CAZANIA DUMINICII A DOUĂZECI ȘI PATRA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre calea vieții, calea morții, calea Judecății, calea osândei și calea fericirii)

 

Frați creștini,

Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi ne spune că deși mulțimea de oameni, care înconjurau pe Iisus, îl strâmtorau și-L îmbulzeau, totuși, pentru nici unul dintr-înșii, n-a zis: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” Dar când femeia, cea cu curgerea de sânge, a pipăit poala hainei Lui, atunci a strigat îndată: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?“ (Luca 8, 45) Atâta mulțime de oameni se atingeau și-L îmbulzeau, însă nici o putere nu ieșea din El, nici un har nu luau cei care se atingeau de El. Când însă femeia, cea cu curgerea de sânge, s-a atins de poala hainei Lui, atunci îndată a ieșit o putere din El, iar ea a luat harul vindecării. Aceasta ne învață că ori de câte ori ne vom apropia de Dumnezeu, Dumnezeu nu va lua aminte la noi și nu-și va revărsa asupra noastră harul Său, dacă nu-l vom aduce toată ființa noastră cu trupul, mintea, inima și sufletul nostru.

Mulțimea de oameni, care înconjurau pe Domnul mergea după El numai cu trupul. Femeia, cea cu curgerea de sânge, alerga după El nu numai cu trupul, ci și cu mintea, căci zicea în sine că numai de se va atinge de haina Lui, se va vindeca (Luca 8, 44). Ceilalți oameni, mergând după Iisus, îi aduceau cinste și slujbă trupească. Femeia, alergând înapoia Lui, îi aducea prosternarea și închinăciunea minții și a inimii ei. Ceilalți îi aduceau numai trupul; ea îi aducea și sufletul și trupul. Pentru acesta, jertfa ei bineprimită de Iisus, i-a adus vindecare. De aceea Iisus Hristos i-a zis: „Fiică, credința ta te-a mântuit!“ Mergi în pace și fii vindecată de boala ta. (Luca 8, 48)

Datoria noastră de a aduce lui Dumnezeu toată făptura noastră, și încă într-o stare de cât mai mare curăție, este o poruncă dată de Dumnezeu în Legea veche, propovăduită de sfinții prooroci și întărită de Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut. Această poruncă este temelia legii evanghelice, întărirea credinței și îndreptarul oricărei fapte bune. A legiuit Dumnezeu în Legea veche aducerea jertfelor și darurilor, dar a spus că jertfa plăcută lui Dumnezeu este „duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ (Psalm 50, 17-18).

Dumnezeu a cerut prin Legea lui Moise mintea, sufletul și inima noastră, poruncind: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău“ (Deuteronom 6, 5). Legea aceasta întărind-o Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, atunci când a zis că „aceasta este întâia și cea mai mare poruncă“ (Matei 22, 38), a arătat care este închinăciunea și slujba cea adevărată și jertfa bineplăcută lui Dumnezeu.

Samarineanca socotind că locul desăvârșește închinăciunea către Dumnezeu, zicea către Iisus Hristos: „Părinții noștri s-au închinat în muntele acesta, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm“ (Ioan 4, 20). Însă Domnul, prin răspunsul ce i-a dat, a învățat pe toată lumea care sunt închinătorii cei adevărați ai lui Dumnezeu, zicând: „Va veni vremea, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; căci și Tatăl astfel închinători voiește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh și în adevăr“ (Ioan 4, 23). Așa a hotărât Fiul lui Dumnezeu rânduiala adevăratei închinăciuni și slujbe bine plăcute lui Dumnezeu, pentru că omul este zidit de Dumnezeu nu numai din trup, ci și din suflet. Sufletul însă, fiind nemuritor, este cu mult mai aproape de Dumnezeu, decât trupul cel pământesc și stricăcios. Pentru aceasta deci cere mai mult închinăciunea sufletului decât a trupului, căci sufletul nostru, cu puterea dumnezeiescului har, conduce trupul spre săvârșirea faptelor bune și împlinirea voii lui Dumnezeu.

Frați creștini, după numărul celor cinci simțuri date de Dumnezeu omului, cinci sunt căile pe care ni le arată Sfânta Scriptură: calea morții, calea vieții, calea Judecății, calea osândei veșnice și calea slavei dumnezeiești. Prin citirea Sfintei Scripturi și cugetarea la aceste cinci căi, ne închinăm lui Dumnezeu cu duhul și cu adevărul. Câți citesc Sfintele Cărți și cugetă deseori la aceste cinci căi, aceia îi dau lui Dumnezeu și mintea, și inima, și sufletul lor, fiind adevărații și fericiții închinători ai lui Dumnezeu.

Cel care citește despre calea morții, pe care vor merge toți oamenii, acela va găsi cuvintele spuse de Dumnezeu lui Adam: „Căci pământ ești, și în pământ vei merge“ (Facere 3, 19). Și va citi mai departe că păcatul a adus moartea, căci „precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, și astfel moartea a trecut la toți oamenii“ (Romani 5, 12). Află apoi despre urmările păcatului primilor oameni, izgonirea lor din rai și din slava lui Dumnezeu, în pământul plin de mărăcini și ciulini, adică de strâmtori și necazuri, de sudori și osteneli, unde trupul cel stricăcios se risipește, după moarte, în pământul din care, a fost luat. Privind la cei care se luptă cu moartea, vede pe omul sărac ca și pe împăratul slăvit, zăcând pe pat, chinuindu-se, temându-se, tremurând, tăvălindu-se, neputând fi ajutat de nimeni, pentru că nici bogăția, nici dregătoriile, pentru care s-a ostenit atât de mult în viața sa, nici doctorii, nici prietenii, nici rudele, nici fratele, nici tatăl și nici mama lui nu pot cu nimic să-l ajute în ceasul morții.

Averile, palatele, slugile, aurul, argintul, pietrele scumpe, toate câte are, le lasă aici pe pământ. Nu ia cu el decât un rând de îmbrăcăminte, care va putrezi și va rămâne în pământ, după puțin timp. Deschide mormintele, îndeamnă Sfânta Scriptură, și vezi frumusețea obrazului, floarea tinerețelor, podoaba trupului; vezi și arată dacă poți, care este cel bogat, și care este cel sărac; care este împăratul și care este ostașul. Vezi capetele încoronate și mâinile care țineau sceptrurile, cu trupurile cele îmbrăcate cu porfiră; vezi și trupurile oamenilor, care purtau haine proaste și rupte; toate sunt una și aceeași, adică putrejiune, țărână și pământ. Cunoașterea realităților acestei lumi trecătoare, în care este numai umbră și vis, gonește orice dorință după lucrurile omenești și aduce în inima noastră năzuința sufletului către bunătățile cerești și nestricăcioase.

Citind despre calea vieții, vedem pe Fiul lui Dumnezeu, venind în lume și făcându-se om, „ca oamenii viață să aibă și mai mult să aibă“ (Ioan 10, 10). Vedem pe Dumnezeu, din dragoste față de om, luând firea omenească, și alcătuind cu dânsa un singur ipostas în două fețe, ca să unească cu Dumnezeu pe omul cel ce s-a despărțit de Dumnezeu. Vedem pe Dătătorul de viață, pătimind în vremea lui Ponțiu Pilat, fiind ocărât și hulit de cei fără de lege; cu spini pe cap încununat și cu trestia peste obraz lovit și scuipat; crucea ducându-și și pe Golgota în mijlocul a doi tâlhari fiind răstignit; cu fiere și cu oțet adăpat, murind și fiind îngropat; dar îl vedem și înviat și la ceruri înălțat; trimițând din cer, în chip de limbi de foc, pe Duhul cel mângâietor și luminând lumea, ca și noi din moarte să înviem și viața pe care am pierdut-o prin păcat, să o dobândim. Citind deci de mai multe ori acestea, se va aprinde și în inima noastră dragostea către Iisus Hristos, Binefăcătorul și Mântuitorul nostru.

Iar când vom citi despre calea Judecății, vom afla că la Judecata cea mai de pe urmă va sta înaintea noastră ca Judecător drept și neîmblânzit, Însuși Făcătorul cerului și al pământului. În cărțile deschise se vor arăta înscrise toate faptele, cuvintele și gândurile noastre. Vom vedea pe Dreptul Judecător despărțind, pe cei drepți de cei păcătoși, precum desparte păstorul oile de capre, și punând pe unii de-a dreapta, iar pe alții de-a stânga. Vom auzi glasul de binecuvântare, cu care vor fi chemați cei drepți, cărora le va zice: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu“ (Matei 25, 34), și vor fi trimiși să moștenească Împărăția pregătită lor de la întemeierea lumii. Dar vom auzi și glasul care va izgoni pe cei păcătoși cu cuvintele înfricoșătoare : „Duceți-vă de la Mine, blestemaților“ (Matei 25, 41), când vor fi trimiși în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Cu cât vom citi mai mult despre Judecată, cu atât mai mult va rămâne în mintea noastră amintirea înfricoșatei Judecăți și a ceasului cel înfricoșat. Această amintire potolește flacăra poftelor trupești, și ridică în sufletul nostru dorința după Împărăția cerurilor.

Citind despre calea pedepsei veșnice, pentru păcatele noastre, mintea noastră se va cobori în iad. Acolo vom vedea cum arde, în gheena focului, limba clevetitorilor a năpăstuitorilor, a celor care jură strâmb, a celor care grăiesc cuvinte de rușine, a ocăritorilor și hulitorilor. Acolo vom vedea pe cei urâți pentru păcatele trupești, pe ucigași, pe desfrânați, pe învrăjbitori, pe mincinoși, în focul care arde. Acolo vom auzi plângerea celor nemilostivi, glasul de tânguire al celor nedrepți și vaietul celor care au asuprit pe sărmani, pe săraci, și pe văduve. Iar tânguirea de acolo este fără mângâiere, întunericul este desăvârșit și chinul veșnic. De cite ori vom citi cu luare aminte despre calea Judecății și osândei, pe care vor merge toți oamenii ca să-și dea seama de faptele lor, de atâtea ori frica și cutremurul vor cuprinde inima noastră; iar mintea noastră va izgoni gândurile cele urâte ale păcatului și se va afunda cu totul în cugetele cele sfinte ale faptelor bune.

Frați creștini, fericit este omul care, citind Sfânta Scriptură, cugetă totdeauna la calea slavei cerești, pe care își înalță mintea lui la cer, unde vede și aude câte limba de om nu va putea povesti vreodată. Vede acolo locașurile Domnului cele iubite și dorite. Acolo este ceata proorocilor, cu curățenia sufletului lor. Acolo este adunarea apostolilor, strălucind cu strălucirea propovăduirii Evangheliei. Acolo sunt cetele sfinților mucenici, împodobite cu sângele mărturisirii și îmbrăcate cu cununile biruinței. Acolo vede pe purtătorii de Dumnezeu ierarhi și învățători, pe sfinții pustnici, pe toți drepții, strălucind ca niște luminători. Acolo vede cetele sfinților îngeri și ascultă cântările lor cele veselitoare. Acolo îi aude pe dânșii cântând, strigând, glas înălțând și grăind cântarea cea de biruință: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui! (Isaia 6, 3) Acolo vede și pe Împărăteasa, pe Maica Domnului. apărătoarea celor obidiți, stând de-a dreapta Fiului ei, împodobită în haina aurită a fecioriei fără prihană.

Acestea sunt, frații mei, simțurile minții înălțate la Dumnezeu, prin care omul ajunge la fericire. Fericit este, așadar omul, care ziua și noaptea cugetă la aceste cinci căi, căci cugetul acesta face din el un închinător în duh și în adevăr al lui Dumnezeu. Iată dar, iubiți frați, cum poate orice om, de va voi, să-și dea lui Dumnezeu toată ființa lui, cu mintea, sufletul și inima.

Este încă și o altă cale, prin care poate orice om, de va voi, să cunoască pe Dumnezeu și să se apropie de El. Această cale ne-o arată Sfântul Apostol Pavel, spunându-ne: „Însușirile nevăzute ale lui Dumnezeu, puterea Lui veșnică și Dumnezeirea Lui, de la zidirea lumii, se văd ca lumina zilei, în lucrările făcute de El. când te uiți cu băgare de seamă la ele“ (Romani 1, 20), adică, de când s-a zidit lumea, cel care vede zidirile lui Dumnezeu, acela cunoaște și vede puterea Lui cea nevăzută și toate celelalte făcute de El. Toată zidirea este o oglindă în care, de vei fi cu luare aminte, poți vedea pe Dumnezeu. Când vei vedea cerul, cu soarele, luna și stelele, nu sta uimit, ci înțelege „cele nevăzute ale lui Dumnezeu“, adică puterea Lui cea mai presus de fire, care a zidit acestea. Când vei gândi la neschimbarea timpurilor și rânduielilor, prin care se mișcă toate corpurile cerești, nu fii nepriceput, ci „înțelege puterea Lui cea veșnică“, care ține și îndreptează totdeauna, mișcările lor după aceeași rânduială. Vezi focul, care luminează și încălzește; vezi apa, care spală, răcorește și curățește; vezi pământul, care odrăslește, rodește și hrănește; simți aerul nevăzut, care dă putere și viață: să înțelegi din toate puterea Făcătorului lor, înțelepciunea și purtarea Lui de grijă. Același lucru să-l gândești și cu privire la nenumăratele feluri de dobitoace, la alcătuirea deosebită a fiecăruia și la firea deosebită a lor. Rodurile pământului, metalele, pietrele, toate te învață iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pentru că El le-a dat spre folosința oamenilor. Podoaba și frumusețea omului, ca o trâmbiță propovăduiesc meșteșugirea cea înțeleaptă a Ziditorului.

Ori încotro îți vei întoarce ochii, în sus și în jos, înainte și înapoi, la dreapta și la stânga, tot pe Dumnezeu să-L vezi. „Unde mă voi duce, zice psalmistul, de la duhul Tău, și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești; de mă voi pogorî în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și mă voi sălășlui la marginile mării, și acolo mâna Ta mă va povățui, și mă va ține dreapta Ta“ (Psalm 138, 7-10). Gândindu-ne astfel, toată mintea, toată inima și tot sufletul nostru se va apropia de Dumnezeu și se va uni cu El.

Frați creștini, cine ar putea zice că nu poate măcar un ceas, în fiecare zi, să înceteze ocupațiile lui lumești, ca să se gândească la moarte, la viață, la Judecată, la osândă, la fericirea cea veșnică? Nu este nevoie nici de osteneală, nici de lupte, nici de bani, ca să te uiți la făpturile din jurul tău și să vezi în ele pe Făcătorul tuturor. La început, lucrul acesta, poate avea o oarecare greutate. Dar trebuie să ne silim până când ne vom obișnui, știind că „Împărăția cerurilor se ia cu stăruință, și cei ce se silesc, aceia o cuceresc“ (Matei 11, 12). Căreia ne învrednicește și pe noi, Cerescule Împărate, că a Ta este stăpânirea și a Ta este Împărăția în vecii vecilor. Amin!