Cuvânt la Duminica a XIX-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

„Căci chiar dacă aș vrea să mă laud, nu voi fi fără de minte căci voi spune adevărul, dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine” (II Cor. 12, 6-7).

Despre și împotriva laudei de sine

„De ați avea puțină răbdare cu neînțelepciunea mea”! (II Cor. 11, 1).Ce vrea să zică Apostolul Pavel cu cuvintele acestea? In timpul acela erau în Corint mulți apostoli mincinoși, care amăgeau pe credincioși și micșorau pe Pavel, împuținau slava lui, îl atacau cu derâdere, și îl declarau de un guraliv.

Deci împotriva lor se luptă el cu putere în multe locuri ale Epistolei sale, așa de pildă când zice: „noi nu suntem ca cei mulți, care strică cuvântul lui Dumnezeu” (II Cor. 2, 17), și iarăși: „nu am fost nimănui dintre voi spre greutate” (II Cor. 11, 9). Și după ce a declarat, că și pe viitor va păzi acesta, a adăugat: „Este adevărul lui Hristos întru mine, că lauda aceasta nu se va îngrădi mie în laturile Ahaei (II Cor. 11, 10). Dând temeiul la aceasta, arată apoi acele huliri cu cuvintele: „Ceea ce am făcut până acum, voi face și mai departe, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină” (II Cor. 11, 12). Fiindcă acești apostoli mincinoși născoceau nenumărate clevetiri împotriva lui, vătămau pe ucenicii lui și îi ademeneau la nerespect către apostol, de aceea în sfârșit el s-a văzut nevoit, a se lăuda pe sine însuși și a vorbi de oarecare însușiri covârșitoare ale sale; căci nu era înțelept, de a tăcea mai îndelung despre acestea.

Deci fiindcă el trebuia să povestească luptele sale, și să vorbească despre descoperirile ce primise, și de ostenelile ce suferiseră, a voit totodată să arate, că el face aceasta cu neplăcere și silit, de aceea el și numește aceasta ceva neînțelept și zice: „De ați avea puțină răbdare cu neînțelepciunea mea”! El cu aceasta voiește să zică: Eu am de gând să fac ceva neînțelept, adică să mă laud pe mine însumi; însă nu eu sunt de vină la aceasta, ci aceia, care m-au silit la aceasta. De aceea vă rog, pe mine să mă îngăduiți, iar vinovăția să o prescrieți acelora.

Pavel a făcut întru aceasta, ca toți Sfinții. Când ei făceau ceva nedrept, ei înșiși spuneau aceasta la toți, se tânguiau în toate zilele și mărturiseau înaintea tuturor oamenilor. Iar când făceau ceva nobil și mare, tăinuiau aceasta, și înșiși o uitau, încă și Pavel, fără ca să-l silească cineva „a vorbit public despre păcatele sale și le-a făcut cunoscute. Așa de pildă când zicea: „Hristos Iisus a venit în lume, ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15).

De asemenea când scrie: „mulțumesc celui ce m-a întărit pe mine, lui Hristos, Iisus Domnului nostru, căci credincios m-a socotit, punându-mă întru slujbă, pe mine cel ce eram mai înainte hulitor și gonitor, și ocărâtor”. (I Tim. 1, 12, 13). Și iarăși: „mai pe urmă decât toți, ca unul născut fără de vreme, s-a arătat și mie, că eu sunt mai micul apostolilor, care nu sunt vrednic a mă chema Apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 8, 9). Și iarăși: „mie celui mai mic, decât toți credincioșii, mi s-a dat harul acesta” (Efes. 3, 8).

Vezi, cum el se numește cel mai mic nu numai dintre apostoli, ci și dintre toți credincioșii, și declară, că nu este vrednic de mântuirea, ce a dobândit? Măcar că Hristos zisese despre dânsul: „vas al alegerii îmi este mie acesta, ca să poarte numele meu înaintea neamurilor și a împăraților” (Fapt. 9, 15), totuși el nu s-a îngâmfat de această laudă, și măcar că el ar fi putut să aibă o mare bizuire, totuși el de-a pururea se numea pe sine un biet păcătos și cel mai mare dintre păcătoși, care numai pentru aceea a dobândit îndurare, pentru ca și cel mai mare călcător de lege să nu se deznădăjduiască de mântuirea sa (I Tim. l, 16), privind la dânsul, adică la apostolul și la harul, de care el s-a împărtășit.

Așadar Pavel, fără ca să fie împins de vreo nevoie, în toate Epistolele sale a vădit păcatele sale. El le-a scris și le-a descoperit nu numai contemporanilor săi, ci si tuturor generațiilor celor viitoare. Dimpotrivă, însușirile lui cele covârșitoare, și cele ce îi aduceau laudă, le amintește el numai cu greu și cu neplăcere, chiar și când nevoia îl împingea la aceasta.

Aceasta se vede de acolo, că o astfel de amintire el adesea o numește nebunie și neînțelepciune; se vede încă și de acolo, că despre descoperirea cea slăvită, care i s-a împărtășit, el a tăcut așa de îndelungat. Căci nu abia de doi, de trei, sau chiar de zece ani, ci cu mult mai înainte primise el acea descoperire. De aceea arată el chiar timpul prin cuvintele: „Știu pe un om, care înainte cu paisprezece ani s-a răpit până la treilea cer” (II Cor. 12, 2). Iar timpul îl arăta, pentru ca tu să vezi, că el nici acum n-ar fi vorbit despre aceasta, dacă n-ar fi fost silit la aceasta de o nevoie foarte mare.

Căci dacă el ar fi avut plăcerea a se lăuda pe sine, el ar fi povestit îndată, sau cel puțin după doi, trei ani acea înaltă cinste, de care s-a împărtășit, însă el a tăcut în curgere de patrusprezece ani, și atunci nu a spus despre dânsa nimănui, decât numai Corintenilor.

Și când? Tocmai când a văzut, că s-au sculat Apostoli mincinoși; și prin aceea a arătat, că el nici acum n-ar fi vorbit despre aceasta, dacă n-ar fi văzut izbucnind între ucenicii lui o amăgire așa de mare. Noi însă nu facem așa, ci cu totul dimpotrivă. Despre păcatele noastre noi nu vorbim niciodată, și când alții vorbesc despre ele noi ne supărăm, ne mâniem, socotim aceasta ca ceva nerușinat, ocăram și hulim pentru aceasta; dimpotrivă, când am făcut un bine cât de mic, necontenit îl arătăm, mulțumim celor ce vorbesc de el, și îl declarăm prieteni ai noștri, măcar că Hristos ne-a poruncit dimpotrivă, adică, ca noi să uităm faptele noastre cele bune, iar păcatele noastre să le amintim cu sârguință. Aceasta ne-a însemnat el în cuvintele, ce a zis către ucenicii săi: „Când ați făcut toate, ziceți: slugi netrebnice suntem” (Luca 17, 10).

Tot aceasta ne-a învățat el și în pilda despre vameș și fariseu, în care el ne-a înfățișat pe vameș ca model. Pe cât pe acesta l-a îndreptat pomenirea păcatelor, pe atâta pe celălalt l-a pierdut pomenirea însușirilor sale celor covârșitoare. Aceeași îndemnare a făcut Dumnezeu încă în Testamentul vechi iudeilor cu cuvintele: „eu șterg fărădelegile tale și păcatele tale nu le voi mai pomeni; iar tu adă-ți aminte însuți de dânsele” (Is. 43, 25).

Precum Pavel, așa făcea și proorocul Samuil. El a fost mult timp judecător peste poporul iudeu, a purtat dregătoria sa spre plăcerea lui Dumnezeu, și totuși el niciodinioară n-a vorbit însuși despre sine lucruri mari, deși el ar fi putut aduce multe lucruri slăvite, precum creșterea sa din tinerețe, petrecerea sa în templu, darul proorociei, care i se dăduse lui încă din leagăn, apoi războaiele ce a purtat, biruințele ce a câștigat, și chiar nu prin puterea armelor, ci prin harul lui Dumnezeu, însă despre toate acestea el n-a pomenit până acum cât de puțin.

Dar când a depus înalta sa dregătorie, și a înmânat altuia domnia, atunci a găsit de trebuință a vorbi despre lauda sa, și a făcut aceasta și acum cu mare cumpătare.

El a adunat tot poporul, și a vorbit în prezența lui Saul așa: „iată am ascultat cuvântul vostru, și v-am pus vouă împărat. lată eu am umblat înaintea voastră din tinerețile mele până în ziua aceasta. lată eu, mărturisiți de mine înaintea Domnului și înaintea unsului lui: de am luat boul cuiva, sau asinul cuiva, sau de am nedreptățit pe cineva dintre voi, sau de am asuprit pe cineva, sau de am luat mită de la cineva și cu aceea am lăsat să mi se orbească ochii; mărturisiți asupra mea, și voi întoarce vouă” (I Împăr. 12, 1-3).

Poate că vei întreba: ce oare a silit pe Samuil a-și face singur această laudă? El avea multe și însemnate pricini. Fiindcă el acum introducea pe Saul la domnie, prin această laudă de sine a voit să-l învețe, cum trebuie să ocârmuiască și să se îngrijească de supuși și tocmai pentru aceea a chemat pe supuși, ca martori ai purtării sale cele cinstite. Și a făcut aceasta nu în timpul, când el însuși domnia, ca să nu poată zice cineva, că oamenii de frică au tăcut înaintea lui și au mărturisit mincinos. Mai vârtos el atunci a cerut cercetare a purtării sale, când a depus dregătoria sa cea mare și a predat domnia altuia, când prin urmare pârâșii nu aveau de ce se mai teme.

Dacă ar fi fost el altfel, s-ar fi răzbunat pe ludei pentru supărarea, ce i s-a întâmplat. El atunci nici n-ar fi dorit să aibă un urmaș tocmai bun
și blând, parte spre a-și răzbuna prin aceasta, parte pentru ca cu atât mai mult el însuși în viitor să fie lăudat.

Vedeți deci, cum sfinții niciodinioară nu se lăudau pe sine, decât numai când erau siliți la aceasta?

Așa făcea și apostolul Pavel, și fiindcă el știa bine, că orice laudă de sine este ceva potrivnic și nu se ascultă cu plăcere, de aceea el a zis: „de ați avea puțin răbdare cu neînțelepciunea mea”!

El cere numai puțină răbdare, căci chiar când este nevoit, el nu voiește a se întinde cu de-amănuntul în povestirea însușirilor sale cele covârșitoare, ci numai în scurt a le atinge, și numai pe atâta a vorbi despre dânsele, pe cât era de nevoie și mântuitor pentru Corinteni. Precum este un semn de cea mai mare neînțelepțire, a vorbi fără trebuință despre însușirile sale cele covârșitoare, tot așa pe de altă parte a tăcea despre dânsele, în știute cazuri ar fi o trădare a adevărului.

Dar chiar și în cazul de nevoie Pavel face aceasta cu neplăcere, și o numește neînțelepțire, pentru ca tu să înveți a cunoaște marea sa înțelepciune, dibăcie și prevedere. Și de aceea eu laud și admir pe Apostol, și îl numesc foarte înțelept, căci el orice laudă de sine o declară neînțelepție.

Iar dacă Pavel lăuda de sine chiar când este trebuincioasă, a numit-o neînțelepciune, apoi ce iertare vor merita, și cum se vor putea îndrepta aceia, care fără nici o trebuință vorbesc despre sine cu multă lăudă și voiesc și pe alții a-i sili la aceasta?

Știind noi acestea, iubiților, nu numai să lăudăm purtarea apostolului, ci încă să o și urmăm, să dăm uitării însușirile noastre cele covârșitoare și faptele noastre cele îmbunătățite, dimpotrivă foarte adeseori să gândim la păcatele noastre, spre a ne deprinde la smerenie, și pentru ca odinioară să dobândim plata chemării noastre pentru cer, de care fie ca să ne împărtășim prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine slava și cinstea, acum și în vecii vecilor! Amin.