Îngerului ierbii

 Peste tot ce a creat, Dumnezeu a rânduit un înger care să vegheze. Unul veghea copacii, altul păsările, altul florile şi aşa mai departe. Chiar şi iarbă pe care calcam a fost dată în grija unui înger.

Dar îngerul ierbii şi-a zis: Celorlalţi îngeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante în supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsită de importantă. N-am să mă ocup deloc de ea. Poate creşte şi singură.

Şi, într-adevăr, nu s-a ocupat de ea deloc. Într-o zi, îngerul copacilor s-a dus la Dumnezeu plângându-se că mor copacii din grădinile oamenilor şi din păduri, pentru că iarba care întreţine umezeala e toată uscată. În altă zi s-a dus îngerul florilor, plângându-se că florile nu pot creşte pe câmpuri pentru că nu mai există iarba care să păstreze rouă pentru ele. În cele din urmă a venit omul, plângându-se: Doamne, mor animalele în gospodarii pentru că nu mai avem iarba să le hrănim. Ia-mă de pe pământ. Altădată pământul era inimos, dar acum arată ca un deşert.

Atunci Dumnezeu, chemându-l la Sine pe îngerul Ierbii, l-a întrebat: "Ţi-am dat o sarcină mică sau mare, înger al ierbii?" Dându-şi seama că Dumnezeu i-a cunoscut gândurile, a îngenuncheat şi a zis: "Nu trebuia să spun ce am spus. Acum îmi dau seama că sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decât eram eu vrednic S-o primesc, iartă-mă. De acum încolo îmi voi face datoria, şi lumea va fi frumoasă din nou. Îmi dau seama acum că nimic în lume nu e lipsit de importantă şi fără rost". Şi iarba îngrijită făcu să crească din nou copacii, să înflorească din nou florile şi să-şi răspândească mirosul peste lume.