Cuvânt la Sfânta și Marea Miercuri

 Despre vânzarea săvârșită de Iuda

Timpul de față ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vândut pe Hristos Domnul, în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mâinile iudeilor, însă voi, care auziți aceasta, nu vă tânguiți pentru Iisus cel vândut, ci mai vârtos tânguiți și jeliți pe Iuda, vânzătorul Său. Căci Iisus, prin aceea că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin vânzarea sa, și-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vândut șade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vânzătorul își are locul în iad și suferă pedeapsă veșnică și nesfârșită. Așadar, el trebuie tânguit, precum însuși Hristos, când s-a uitat la Iuda, l-a tânguit și l-a plâns. „Căutând la el, s-a turburat cu duhul și a zis: Unul dintre voi Mă va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce însă s-a tulburat El ?
Mai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea de oameni a Sa, câtă îndurare, câtă bunătate a Domnului! Cel vândut plânge pentru vânzător! El îl plânge încă și pentru ca să-i dea prilej de a se lăsa de vânzarea sa. Fiindcă însă sufletul aceluia nu mai primea sămânța mântuirii, fiind nesimțitor la îndemnare și deșteptare, de aceea, întunecându-se de patimă, s-a aruncat în prăpastie, îndelung-răbdarea și sfătuirea Domnului Său nu i-au ajutat lui nimic. Și de aceea mai mult plângea Iisus, căci vedea că Iuda, după o învățătură așa de mult repetată și după îndesite sfătuiri, totuși s-a aruncat în bezna pierzării.
Pentru acesta Domnul simțea compătimire și plângea; și prin aceasta ne-a învățat mai cu seamă pe aceia să-i plângem, care fac rele, iară nu pe acei ce suferă relele. Așa, cel ce suferă nefiind vinovat, acela mai vârtos este de fericit. Pentru aceea a zis Hristos: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerului” (Mt. 5, 10). Așadar, vedeți ce folos aduce suferința relelor. Dar priviți și la pedeapsa celor ce fac rele. După ce Pavel a vorbit despre făcătorii de rele, zice: „Sfârșitul lor va fi după faptele lor” (II Cor. 11, 15); și în alt loc: „Mânia lui Dumnezeu a sosit, în sfârșit, asupra lor” (II Tes. 2, 16). Așadar, vezi că făcătorii de rele moștenesc mânia lui Dumnezeu.
însă eu, iubiților, nu vă spun aceasta în zadar, ci pentru ca pe viitor să nu vă mai mâniați pe cei ce vă fac rău, ci mai vârtos să-i jeliți și să-i plângeți; căci tocmai aceia ce vă fac vouă rău pe nedrept, sunt cei mai nenorociți. De aceea noi, după porunca Domnului, să ne rugăm pentru dânșii și să cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pentru noi înșine trebuie să iertăm pe cei ce ne jignesc, căci prin aceasta noi primim mai mult decât dăm, când lăsăm să se pornească mânia noastră asupra aproapelui. Tu întrebi: în ce chip primesc eu mai mult decât dau ? Ascultă cu luare aminte: când tu ierți vrăjmașului greșalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ți se vor ierta și ție păcatele pe care le-ai săvârșit împotriva lui Dumnezeu.
Acestea din urmă sunt multe și abia de iertat, iară cele dintâi sunt chiar ușor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanți din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Dacă tu ierți aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta și ție cei zece mii de talanți.
Dar să ne întoarcem iarăși la cuvântarea noastră despre crima Iudei și să vedem cum Domnul nostru a fost vândut, însă, ca să cunoaștem bine turbarea vânzătorului, nemulțumirea ucenicului și nespusa bunătate a Domnului, să ascultăm povestirea Evanghelistului însuși. „Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea. Iuda Iscarioteanul, mergând la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veți da mie, și eu îl voi da pe El vouă?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cuvinte se pare că sunt foarte lămurite și că nu cuprind nimic alta ceva decât ceea ce se arată la întâia privire, însă, dacă se cercetează cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multă materie de gândire și arată o bogăție, de cugetări adânci.

Mai întâi trebuie să socotim timpul. Evanghelistul nu zice simplu: „El s-a dus la Arhierei”, ci adaugă: „Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul înseamnă mai amănunțit timpul ? Aceasta nu este în zadar. Mai înainte, adică, venise la Iisus o femeie cu un vas de alabastru și vărsase unsoarea cea prețioasă pe capul Lui. Ea a arătat multă credință, multă stimă, multă supunere și dăruire. Ea s-a lăsat cu totul de viața ei cea de mai înainte și s-a făcut mai bună și mai morală. Deci tocmai când păcătoasa s-a îndreptat, atunci ucenicul a vândut pe învățătorul său. Atunci când păcătoasa a vărsat asupra Domnului vasul cu mir și a șters picioarele Lui cu părul său, a arătat lui Hristos mare respect, prin mărturisirea sa stârpind toate păcatele sale, atunci ucenicul, care a văzut toate acestea, s-a dus spre a săvârși vânzarea sa cea rușinoasă. Aceea s-a ridicat din bezna păcatului la cer; iar acesta, măcar că văzuse mii de minuni și de semne și măcar că primise nenumărate învățături, totuși a căzut în bezna iadului.
În astfel de mare nenorocire aruncă pe om ușurătatea minții lui și voința cea răzvrătită. De aceea zice Pavel: „Cel ce crede că stă neclintit, să ia aminte, ca să nu cadă” (I Cor. 10, 12) Dar ar putea cineva să zică: dacă Hristos a putut să atragă la Sine pe păcătoasă, pentru ce n-a putut El să atragă la Sine și pe ucenic ? Negreșit, El putea să-l atragă la Sine, dar n-a voit să-l silească, ci a voit să-i lase voia lui cea liberă și să nu-l târască la Sine cu de-a sila. De aceea zice Evanghelistul: „Iuda s-a dus”, adică el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfătuit, ci de bună voie a întreprins acest pas, s-a grăbit de bună voie la fapta cea de rușine, de nimic altceva împins la vânzarea Domnului Său, fără numai de răzvrătirea lui cea lăuntrică.
Evanghelistul spune mai departe: „Unul dintre cei doisprezece s-a dus” etc. și în aceste cuvinte zace o pâră nu mică. Adică de spun că unul dintre cei aleși, care în toate zilele umblau cu Domnul și se învredniciseră de o mare încredere, unul dintre aceștia L-a vândut. Aici tu vezi totodată o dovadă de bunătate și de îngrijire îndelung răbdătoare a Domnului, care până în seara cea de pe urmă a suferit și a îndemnat la îndreptare pe vânzătorul și tâlharul.
Ai văzut cum păcătoasa a dobândit harul, iară apostolul s-a dus în pierdere. De aceea, uită-te la păcătoasă și nu te îndoi de iertate, dar uită-te și la prăpăstuirea apostolului și nu fii neîngrijitor și nu te bizui; amândouă sunt pierzătoare! Inima noastră este foarte plecată spre păcat și voința noastră este foarte schimbătoare; de aceea, noi trebuie să ne asigurăm și să ne întărim din toate părțile. „Unul dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce societate stimabilă el a pierit și ce mare nenorocire este ușurătatea minții ?
Evanghelistul zice mai departe că cel ce s-a dus se chema Iuda Iscarioteanul. Așa îl înseamnă el mai întâi, spre a-l deosebi de un alt Iuda, cu porecla Tadeu, frate Sfântului lacov cel tânăr. Dar pentru ce îl numește el, după locul nașterii sale, „Iuda, cel zis Iscarioteanul” și pentru ce nu zice „Iuda vânzătorul” ? El face aceasta pentru ca să ne îndemne a ne ține limba curată de vorbe de ocară și de aceea se stăpânește a-l numi „vânzătorul”. Să ne învățăm, deci, a nu vorbi rău despre nici unul dintre vrăjmașii noștri.
Dacă Evanghelistul chiar împotriva vânzătorului Domnului nu întrebuințează nici un cuvânt aspru, cum am putea noi să aflăm iertare când hulim pe cei de aproape ai noștri? Ba încă noi batjocorim nu numai pe vrăjmașii noștri, ci și pe cei ce sunt către noi cu bune plecări. Vă conjur, să nu mai fie una ca aceasta ! Ascultați numai ce zice Apostolul Pavel: „Nici un cuvânt putred să nu iasă din gura voastră”. (Efes. 4, 29).
Iuda a zis către Arhierei: „Ce-mi veți da mie, și eu îl voi da pe El vouă ?”. Ce glas nelegiuit, ce crimă nebună ! Noi, iubiților, tremurăm numai gândind la aceasta. Cum a putut o gură omenească să vorbească astfel, o limbă omenească să se miște spre asemenea graiuri ? Cum s-a putut ca buzele să nu înțepenească și înțelegerea să nu se clintească ? Spune, Iudo, pentru ce ai vândut tu pe Domnul tău ? Aceasta a făcut-o iubirea de argint, această rădăcină a tuturor răutăților, această patimă care întunecă sufletele noastre; ea face să se uite chiar legile firii, răpind judecata cea sănătoasă și stârpind toată amintirea de prietenie, de mulțumire ș.a.; când o dată iubirea de argint orbește ochii duhului nostru, atunci noi umblăm cu totul în întuneric. Ca să te convingi desăvârșit despre aceasta, socotește numai cât de multe lucruri în sufletul lui Iuda iubirea de argint le-a dat uitării.
Îndată ce ea a intrat în acest suflet, s-a uitat toată petrecerea cu Domnul, toată acea sfântă legătură și societate, însăși învățătura cea admirabilă a lui Hristos, toate acestea au fost uitate. Pentru aceea, cu drept zice Pavel: „Rădăcina tuturor răutăților este iubirea de argint.” (I Tim. 6, 10). „Ce-mi veți da mie, a zis Iuda, ca eu să vi-L dau pe El vouă ?”.
Iudo, tu trădai pe Cel ce prin cuvântul Său ține împreună toată lumea, vinzi pe Cel nesfârșit, pe Făcătorul cerului și al pământului, încă și al nostru Făcător? Dar spre a arăta cum că El de bunăvoie s-a lăsat a se vinde, ascultă ce a făcut Hristos. Tocmai în timpul trădării, când ei au ieșit asupra Lui cu săbii și cu ciomege, cu făclii și cu felinare, El a zis către dânșii: „Pe cine căutați?”. Ei nu cunoșteau pe cel ce voiau să-l prindă. Așadar, împotriva voinței Lui cu atât mai puțin ar fi putut fi El trădat, căci ei nici nu-L cunoșteau, cu toate făcliile și felinarele lor. Însă ei, îndată ce au auzit glasul lui Hristos, s-au retras înspăimântați și au căzut la pământ. Ei n-au putut suferi nici glasul Lui și, prin căderea lor, și-au arătat slăbiciunea; dar Domnul însuși s-a predat prin Sine lor, zicând: „Eu sunt”.
După ce Iuda a vândut pe Domnul și a săvârșit crima sa cea turbată, a aruncat cei treizeci de arginți și a zis: „Greșit-am. că am vândut sânge nevinovat” (Mt. 27, 4). Mai înainte el zisese: „Ce-mi veți da mie, și eu îl voi da pe El vouă?”; iară acum, după ce a săvârșit păcatul, l-a cunoscut. De aici noi vedem că, dacă suntem ușuratici de minte și neîngrijitori, nici o îndemnare și sfătuire nu ne poate folosi la ceva; iară dacă suntem râvnitori și priveghetori, putem iarăși a ne ridica chiar din căderea în păcat. Privește numai: când Domnul îl sfătuia și voia a-l opri de la pravățul lui cel rău, el nu auzea și nu ținea seamă de sfătuire. Acum însă, după faptă, când nimeni nu-l sfătuia, acum s-a deșteptat conștiința lui și, fără ca cineva să-l îndemne a aruncat cei treizeci de arginți la picioarele Arhiereilor.
Să socotim acum și deosebirea între Iuda și ceilalți ucenici. Toate acestea ni le povestește Evanghelistul cu de-amănuntul. El ne spune că, atunci când se făcea trădarea, când Iuda vindea pe Domnul, când el încheia negoțul cel rușinos și căuta prilej de a-L trăda, pe atunci s-au apropiat ceilalți ucenici de Domnul și L-au întrebat: „Unde voiești să gătim pasca ?” (Mt. 26, 17). Vezi pe unul, vezi și pe celălalt! Acesta umbla după trădare, iară acela voia să slujească Domnului. El încheia negustorie și voia să ia bani pentru sângele răscumpărătorului; iară ei se ocupau cu slujba Domnului.
Și el și ei văzuseră aceleași minuni și primiseră aceeași învățătură; de unde, deci, această mare deosebire? Ea vine de la voință. Voința este pricina binelui și a râului. Ucenicii întrebau: „Unde voiești să gătim pasca”. Care pască? Cea iudaică, care avea obârșia sa din Egipt, însă pentru ce ține Hristos această pască? Precum El în toate împlinise legea, așa voia să o păzească și în punctul acesta. De aceea a zis El și lui Ioan Botezătorul: „Se cade nouă a împlini toată dreptatea” (Mt. 3, 15).
Așadar, ucenicii voiau a găti nu pasca noastră, ci cea iudaică, însă pasca noastră, cea nouă, o gătea însuși Hristos, ba El însuși s-a făcut Mielul pascal, prin sfânta Sa patimă Dar pentru ce se duce la patimă ? Pentru a ne mântui de blestemul legii. De aceea a strigat Pavel: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Cel născut din femeie, care s-a supus legii, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5). Deci, ca să nu poată nimenea zice că El a ridicat legea, pentru că n-a putut să o păzească pentru greutatea și povara ei, de aceea El a împlinit-o în toate punctele, iar apoi a desființat-o. Și pentru aceasta a ținut El și pasca. Iară pasca cea iudaică era o preînchipuire a celei creștinești. Ca să vezi aceasta, uită-te numai la asemănarea lor. Acolo este un miel și aici este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, aici însuși Stăpânul vieții. Acolo este umbră, aici Adevărul. Soarele mântuirii a răsărit și umbra a dispărut, Jertfa mielului pascal al iudeilor nu era numai o preînchipuire a viitorului Miel pascal; care a pătimit pe cruce.
Pe când ucenicii mâncau și beau, a luat Iisus pâinea cu sfintele și neîntinatele Sale mâini, a săvârșit rugăciunea cea de mulțumire, a frânt-o și a zis către ucenici: „Luați și mâncați; acesta este trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor”. Și după aceea a luat paharul, l-a dat și a zis: „Acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). Și Iuda era de față pe când Domnul zicea toate acestea. Așadar, o, Iudo, acesta este sângele pe care tu l-ai vândut pentru treizeci de arginți! Acesta este sângele pe care tu nu demult așa de rușinos l-ai târguit cu fariseii cei necucernici!
Cât de mare este dragostea lui Hristos! Cât de mare este nerecunoștința Iudei! Domnul îl hrănea și sluga vindea pe Domnul. El îl vindea pentru treizeci de arginți și Domnul își vărsa sângele Său; încă și pentru vânzătorul Său l-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de Dânsul. Și Iuda era încă de față la cină, pentru ca să nu aibă nici o dezvinovățire, mai vârtos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce are conștiința curată să se împărtășească din Cina cea Sfântă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutățit, nici unul care are otravă în inima sa, să nu cuteze a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: „Oricare va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului și sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27), de care grea vinovăție să ne păzească harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.