DIN SFATURILE DUHOVNICEȘTI ALE CUVIOSULUI PUSTNIC EUFROSIN!

 

BOGĂȚIA ÎN DUMNEZEU!

*Zis-a fericitul Zosima: 

"Cât de greu lucru este acesta, că, adică, cineva, lăsând împătimirea către lucrurile veacului acestuia, în loc de a se certa cu oamenii pentru dânsele, să se îmbogățească numai în Dumnezeu, să nădăjduiască la Cel de l-a făcut și îl ocârmuiește și să doreasca împărăția Lui! Măcar că aceasta nu este o greutate. 

* Că obișnuim, și de frica mării și din pricina năvălirii tâlharilor, să defăimăm toate cele ce avem și să aruncăm, fără preget lucrurile noastre, ca să scăpăm această vremelnică viață, pe care, după puțin timp, și nevrând noi, o va risipi moartea."    Deci, spre întărirea celor zise, povestea starețul acestea: 

-Odinioară, zicea, un lucrător de pietre scumpe, având pietre scumpe și mărgăritare, s-a suit într-o corabie cu copiii săi, vrând să se ducă într-un loc, să facă negutatorie. 

*Deci, s-a întâmplat să aiba el prieten pe un tânăr, din oamenii corabiei, care îi și slujea lui și manca cu el la masă. Deci, într-una din zile a auzit tânărul acela pe corăbieri, șoptind între ei, vrând să arunce pe giuvaiergiu în mare și să ia pietrele și toate câte avea. Și, auzind, s-a întristat. Vrând, deci, tânărul să facă obișnuita slujbă, l-a vazut giuvaierul trist și mâhnit și l-a întrebat de pricina supărări. Iar el, mai întâi, nimic n-a răspuns, așteptând altă vreme ca să-i vestească ceea ce a auzit. 

Dar, fiindcă giuvaiergiul aștepta, cerând să-i arate pricina mâhnirii, atunci, tânărul, suspinând și lăcrimând, i-a vestit lui sfatul ce se sfătuiseră corăbierii, despre dânsul. Iar el, gândindu-se puțin, a chemat pe copii și le-a poruncit să facă, fără preget, cele ce le va spune lor. Și , a întins un cearceaf și le-a poruncit să aducă vasele în care erau pietrele și mărgăritarele. Și, aducându-le ei, le-a deschis giuvaiergiul și a scos toate pietrele și mărgăritarele și le-a întins pe cearceaf. Iar după ce le-a intins, a zis: 

-Iata, pentru ce mă lupt eu cu marea și duc acest fel de viață, primejduindu-mă, și pe care, după putin timp, murind eu, le voi lasa în lumea aceasta, că nimic nu iau cu mine, aruncați-le, dar, toate în mare. 

Și,  apucând și el, împreună cu copiii, le-au aruncat pe toate în valuri. Iar corăbierii, văzând, s-au înspăimântat și au stricat sfatul ce se sfătuiseră asupra lui.     

*Să  socotim, dar, fraților, cât de repede s-a stricat împătimirea, când s-a pornit gândul lui, măcar ca era om de rând și mirean și s-a făcut filosof în lucru și în cuvinte; și aceasta ca să dobândească numai puțină și vremelnică viață. 

Sfârșit și lui Dumnezeu laudă!