rudenii, de prieteni și de vecini și zicea în mintea sa: "Acum în casa părinților mei, ce fel de mese sînt? Cine sînt acei care se ostenesc? Ce fel de pomenire au pentru mine? Oare viu mă vor socoti că sînt, sau mort?" Zicînd acestea se tînguia amar.

Apoi a sosit vremea să prînzească stăpînul lui și trebuia ca singur Gheorghe să ducă mîncarea cu ulcica, înaintea stăpînului său. Deci, ștergîndu-se de lacrimi, a luat de la foc ulcica fierbînd și o ducea. Și îndată s-a aflat în casa părinților săi, înaintea feții tuturor celor ce se ospătau. O, ce minune! S-au spăimîntat toți văzînd deodată pe fiul lui Leontie, anume Gheorghe, stîndu-le înainte și fierbîndu-i ulcica în mînă. Iar părinții lui credeau că văd o nălucire. Dar dacă s-au convins că este adevărat, iar nu nălucire, s-au repezit la dînsul cu bucurie și căzînd pe grumajii lui, îl cuprindeau și-l sărutau, plîngînd de nemăsurată și nenădăjduită bucurie. Asemenea și toți cei ce erau acolo plîngeau de bucurie.

Și fiind întrebat Gheorghe, cum a rămas viu de la război, unde a fost și cum a venit la dînșii, el le-a spus toate cu amănuntul. Iar pentru a sa răpire din robie, le-a spus astfel: "În acest ceas slujeam în bucătăria stăpînului meu și aveam poruncă ca să-i aduc ulcica cu mîncarea aceasta, pe care luînd-o, o duceam la masă. Dar pășind eu pe cîteva trepte spre foișorul în care stăpînul meu ospăta, deodată am văzut un ostaș călare pe cal, strălucind cu negrăită lumină, care m-a luat cu ulcica aceasta și nu știu cum m-a adus aici înaintea voastră.

Auzind toți aceasta, și mai ales părinții lui, au dat mare mulțumire lui Dumnezeu și Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Și au gustat apoi toți din mîncarea aceea și s-a făcut altă minune; căci cu cît gustau din ulcica aceea, cu atît într-însa se înmulțea mîncarea; și era ulcica mică, cît să mănînce un om, iar cei ce mîncau erau foarte mulți și toți au mîncat din destul, lăudînd pe Dumnezeu și zicînd: "Iată că Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe, ne-a trimis la praznicul său hrană aleasă de la bulgari". După aceasta a dat ulcica la biserica Sfîntului Marelui Mucenic, cu multe mulțumiri și jertfe. Și se păstra ulcica aceea între sfintele vase ale bisericii, în pomenirea acelei preasfinte minuni a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.

Acea biserică a Sfîntului Gheorghe din vremea cea de demult a fost mică și învechită și acum era să cadă, nefiind cine să zidească alta nouă, sau pe cea veche să o dreagă și să o înnoiască. Însă aceasta era din lipsa locuitorilor celor de acolo și așa biserica aceea, nefiind îngrijită, s-a pustiit, și s-a întîmplat într-însa o minune ca aceasta: niște copii adunîndu-se acolo, se jucau; și era între dînșii un copil totdeauna biruit și ocărît de ceilalți. Dar supărîndu-se copilul de ocările cele multe și-a întors ochii spre biserica Sfîntului Gheorghe și a zis: "Sfinte Gheorghe, ajută-mi, ca să biruiesc și îți voi aduce în biserică o plăcintă frumoasă". Și îndată copilul acela a biruit pe ceilalți copii la jocurile lor cele copilărești și încă nu odată sau de două ori, ci de multe ori a făcut aceasta, mai mult decît ceilalți.

Deci, ducîndu-se la maica sa, i-a spus că a făgăduit sfîntului să dăruiască o plăcintă și o cerea de la dînsa, ca să-și împlinească făgăduința sa către Sfîntul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu și mai ales către mucenic, a îndeplinit rugămintea copilului și i-a dat o plăcintă bună și caldă, iar el, ducînd-o în biserică, a pus-o înaintea Altarului și, închinîndu-se, s-a dus. Apoi, în acea vreme, trecînd pe acolo patru neguțători, au intrat în biserică, să se închine Sfîntului Gheorghe și au aflat plăcinta bună, că era caldă și cu aburi bine mirositori. Și au zis în sine neguțătorii: "De aceasta nu are trebuință sfîntul, s-o mîncăm noi și în locul ei să punem tămîie". Iar după ce au mîncat-o, vrînd să iasă din biserică, nu nimereau ușile bisericii, pentru că li se păreau că e zid și nu puteau să iasă. Deci au pus cîte un ban de argint dar n-au ieșit; apoi au pus toți un galben și s-au rugat sfîntului ca să-i lase să iasă și n-au putut, fiind cuprinși de orbire. Apoi toți cei patru au pus cîte un galben și s-au rugat cu căldură; și astfel li s-a dat ieșirea, pentru că au găsit ușile bisericii deschise și au ieșit fără să-i oprească.

Acei galbeni și bani de argint au fost începutul adunării banilor, ca să se înnoiască biserica aceea. Pentru că a străbătut știrea despre acea minune în toată partea aceea și mulți oameni dreptcredincioși dînd de la ei mult aur și argint, au zidit o biserică nouă și mare de piatră, au înfrumusețat-o cu podoabe și au îndestulat-o cu lucrurile cele de trebuință. Și se săvîrșeau în acea biserică minuni preaslăvite, întru slava lui Hristos Dumnezeu și întru lauda Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.

Să se scrie și această minune a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, despre un tînăr ce era mușcat de un șarpe veninos. Căci unul din monahii cei plăcuți lui Dumnezeu, anume Gheorghe, avînd ajutător pe Sfîntul Mare Mucenic de un nume cu el, ne-a povestit cele ce urmează: Ducîndu-mă pe calea spre munte, avînd în mîini o cruce, m-a întîmpinat un monah bătrîn și, luînd de la mine crucea, se ducea înainte. Și mergînd puțin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu mergeam în urma lui. Și iată o turmă de oi, iar tînărul care era păstor zăcea jos mușcat de șarpe. Era în apropiere un izvor și starețul mi-a zis: "Scoate apă și să udăm crucea". Făcînd aceasta și deschizînd gura tînărului, i-am turnat apă, ce era vărsată pe cruce, iar starețul i-a zis: "În numele Preasfintei Treimi, să te vindece, robul lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe". Și, întorcîndu-se, tînărul a vărsat dintr-însul niște venin purtător de moarte și s-a sculat. Iar starețul i-a zis: "Spune-mi, cum te-ai jurat ieri către văduva aceea săracă, pe a cărei oaie, care ți-a dat-o s-o paști, ai vîndut-o cu trei arginți și tu i-ai spus că a mîncat-o lupul?" Tînărul a zis: "Adevărat, părinte, așa este; dar tu cum de ai știut?"

Starețul a răspuns: "Șezînd eu în chilia mea, a venit la mine un bărbat pe un cal alb și mi-a zis: "Sofronie, scoală-te și du-te degrabă la izvorul care este de-a dreapta ta, spre miazăzi, unde vei găsi un tînăr mușcat de șarpe. Vei întîmpina acolo pe un monah purtînd o Cruce în mînă, săpată în lemn și, luînd Crucea aceea, să torni pe ea apă și să dai tînărului aceluia mușcat de șarpe să bea din apa aceea, zicîndu-i astfel: "În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, te vindecă pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe". Și să-i zici să nu se jure mai mult pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfinților Lui, nici să facă cuiva strîmbătate și să dea oaia văduvei celei sărace, ca să nu-i fie ceva și mai rău"".

După ce a auzit aceasta de la acel bătrîn, tînărul a căzut la picioarele lui, zicînd: "Iartă-mă, părinte, că așa este; am vîndut oaia acelei femei pe trei arginți și ieri am amăgit-o, zicînd că a mîncat-o lupul. Iar femeia mi-a zis: "Oare acesta este adevărul sau este minciună?" Eu i-am răspuns: "Așa este, mă jur, pe Dumnezeul Cel adevărat!" Și femeia a zis: "Tu nu mă știi că sînt săracă? Cum voiești, așa să faci; dar va cere-o de la tine Dumnezeu și Sfîntul Gheorghe; căci am făgăduit acea oaie pentru praznicul Sfîntului Gheorghe, să o dau de mîncare la săraci". Deci, eu - zice tînărul - am greșit, și rog a ta iubire de Dumnezeu, părinte, roagă-te pentru mine lui Dumnezeu și Sfîntului Gheorghe, ca să mi se ierte păcatul acela, căci voi da acelei femei trei berbeci de ziua Sfîntului Gheorghe și în toată viața mea, pentru praznicul acestui sfînt, voi da zeciuială la săraci din turma pe care o pasc".

Și astfel, tînărul care s-a tămăduit, cerînd rugăciune și iertare de la fericitul stareț Sofronie, s-a dus la locul său, mulțumind lui Dumnezeu și plăcutului Său, Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe".

Dar nu se cuvine a tăcea și acea vestită minune despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părțile Sirofiniciei, lîngă cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe; pentru care au fost zugrăvite diferite icoane din vechime de cei vrednici de credință zugravi ai pămîntului Palestinei, despre acea minune ce se pomenește. La cei ce călătoresc în Palestina, este arătat locul acelei minuni, care s-a făcut astfel:

Era lîngă cetatea Viritului, spre muntele Libanului, un lac foarte mare, în care era un balaur înfricoșător și ucigător, care, ieșind din lac, pe mulți oameni îi apuca și-i pierdea, mîncîndu-i. Și de multe ori oamenii, înarmîndu-se spre uciderea lui, erau goniți și uciși, căci balaurul apropiindu-se de zidurile cetății, cu suflarea sa cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte; încît mulți se vătămau și mureau. Și era necaz și mîhnire, strigare și plîngere mare neîncetată în acea cetate, în care oamenii erau necredincioși cu însuși împăratul, stăpînitorul lor, fiind toți închinători la idoli.

Deci, într-una din zile, adunîndu-se oamenii acelei cetăți, au mers la împăratul lor și i-au zis: "Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?" Iar el le-a răspuns: "Ceea ce îmi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune". Și prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idolii pierzători de suflete omenești, un sfat ca acesta le-a dat: "De nu vor voi să piară toți, să dea în fiecare zi la rînd și cu sorți, fiecare pe copiii lor, fecior sau fată, spre mîncare acelui balaur". Și a zis împăratul: "Dacă va veni rîndul pînă la mine, apoi și eu, deși am numai o fiică, și pe aceea o voi da". Și au primit acel sfat împărătesc, dar mai ales diavolesc, oamenii aceia, și astfel hotărînd, făceau după sfatul și după rînduiala aceea. Și își dădeau toți cetățenii mari și mici pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mîncare, punînd pe malul acelui lac pe fiii și fiicele lor, cîte unul, înfrumusețîndu-i cu bună podoabă, deși le era jale și plîngeau foarte mult pentru ei. Iar balaurul acela ieșind, îi apuca și-i mînca.

După ce a înconjurat rîndul pe toți oamenii cetății aceleia, au mers la împărat și i-au zis: "Iată, împărate, noi toți, după sfatul și după hotărîrea ta, am dat pe copiii noștri balaurului. Dar acum s-a sfîrșit rîndul. Deci, ce ne mai poruncești să facem?" Răspuns-a împăratul: "Voi da și eu pe singura mea fiică pe care o am, iar după aceea ce ne vor descoperi iarăși zeii, eu vă voi spune". Deci, chemînd împăratul pe fiica sa, i-a poruncit să se împodobească cu bunăcuviință, cu toate că îi era jale de ea și a plîns foarte mult cu toată casa sa. Însă, neputînd să strice hotărîrea aceea, ca și cum ar fi fost dumnezeiască, după descoperirea diavolilor, pentru jertfa lor legiuită a hotărît să o dea pe ea la balaur, ca pe o jertfă zeului iadului; iar el cu ai săi, privind din înălțimea palatului, cu ochii plini de lacrimi o petreceau. Iar fecioara, fiind pusă pe malul lacului la locul obișnuit, unde se dădea balaurului jertfă, stătea acolo tînguindu-se și așteptînd să iasă balaurul din lac și să o mănînce.

Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce voiește ca toți să se mîntuiască și cetatea aceea voind să o izbăvească de pierzarea trupească și de cea sufletească, a sosit acolo Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ostașul Împăratului ceresc, care avea sulița în mîini. Și văzînd pe acea fecioară stînd pe mal și foarte mult plîngînd, a întrebat-o: "Pentru ce stai aici și plîngi așa?" Iar ea a zis lui: "Bunule voinice, fugi degrabă de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine!" Iar sfîntul a grăit către ea: "Nu te teme, fecioară, ci spune-mi mie, ce aștepți, și de ce privește la tine poporul de departe?" Zis-a către el fecioara: "O, alesule tînăr, te văd viteaz și voinic, dar pentru ce dorești să mori împreună cu mine? Fugi degrabă de la locul acesta". Iar sfîntul i-a zis: "Nu mă voi duce, pînă nu-mi vei spune adevărul. Pentru ce zăbovești aici plîngînd, și pe cine aștepți?" Deci, i-a spus lui fecioara toate pe rînd, despre balaur și despre sine. Și a zis către ea Sfîntul Gheorghe: "Nu te teme, fecioară, că eu în numele Domnului Dumnezeului meu Cel adevărat te voi izbăvi de balaur". Iar ea a răspuns: "Bunule voinice, nu dori să pieri cu mine, ci fugi și te izbăvește de moartea cea amară! Ajută-mi mie, să mor singură aici, căci nici pe mine nu mă vei izbăvi de înghițirea balaurului, dar și tu vei pieri".

Acestea grăindu-le fecioara către dînsul, acel balaur înfricoșat s-a arătat ieșind din lac și se apropia la obișnuita lui mîncare. Pe acesta văzîndu-l fecioara a strigat cu mare glas, zicînd: "Fugi, omule, iată că balaurul vine!" Iar Sfîntul Gheorghe s-a însemnat cu semnul Crucii și chema pe Domnul, zicînd: "În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh", și s-a repezit cu sulița asupra balaurului. Deci învîrtind sulița, l-a lovit pe acela în gîtlej și, ră-nindu-l, l-a culcat la pămînt, iar calul călca pe balaur cu picioarele. După aceea Sfîntul Gheorghe a poruncit fecioarei, să lege pe balaur cu brîul și să-l ducă în cetate ca pe un cîine. Iar poporul privind cu mirare la aceea și văzînd pe balaur fiind dus de fecioară, a început a fugi de frică. Apoi Sfîntul Gheorghe a zis către dînșii: "Nu vă temeți, ci nădăjduiți spre Domnul nostru Iisus Hristos și credeți în El, căci El m-a trimis la voi ca să vă izbăvesc de balaur!" Și a ucis Sfîntul Gheorghe pe balaurul acela cu sabia în mijlocul cetății. Apoi oamenii, trăgîndu-i trupul afară din cetate, l-au ars cu foc.

Atunci împăratul cetății aceleia și tot poporul au crezut în Hristos și au primit Sfîntul Botez. Și erau cei botezați douăzeci și cinci de mii de bărbați, afară de femei și de copii. În acel loc, după aceea, s-a zidit o biserică mare și preafrumoasă, în numele Prea-sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu și întru cinstirea Sfîntului purtătorului de biruință Marele Mucenic Gheorghe, căci, precum a izbăvit el pe fecioara aceea de balaurul cel văzut, așa păzește fără prihană Biserica lui Hristos și pe tot sufletul cel dreptcredincios, cu ajutorul său, de cel nevăzut balaur din adîncul iadului și de păcat, ca de un șarpe purtător de moarte.

Aici s-a mai făcut și o altă minune. Căci în acea vreme cînd s-a sfințit biserica cea zidită în cinstea Sfîntului purtătorului de biruință Gheorghe, atunci, ca semn al dumnezeiescului dar ce s-a vărsat acolo, a izvorît din altar apă vie, care tămăduia toate bolile celor ce năzuiau cu credință, spre slava lui Hristos, Care este izvorul vieții, Împăratul slavei, Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh, lăudat între sfinții Săi în veci. Amin.