Cuvânt la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe


 

Nenorocirea celor drepți și bunăstarea păcătoșilor nu trebuie să ne facă să rătăcim de la credința în Dumnezeu

Poate să fie, oare, ceva mai nebunesc și mai fără de minte decât nesocotința acelora care, cu toată rânduiala ce domnește în lume, totuși se îndoiesc și nu pricep ocârmuirea dumnezeiască a lumii? Cine ar dori să dovedească că soarele este întunecat și rece, prin aceasta ar da dovadă că mintea lui nu este întreagă.

Tot așa de nesocotit, și încă mai mult, este cel care tăgăduiește pronia și ocârmuirea dumnezeiască a lumii. Nici soarele nu poate să strălucească așa de luminos, precum strălucește pronia dumnezeiască pretutindeni! Noi vedem soarele de veacuri mergând pe calea cea rânduită lui, vedem cum așezarea stelelor păzește rânduiala hotărâtă lor și cursul lumii niciodată nu se întrerupe; vedem cum ziua și noaptea urmează una alteia, și toate, atât cele de sus, cât și cele de jos, ca într-un dans armonios păstrează locul și poziția lor, fără a trece peste hotarele ce le-a însemnat Dumnezeu de la început.

Dar poate veți răspunde: „Ce ne folosește pe noi că cerul, și soarele, și luna, și stelele, și toate celelalte se bucură de o așa de bună rânduiala, când împrejurările și legăturile noastre omenești, dimpotrivă, sunt pline de amărăciune și neorânduială?” Ce amărăciune și neorânduială socotești tu, omule? Îmi răspunzi: „Acela este bogat și, pe lângă aceasta, jefuiește, înșeală, răpește în toate zilele averea săracilor, și, totuși, nu-l ajunge nici o supărare. Altul, dimpotrivă, trăiește cu umilință, în cumpătare și cu dreptate, împodobit cu toate faptele bune, și, totuși, este lovit de boală și sărăcie, de cele mai mari și felurite rele”.

Așadar, acestea sunt lucrurile care te mâhnesc pe tine? „Acestea sunt”, răspunzi tu. Da, dar când tu vezi că mulți dintre cei ce fac rău sunt pedepsiți, dimpotrivă, nenumărați dintre cei cu fapte bune trăiesc bine, pentru ce nu părăsești părerea ta și întârzii a lăuda pe Dumnezeu? Iarăși îmi răspunzi: „Pentru aceasta nu părăsesc părerea mea, că tocmai această nepotrivire mă scandalizează cel mai mult. Pentru ce din doi păcătoși, numai unul se pedepsește și celălalt se cruță, și din doi oameni buni, unul trăiește bine, iar altul este plin de nenorocire?”. Dar ascultă, că tocmai aceasta este una din faptele cele mai mari ale proniei lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu, încă de aici, ar pedepsi pe toți păcătoșii și ar răsplăti pe toți drepții, atunci ar fi de prisos ziua Judecății de apoi. Și, pe de altă parte, dacă El n-ar pedepsi nici un păcătos și n-ar răsplăti nici un drept, atunci păcătoșii, cu mintea lor cea ușoară, s-ar face și mai răi și necucernici, tânguirile și hulirile asupra lui Dumnezeu și mai mult s-ar înmulți, și ei ar întări cu toată hotărârea că Dumnezeu nu Se îngrijește nicidecum de viața oamenilor.

Dacă ei, și acum când Dumnezeu pedepsește pe unii păcătoși și răsplătește pe unii drepți, totuși, se îndoiesc de ocârmuirea dumnezeiască a lumii, ce ar zice când nu s-ar face asta? Ce cuvinte de hulă n-ar zice atunci? Așadar, Dumnezeu pedepsește pe unii păcătoși , și pe alții nu, răsplătește pe unii drepți și pe alții nu. El nu pedepsește pe toți, ca să te convingă pe tine că va fi învierea morților. Însă pedepsește pe unii, pentru ca, prin frica de pedeapsă a altora, să facă pe cei ușuratici cu luare aminte pentru mântuirea lor sufletească. Pe de altă parte, El răsplătește pe unii drepți, pentru ca prin aceasta să îndemne pe alții la fapte bune, dar nu răsplătește pe toți, pentru ca să te învețe pe tine că are să vină ziua de apoi când toți vor primi răsplata pentru faptele lor.

Deci, dacă toți ar primi aici pe pământ răsplătirea sau pedeapsa meritată, atunci nimeni n-ar mai crede în înviere. Dimpotrivă, dacă nimeni n-ar primi încă de pe pământ răsplătirea faptelor sale, atunci cei mai mulți s-ar face leneși și fără luare aminte.

De aceea, Dumnezeu pedepsește pe unii, iar pe alții nu, și prin aceasta folosește atât pe cei pe care îi pedepsește, cât și pe cei pe care nu-i pedepsește. Pe cei răi îi înspăimântă a se îndepărta de la răutatea lor, iar pe cei buni, dimpotrivă, prin pedeapsa unora, îi face mai buni și mai cucernici. Aceasta o arată însuși Hristos, când I S-a spus că s-a surpat un turn și a ucis niște oameni. El a zis: „Credeți, oare, că ei au fost mai păcătoși decât toți oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu, zic vouă; dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Luca 13, 4-5). Tu vezi din aceasta că, deși aceștia au pierit că erau păcătoși, ceilalți însă s-au cruțat, nu pentru că ei ar fi fost drepți, ci pentru ca, prin pedeapsa acelora, să se îndrepte. Dar tu îmi stai împotrivă și zici că s-a făcut nedreptate celor pedepsiți, pentru că se putea ca și ei să se îndrepte fără să fie pedepsiți, prin pedeapsa altora. Însă dacă Dumnezeu ar fi prevăzut că ei se vor pocăi și se vor îndrepta, nu i-ar fi pedepsit cu moartea.

Dacă El, pe mulți dintre cei despre care prevede că nu vor trage nici un folos, din îndelunga Lui răbdare, totuși îi suferă cu o mare răbdare și mereu le dă timp și prilej de îndreptare, cum ar fi putut El să răsplătească pocăința celor care s-ar fi îndreptat prin pedepsirea altora? Așadar, lor nu li s-a făcut nici o nedreptate. Pe de o parte, ei au fost împiedicați de la o răutate mai îndelungată; iar pe de altă parte, pentru că pedeapsa lor în cealaltă lume va fi mai mică, fiindcă au pătimit aici pe pământ.

De asemenea, nu s-a făcut nici o nedreptate nici cu cei care nu s-au pedepsit. Era în puterea lor, numai de voiau, de a trage pentru îndreptarea lor cel mai mare folos din îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, a se mira de răbdarea Lui cea mare, a se întoarce pe calea faptei bune și a se folosi de pedeapsa altora spre propria lor mântuire. Dimpotrivă, dacă rămân în răutatea lor, nu Dumnezeu este pricina pieirii lor, căci El de asta este îndelung răbdător pentru ei, spre a-i dobândi, însă ei nu, sunt vrednici de iertare, pentru că nu trag nici un folos din îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu.

Însă cele spuse până aici nu sunt singurul motiv pentru care nu se pedepsesc toți păcătoșii aici pe pământ, ci este și o altă pricină, mai mare. Și care este aceasta? Dacă Dumnezeu ar fi pedepsit îndată fiecare păcat, s-ar fi stârpit tot neamul omenesc, și nu ar fi putut ajunge până în zilele noastre. Ca să vezi că aceasta este adevărat, ascultă pe psalmistul, care zice: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Psalmul 129, 3).

Spre a înțelege după cuviință aceste cuvinte, nu este nevoie să socotim păcatele fiecăruia, ci doar pe cele pe care fiecare, fără voia sa, le-a săvârșit, și chiar dintru aceasta se va vedea că noi, încă de mult timp am fi fost nimiciți, dacă am fi fost pedepsiți pentru fiecare păcat.

„ Cine va zice fratelui său nebune, vinovat va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), zice Domnul. Este cineva dintre noi care să nu fi făcut acest păcat? De aceea, dacă Dumnezeu, în toate zilele ar pedepsi, de mult am fi fost cu toții prăpădiți.

Iarăși zice Scriptura, că oricine jură, deși nu jură strâmb, totuși face nedreptate (Matei 5, 37). Dar unde este acela care să nu se fi jurat niciodată?

Domnul zice mai departe: „Că oricine se uită la femeie poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Însă câți nu au făcut acest păcat?

Deci, dacă ne gândim noi la aceste păcate, pe care nimeni nu le poate tăgădui și care nu pot rămâne nepedepsite, ci neapărat atrag după ele pedeapsa, și dacă pe lângă acestea toate, ne aducem aminte de propriile noastre păcate ascunse, trebuie să recunoaștem și să slăvim pe Dumnezeu că nu ne trimite pedeapsă imediat, după fiecare păcat.

Așadar, când tu vezi că cineva jefuiește și înșeală pe altul, și totuși rămâne nepedepsit, atunci cercetează-ți propria conștiință, cercetează viața ta de până acum, vezi păcatele tale și lesne vei observa că, mai întâi de toate, pentru tine însuți a fost bine că Dumnezeu nu pedepsește îndată fiecare păcat. Tocmai de aceea, mulți vorbesc așa de nesocotit despre cârmuirea dumnezeiască a lumii, fiindcă ei nu se văd pe ei, ci pe alții. Noi luăm aminte cu mare plăcere la cele străine și trecem cu vederea pe ale noastre. Să nu mai facem acestea de acum, ci să urmăm dimpotrivă!

Dacă, mai departe, tu vezi un drept în nenorocire, gândește la Iov. Căci deși este cineva drept, totuși, nu este mai drept ca el, ba încă nici nu se va apropia vreodată de dânsul, și deși a suferit cineva multe, totuși, nu a suferit așa multe ca Iov.

Acestea judecă-le și încetează de a te mai ridica împotriva lui Dumnezeu, și nu zice că pe cel bun, de aceea îl ajunge nenorocirea, căci Dumnezeu nu i-a aminte la dânsul; ci pentru că El voiește a-l încununa și a-l face mai slăvit.

De vrei să vezi un păcătos care a fost pedepsit, adu-ți aminte de slăbănogul care zăcuse pe patul de boală 38 de ani. Cum că el căzuse în acea boală pentru păcatele sale, aflăm de la Hristos: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Când noi suntem pedepsiți, atunci, precum s-a zis, plătim datoria propriilor noastre păcate. Dacă noi, însă, cu toate faptele noastre bune, primim nenorociri atunci Dumnezeu voiește a ne încununa.

Așadar, oricum am fi, drepți sau păcătoși, este spre mântuirea noastră de a primi pedeapsă și nenorocire. Prin aceasta, cei buni se fac mai slăviți, iar păcătoșii se îndreaptă și își micșorează pedeapsa viitoare. Omul care s-a pedepsit de Dumnezeu aici și a primit pedeapsa cu mulțumire va suferi mai puțin în lumea cealaltă. Aceasta ne-o spune Sfântul Apostol Pavel, când scrie: „Căci de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați. Dar, fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea” (I Corinteni 11, 31-32).

Acum, fiindcă noi știm toate acestea, să judecăm drept despre pronia lui Dumnezeu și să-i aducem la tăcere pe cei ce o tăgăduiesc. Și chiar dacă vreo întâmplare covârșește priceperea noastră, noi nu trebuie să credem din aceasta că viața noastră nu stă sub povățuirea lui Dumnezeu, fiindcă noi am văzut și cunoaștem din foarte multe întâmplări puterea lui Dumnezeu în viața noastră. De aceea, și din întâmplările neînțelese de noi, să cunoaștem înțelepciunea Lui cea necercetată și să ne închinăm ei. Dacă dibăcia multor oameni este nepricepută de cei neștiutori, cu cât mai mult poate fi nepriceput de mintea omenească adâncul cel fără margini al judecăților lui Dumnezeu? „Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11, 33).

Dar să primim spre mântuirea noastră nu numai relele ce însuși Dumnezeu le trimite, ci și celelalte rele. Presupunem că nenorocirea ce tu o suferi nu vine de la Dumnezeu, ci de la răutatea oamenilor. Dar și aceasta îți este spre mântuire, dacă o primești cu mulțumire și nu hulești pe Dumnezeu, Care putea să o împiedice, dar a îngăduit nenorocirea pentru cercetarea ta. Atunci tu vei fi încununat la fel cu cei la care însuși Dumnezeu a trimis răul, pentru că tu ai suferit fără cârtire răul care a venit de la oameni și ai mulțumit Aceluia care putea să-l împiedice, dar nu a voit.

De aceea, noi totdeauna să cinstim pronia dumnezeiască și să cugetăm la ea, căci atunci ne vom face tot mai vrednici de bunătatea și purtarea de grija cea dumnezeiască, vom dobândi mult ajutor de la El, ne vom elibera de păcate și vom primi cununa vieții viitoare. De care fie să ne împărtășim, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea, acum și în vecii vecilor. Amin.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luca 1, 39-49, 56

Rugăciune către Sfânta Muceniță Hristina

Biblia Sectară și Biblia Ortodoxă. Diferentele dintre minciunile sectantilor si dreapta credinta