Cuvânt la Sfânta și Marea Marți

 

„Dați lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21)

Împotriva lenevirii de a veni la Biserică

Ni se pare că n-am isprăvit nimic, când ne-am dat osteneala de a vă îndemna să fiți mai osârdnici cu vizitarea adunării, unde se face slujirea cea dumnezeiască; căci iarăși Biserica este deșartă și părăsită de fiii ei. De aceea, eu iarăși trebuie să vă îngreunez si să vă fiu povară, pe de-o parte dojenind pe cei de față, pe de alta probozind pe cei ce lipsesc. Pe aceștia din urmă, pentru că rămân în lenevire și în ușurătatea minții lor, iară pe voi, pentru că nu vă îngrijiți cu râvna cuvenită pentru mântuirea confraților voștri.
Eu iarăși sunt silit să vă îngreunez și să vă fiu povară, nu pentru mine și pentru folosul meu, ci pentru voi și pentru mântuirea voastră, care îmi este scumpă. Poate să se supere pe mine oricine vrea, poate să mă ocărască pentru aceasta și să mă vorbească de rău, că totuși nu voi înceta de a vă fi povară, în felul acesta, și această împovărare este lucrul cel mai bun, pe care-l pot eu face.
Căci poate, poate că tocmai prin aceasta vă veți sfii și de acum înainte vă veți îngriji pentru mântuirea fraților voștri, ca nu de-a pururea să fiți proboziți pentru unul și același lucru. Căci ce-mi folosește mie, când voi lăudați predicile mele, dar nu umblați după fapta bună; și ce mă va vătăma pe mine, când voi îmi veți retrage lauda voastră, dar eu voi vedea că fapta bună și cucernicia voastră cresc ?
Nu aplauzele ascultătorilor, ci îndreptarea lor este adevărata laudă pentru un predicator. Cuvintele care plac pier repede în aer, iară îndreptarea ascultătorilor este pentru predicator și pentru ascultători un folos durabil și netrecător. Lauda voastră poate numai aici jos, pe pământ, să dea predicatorului însemnătate, iară îndreptarea sufletelor voastre îi va da lui duh de veselie, când se va înfățișa la scaunul Judecății lui Hristos.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalți oameni nu este un păcat mic, ci acesta merită o pedeapsă aspră și neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie, care a îngropat talantul său în pământ.
El a fost dojenit nu pentru vreo purtare fără de orânduială în viața sa privată, nici pentru vreo necesitate, căci el a întors totul neatins. Dar vinovăția lui a stat în aceea că el n-a dobândit talantul, nu l-a îndoit, iar pentru aceasta a fost vrednic de osândit.
Din aceasta vedem că, spre a se mântui cineva, nu este de ajuns ca noi înșine să fim aprinși ele râvnă pentru slujirea de Dumnezeu; cineva trebuie să îndoiască talantul său, iar aceasta se face când noi ne îngrijim nu numai de mântuirea sufletului nostru, ci și de a confraților noștri.
Sluga aceea, deși a zis. „Iată, ce-i ai al tău” (Mt. 25, 25), totuși aceasta n-a fost deajuns pentru apărarea sa, căci Domnul a zis către dânsul: „Se cuvenea ție să fi dat argintul meu schimbătorilor”.
Socotește acum cât de ușoare sunt poruncile Domnului ! Adică omul cere de la sluga sa, care a împrumutat bani de la stăpânul său, ca ea să-i aducă iarăși îndărăt; Dumnezeu însă nu face așa; El cere numai ca talantul să fie dat cu împrumut, și nu ne face răspunzători de înturnarea lui. Aceasta va să zică: îndeamnă pe aproapele tău, dă-i sfatul tău, fă numai datoria ta, iar a-l îndupleca nu stă în puterea ta.
Dumnezeu cere numai ca tu să pui talantul tău și să-l dai la dobândă.
Ce este mai lesne decât aceasta? Și cu toate acestea, sluga aceea a numit pe Domnul său aspru și nemilostiv.
Așa fac slugile cele rele și leneșe, ele totdeauna aruncă greșalele lor asupra stăpânilor. De aceea a fost acela pedepsit și legat și aruncat în întunericul cel mai dinafară. Pentru aceea, ca să nu ne întâmpine și pe noi același lucru, să îndemnăm și să sfătuim pe frații noștri, fie că ascultă ei cuvintele noastre sau nu. Dacă ei ne vor urma, se vor ferici și pe dânșii și pe noi; iară dacă nu ne vor urma, vor trage asupră-le cea mai grea osândă, fără ca noi, în ce ne privește, să suferim cea mai mică vătămare.
Noi ne-am făcut datoria, le-am dat sfatul și povățuirea cea bună; ne-urmarea lor nu poate a ne aduce vreo vătămare.
Nu atunci păcătuim noi, când nu câștigăm pe alții, ci numai atunci când neglijăm de a le da îndemn și povățuire. Iară dacă noi totdeauna i-am îndemnat și i-am sfătuit bine, de acolo înainte, Dumnezeu nu pe noi, ci pe dânșii are să-i tragă la socoteală.
însă omul pe care cineva de-a pururea îl sfătuiește și-l învață, abia este cu putință ca la sfârșit să nu se îndrepteze și să nu se facă râvnitor. Eu pot la aceasta să aduc o zicătoare cunoscută, care spune că apa, picând necontenit pe o piatră, la sfârșit o găurește. Ce este mai moale decât apa și ce este mai vârtos decât piatra ? Cu toate acestea, necontenirea picurării biruiește firea cea vârtoasă a pietrei. Iară dacă necontenirea poate birui chiar firea, cu atât mai vârtos va putea ea să biruiască voia; creștinătatea, iubiților, nu este o jucărie, un lucru de a doua mână. Aceasta noi o spunem de-a pururea, și totuși nimica nu isprăvim. Ce gândiți voi, câte dureri simt eu, când observ că în zilele de sărbători mulțimea cea mare se aseamănă cu valurile cele nenumărate ale mării, iară acum nu se arată la slujirea de Dumnezeu nici a suta parte din acea mulțime ?
Unde sunt acum aceia care ne îmbulzesc în zilele de sărbători ? Eu îi caut, îi jelesc acum, gândind câți dintre dânșii iarăși se duc la pieire după ce au fost mântuiți odată, cât de mulți frați văd eu lipsind, cât de mic este numărul celor ce doresc mântuirea și ce mare parte a Bisericii se aseamănă unui trup mort și nemișcat. Dar voi veți zice, poate: ce ne pasă nouă ?
Trebuie să vă pese foarte mult. Vai acelora care nu caută să mântuiască pe confrații lor, nu-i îndeamnă, nu le dau sfat! Trebuie să vă pese vouă, celor ce nu-i siliți și nu-i întoarceți de la ușurătatea minții și de la lenea lor. Cum că noi nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci și pentru alții, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat și lumină (Mt. 5, 13, 14; Mt. 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare și avantajoase pentru alții.
Lumina luminează și se arată nu pentru dânsa însăși, ci pentru aceia care șed în întuneric. Și tu ești o lumină – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poți întoarce și pe cei rătăciți. Căci la ce folosește lumina dacă ea nu poate sluji celor ce șed în întuneric ?
Si ce folosește un creștin, dacă el nu câștigă pe nimenea și nu întoarce pe nimenea în fapta cea bună?
Tot așa sărează sarea, nu pe sine însăși, ci împiedicând alte trupuri ca să nu treacă în putrejune și nelasându-le să se piardă. Asemenea trebuie să faci și tu. Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu ești dator a săra și a împrospăta membrele care trec în putrejune, adică pe confrații tăi, care sunt leneși și cugetă cele pământești, a-i depărta de lene ca de putrejune; și iarăși a-i lega cu trupul Bisericii.
Tot pentru aceasta Dumnezeu te-a numit aluat, încă și aluatul nu se dospește pe sine însuși, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Așa trebuie să fiți și voi. Chiar de ați fi puțini după număr, totuși după credință și după râvna cea cucernică trebuie să fiți puternici și tari.
Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covârșește toată plămădeala, așa si voi puteți întoarce la râvnă un număr mult mai mure, numai de veți voi.
învinovățiți vara, căci aud pe unii făcând aceasta și zicând: „Căldura acum este prea mare, zăduful este nesuferit, nu putem să ne strângem și să ne înghesuim într-o adunare prea mare, ne umplem de sudoare și de nădușeală”; când ziceți aceasta, în adevăr mie-mi este rușine de voi, căci acestea sunt vorbe femeiești, de nimica și fără putere.
Este o adevărată rușine măcar a răspunde la astfel de dezvinovățiri, dar totuși trebuie să facem aceasta; căci dacă voi nu vă roșiți a spune acestea, cu atâta mai puțin trebuie să roșim noi de a vă răspunde. Deci, ce să vă răspundem noi la aceste pricinuiri ? Eu vă voi aminti istoria celor trei bărbați din cuptorul cel cu foc, care în mijlocul flăcărilor ce-i înconjurau din toate părțile, ce se atingeau de gura și de ochii lor și amenințau a-i năbuși, totuși n-au încetat a aduce Domnului Dumnezeu cântarea cea sfântă a laudei, în mijlocul focului îl lăudau mai veseli decât pe o drăgălașă pajiște.
Pe lângă aceasta vă voi aminti de Daniil și de groapa leilor din Babilon, încă și de o altă groapă plină de noroi, care era aproape să înăbușească pe profetul Ieremia. Pe cei ce vor să dezvinovățească nevenirea lor la Biserică prin arșiță, îndată îi voi duce de la această groapă la temniță și le voi arăta cum Pavel și Syla sunt încătușați acolo, plini de vânătăi și de răni, cu trupul sfâșiat de mulțimea loviturilor, cum ei totuși în mijlocul nopții cântau laude lui Dumnezeu și săvârșeau prea sfânta lor priveghere. Toți acești sfinți din cuptorul cel înfocat, din groapa leilor, din temniță, din câtuși și din tot felul de pătimiri nespuse, niciodată nu s-au îngreuiat de toate acestea, ci le-au suportat cu o râvnă neobosită, într-o evlavie arzătoare și preamărire a lui Dumnezeu.
Noi însă, care nici măcar o mică parte din pătimirile acelor sfinți nu am răbdat, am vrea să ne lăsăm de îngrijirea mântuirii sufletelor noastre pentru căldură, pentru puțină arșiță și sudoare, a ne feri de adunările servirii dumnezeiești, și în locul lor să ne amestecăm în societățile cele pierzătoare, care nu au în sine nimic sănătos ? Nu este aceasta o nebunie ?
Cuvântul lui Dumnezeu este o rouă atât de plăcută și drăgălașă, iar tu vorbești de arșiță ? Hristos zicea curat: „Apa pe care Eu o dau omului se va face într-însul izvor săltător întru viața cea veșnică” (In. 4, 14); și iarăși: „Cel ce crede întru mine, precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7, 38).
Când ai tu izvoarele și râurile cele duhovnicești, spune-mi, te mai temi de arșița cea trupească ? Când este vorba de târg, unde este așa de mare zgomot, așa de cumplită înghesuială și așa de nesilnică arșiță, nu te aperi cu căldură, și totuși nu poți zice, că în târg suflă numai vânt plăcut și răcoros, iară aici în Biserică s-a strâns tot pripecul și arșița.
Mai degrabă este cu totul dimpotrivă, căci Biserica este podită cu pietre răcoroase, împotriva razelor soarelui ea este apărată prin ziduri și acoperământ și prin bolți înalte, acolo, din contră, fiecare loc este expus razelor celor arzătoare ale soarelui, pe lângă aceea, acolo domnește o înghesuială cumplită, mult fum și praf, și încă multe altele, care pricinuiesc greutăți. Din aceasta vedem că astfel de pricinuiri și dezvinovățiri ale nevenirii la Biserică, precum le-am pomenit eu, trebuie a le însuși lenevirii și moleșirii sufletului care nu este încălzit de flacăra Sfântului Duh.
Însă eu adresez vorba mea nu tocmai celor absenți, ci mai vârtos vouă, care nu-i atrageți aici, nu-i opriți de la lenevirea lor și nu-i faceți să vină la această masă mântuitoare. Când slugile voiesc să săvârșească o lucrare împreună, cheamă pe toți soții lor; voi însă când aveți să săvârșiți o slujbă duhovnicească Domnului Dumnezeu, slujirea cea dumnezească, nu vă îngrijiți de soții voștri la slujire, ci-i lăsați a pierde acest mare câștig. Dar dacă ei nu voiesc? Va zice cineva: stăruiește asupră-le, nu-i lăsa până ce vor voi! Dacă vor vedea că noi nu-i slăbim, ba necontenit îi zorim, vor voi și ei. Dar toate acestea sunt numai o îndoială și o dezvinovățire de nimic.
Câți părinți sunt aici care n-au cu dânșii pe copiii lor ? Nu poți tu oare nici pe copiii tăi să-i aduci aici ? De aici înțelegem noi că mulți lipsesc din această adunare nu numai pentru lenevirea lor, ci și pentru că voi nu v-ați făcut datoria.
Dacă voi până acum nu ați fost râvnitori la aceasta, trebuie să fiți cu atât mai mult de acum înainte. Fiecare să aducă, de acum, la Biserică, împreună cu dânsul, pe vreunul dintre cei de aproape ai săi; tatăl să-și aducă fiul, fiul pe tatăl său, bărbatul pe nevasta sa, femeia pe bărbatul său, stăpânul pe sluga sa, fratele pe frate, prietenul pe prieten; unul să încurajeze și să îndemne pe altul a se arăta toți aici. Ba nu numai pe prietenii noștri, ci încă și pe vrăjmașii noștri să-i invităm la această comună comoară ele norocire. Și când vrăjmașul va vedea această grijă a ta pentru mântuirea sufletului său, desigur îi va trece ura asupra ta.
Zi celui ce nu voiește să meargă la Biserică: nu te rușinezi tu oare de jidovi, care cu așa mare strictețe păzesc sâmbăta lor și chiar înaintea serii acelei zile se opresc de orice lucru ? Vineri, când soarele se pleacă spre apus, ei curmă toate afacerile, cumpărarea și vânzarea încetează. Jidovii încă și acum păzesc legea lor atât de curat, măcar că vremea ei a trecut și măcar că ea nu le ajută, ci mai mult îi vătăma; iară tu, care de la umbră ai trecut la lumină și te-ai învrednicit a vedea soarele dreptății, tu, care ai dreptul de cetățenie al cerului, si căruia ți s-a încredințat adevărul, tu nu vei voi oare să arăți o râvnă așa de mare ca jidovii?
Numai pe o mică parte a zilei te chemăm aici și tu nu vei voi oare nici această mică parte să o întrebuințezi spre ascultarea cuvântului lui Dumnezeu ? Spune-mi, ce iertare poți tu nădăjdui ? Cu ce poți tu oare să te dezvinovățești temeinic și cuviincios ? Este cu neputință, așa cum este cu neputință ca cineva, fiind atât de leneș și ușuratic de minte, să dobândească iertare, chiar de ar făptui el mii de treburi și isprăvi pământești.
Nu știi tu că, dacă vei veni aici și te vei ruga lui Dumnezeu, atunci treburile tale vor merge mai bine ?
Tu ai multe griji vremelnice ! Tocmai de aceea vino aici, pentru ca prin părtășia ta la această adunare să câștigi ajutorul lui Dumnezeu și, liniștindu-te, iarăși să te duci de aici. Tu vei câștiga atunci pe Dumnezeu întru ajutorul tău și, susținut de mâna cea cerească, nu vei mai fi biruit de duhurile cele rele.
Dacă tu iei parte la rugăciunea Episcopului, părintelui nostru, și la evlavia obștească, dacă auzi cuvântul lui Dumnezeu, dacă cu chipul acesta dobândești ajutorul cerului și ieși de aici înarmat cu aceste arme, atunci nici Satana nu te va mai putea vătăma, nici vreunul dintre oamenii cei înrăutățiți, a căror ocupație este de a jigni și de a cleveti pe alții.
Iară dacă tu fără aceste arme te duci de la casa ta la târg, lesne vei putea fi biruit de toți cei ce te pândesc. De aici vine că multe din afacerile noastre, atât private, cât și publice, nu merg după dorința noastră; de aici vine că noi nu ne grijim înainte de toate de suflet și de duh, ci nesocotim orânduiala, pradă treburilor celor lumești. De aici vine că toate merg așa pe dos și fără de rânduială, și domnește o confuzie așa de mare.
Mai zic încă o dată, socotiți ce durere mare trebuie să simtă sufletul meu, când gândesc că în sărbători toată cetatea de la sine și fără invitare se grămădește aici; iară dacă a trecut sărbătoarea, nimeni nu mai vine aici, chiar de m-aș osteni și i-aș invita toată ziua ?
Aceasta cu adevărat mi-a pricinuit mult necaz, și eu am zis în sine-mi: sfatul și îndemnarea sunt zadarnice, voi faceți toate numai din obicei, și prin predicarea mea nu vă faceți mai buni și mai râvnitori. în sărbători veniți aici mulțime, iară dacă a trecut sărbătoarea, atunci se vede că predica mea nu a adus nici un folos.
Nu dovediți voi oare cu acestea, că predica mea, întrucât va privește pe voi, este nefolositoare și de prisos?
Poate că noi pe mulți i-am supărat cu cuvintele noastre. Dar tocmai cei leneși nu prea iau la inimă dojana noastră, altminterea ar trebui ca ei să lepede ușurătatea minții și să se facă mai osârdnici.
Spune mie, poți tu oare trage din vreo afacere lumească atât de mare folos, pe câtă pagubă îți aduce lipsirea de la Biserică ? Este cu neputință de a trage din vreo altă societate atâta folos, pe cât din această sfântă adunare.
Tu gândești poate la sala judecății, la casa sfatului, sau la palatul împărătesc. Este adevărat, noi aici în Biserică nu dăm nimănui vrednicii și dregătorii, comandamente ori altele asemenea; dar noi dăm aici o vrednicie, care este mai mărită decât cea împărătească; de fapt nu noi, ci harul lui Dumnezeu dă aici această vrednicie. Dar care este acea mare vrednicie pe care o primesc cei ce vin aici ? Ei se învață a birui patimile cele nebunești, a stăpâni poftele cele păcătoase, a învinge mânia, a înăbuși zavistia și a subjuga deșertăciunea.
Un împărat, care sade pe tronul său împodobit cu coroană, nu este așa de mărit ca omul la care mintea sade pe scaun, domnește peste patimile cele înjosite și se împodobește cu această putere precum cu o coroană mărită. Spune-mi, ne folosesc oare porfira și hainele cele pompoase, si coroana cea înfrumusețată cu pietre scumpe, dacă sufletul este robul patimilor?
Ce ne folosește nouă a fi liberi și mari, dacă partea cea mai însemnată a noastră, sufletul, suspină într-o robie înjositoare ? Precum nu ne folosește nouă nimic, când trupul nostru din afară pare sănătos iară înlăuntru îl ard frigurile, așa nu ne ajută nouă stăpânirea cea pământească, ba chiar nici tronul cel împărătesc, când înlăuntru sufletul este sfâșiat de poftele cele sălbatice și duhul este răsturnat de pe tronul stăpânirii de către patimi, încât se gârbovește de silnicia lor și tremură de năpădirile lor.
Deci pentru ca să nu ni se întâmple una ca aceasta, de aceea aleargă la noi Profeții și Apostolii, din toate părțile, cu Sfintele Scripturi și cu îndemnurile și sfătuirile lor domolesc patimile noastre, îmblânzesc sălbăticia poftelor noastre, ajutându-ne a ajunge la o domnie care este mai mărită decât o împărăție.
Pentru aceasta am zis eu că cel ce se depărtează de la slujirea de Dumnezeu și se lipsește de aceste sfătuiri, singur se rănește pe sine de moarte, vatămându-se însuși mai mult decât orice altă vătămare ar putea să fie pe pământ. Dimpotrivă, cei ce vin aici trag mai mare folos decât de oriunde de aiurea, precum am arătat în curgerea cuvântării noastre.
Legea lui Moise a zis: „Să nu te arăți înaintea Domnului Dumnezeului tău deșert” (Ieș. 23, 15) Deci, dacă fără de jertfă nici la templul Vechiului Testament nu se putea merge, cu atât mai mult trebuie a aduce cu sine jertfa, când cineva se adună cu frații săi la slujirea de Dumnezeu cea creștinească.
Iară jertfa, pe care cineva trebuie să o aducă cu sine, este mai mărită și mai nobilă decât aceea din legea veche, căci aici omul are să aducă jertfă lui Dumnezeu propriul său suflet.
Nu știi că sunt păsări care ademenesc la sine pe altele ? Așa să facem și noi, căci cum ne vom putea noi oare dezvinovăți, când animale necuvântătoare ademenesc la sine pe altele de felul lor, iară noi, care suntem înzestrați cu minte și cu judecată, să neglijăm oare o astfel de prinsoare ?
De aceea eu vă zic: mergeți pe la casele confraților voștri, aduceți-i cu voi la maica noastră cea obștească, la Biserică.
Nu este de ajuns să auzim; trebuie să și facem. Ba încă ne atragem o pedeapsă mai mare, când noi măcar că de-a pururea auzim sfătuirile, dar nu facem ce se zice. Apostolul zice așa: „Nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați” (Rom. 2, 13).
Aceasta în ce-i privește pe cei ce ascultă. Dar nici predicatorul nu are nici un folos de la cuvântarea sa, dacă purtarea lui nu corespunde învățăturii sale și dacă nu pune în concordanță viața sa cu cuvântarea sa.
Ascultă ce zice Psalmistul și Apostolul. Psalmistul scrie: „Păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce tu povestești dreptățile mele, și iei așezământul de lege al Meu prin gura ta, iară tu ai urât învățătura” (Ps. 49, 17-18).
Iar Apostolul Pavel așa grăiește către cei ce se îngâmfează pentru învățătura lor: „Tu te bizuiești a fi povățuitorul orbilor și lumină celor din întunerec, îndreptător celor fără de minte, învățător celor neștiutori; dar pentru ce înveți numai pe alții, iară pe tine însuți nu te înveți?” (Rom. 2, 19-21).
Deci, fiindcă mie predicarea, iară vouă ascultarea nimic nu ne folosesc, dacă nu facem ceea ce se zice, ba încă prin aceea mai mult se mărește osânda noastră, de aceea noi să nu ascultăm numai în liniște cuvântul lui Dumnezeu, ci să-l și aplicăm în fapte.
Este foarte bine când cineva de-a pururea aude cuvântul lui Dumnezeu; dar oricât de bine este aceasta, totuși rămâne fără folos, dacă nu unim cu ea și ascultarea, care împlinește voia lui Dumnezeu. Așadar, să nu veniți aici în zadar și fără roadă, ci precum eu de multe ori v-am rugat, și nu voi înceta de a vă ruga, puneți toată râvna voastră, spre a-i aduce aici pe frații voștri; îndemnați pe cei rătăciți si dați-le sfat bun, nu numai cu cuvintele, ci și cu fapta, că învățarea prin fapte este cea mai puternică.
Chiar de nu ai vorbi, dar dacă la ieșirea ta din Biserică vei arăta celor ce au rămas afară de ea, prin aerul tău, prin căutarea ta, prin glas, prin mers și prin toată ființa ta, folosul ce ai câștigat de la Biserică, chiar aceasta este de ajuns, spre a-i sfătui și îndemna și pe dânșii să vină la Biserică. Adică noi trebuie să ieșim din Biserică, așa cum am ieși din locul cel mai sfânt, așa cum am ieși chiar din cer, mai îndreptați, mai înțelepți, mai serioși și mai legiuiți în toate cuvintele și faptele noastre.
Când femeia pe bărbat, tatăl pe fiu, fiul pe tată, sluga pe stăpân, prietenul pe prieten și vrăjmașul pe vrăjmaș se vad astfel ieșind din Biserică, atunci toți trebuie să recunoască de ce mare folos ne-am împărtășit noi aici; ei trebuie să recunoască folosul acesta, când vor vedea că noi ne-am făcut mai blânzi, mai răbdători și mai cucernici.
Gândește numai la ce taine ai fost de față în Biserică, că tu aici ai fost în ceata Serafimilor, ai fost în rândul cetățenilor cerului, ai cântat cu îngerii, ai vorbit cu Domnul întru rugăciune și te-ai unit cu Hristos.
Dacă noi înșine suntem într-o întocmire dreaptă, nu avem nevoie de vorbe multe ca să îndemnăm a veni la Biserică pe cei ce lipsesc, ci mai vârtos ei vor pricepe, din folosul cel mare de care ne-am împărtășit, pierderea pe care ei au suferit-o, iar pe viitor se vor grăbi a veni și ei la Biserică, ca să se împărtășească la rândul lor de acest folos.
Când ei chiar din cele din afară ale voastre vor vedea frumusețea sufletului vostru, ei de ar fi oricât de nesimțitori, totuși desigur se vor aprinde de dorul unei asemenea frumuseți. De aceea noi să împodobim omul nostru cel dinlăuntru, iar ceea ce am auzit aici în Biserică, în afară de ea să le punem în lucrare ! Precum luptătorul dă dovadă la săvârșirea luptei de cele ce a învățat în școala de gimnastică, așa și noi în afacerile vieții trebuie să arătăm cele ce am învățat aici în Biserică. Amin.