Predică la Cuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou

 

Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și nu se va atinge de dânsele munca (Înțelepciunea lui Solomon 3, 1)

Iubiți credincioși,

Cuviosul părintele nostru Dimitrie cel Nou de la București, a cărui prăznuire o avem astăzi, era de la sudul Dunării, născut într-un sat neînsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinții săi și neavând cu ce se hrăni, multă vreme în tinerețile sale a păscut vitele acelui sat, ducând o viață singuratică de rugăciune și înfrânare.

Mai târziu, văzând că toate cele omenești sunt deșertăciuni, a părăsit grija cea lumească și s-a retras într-o peșteră, nu prea departe, unde era o mică mânăstire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahală, acolo a început a trăi în cele mai aspre nevoințe pustnicești, acolo a ajuns în scurtă vreme la o viață desăvârșită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru și metanii, prin rugăciuni neîncetate și lacrimi, prin multă sărăcie și adânc de smerenie. Dar cine va putea ști și povesti toate nevoințele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie?

Simțindu-și dinainte sfârșitul, Cuviosul s-a ascuns, neștiut de nimeni, între două pietre mari, pe marginea unui râu ce se chema Lomul și acolo și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Multă vreme trupul său nu a putut fi aflat. Dar odată, venind apa râului mare, a rupt malurile sale și s-au risipit și cele două pietre cu moaștele Cuviosului în apă, unde au stat neștiute, ascunse în prundiș, până au fost aflate printr-o minune ca aceasta: era în partea locului un om care avea o copilă bolnavă de duh necurat. Deci, într-o noapte s-a arătat Cuviosul Dimitrie în vis copilei și i-a zis: "De mă vor scoate părinții tăi din apă - arătându-i și locul - eu te voi tămădui pe tine!" Și îndată copila a spus tatălui ei, care, adunând mai mulți preoți, a plecat la locul arătat și a aflat comoara cea ascunsă și neprețuită, adică sfintele moaște întregi și neputrezite ale Sfântului Dimitrie. Deci, luându-le, le-a dus în satul Basarabov și multe minuni de vindecare se făceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credință.

Auzind despre aceasta domnul Valahiei, a dorit să le aducă cu mare cinste în Țara Românească, ca să le aibă spre ajutor și mângâiere. Deci, trimițând câțiva boieri și preoți la Basarabov, aceștia au încercat să aducă moaștele Cuviosului peste Dunăre, dar nu au putut, căci sfântul nu a voit să părăsească satul său. Auzind de aceasta, domnul a poruncit să se facă, cu a sa cheltuială, o frumoasă biserică în Basarabov deasupra moaștelor Sfântului Dimitrie.

Între anii 1769-1774, fiind război între ruși și turci, un general, anume Petru Salticov, din partea armatelor rusești, a trecut Dunărea și a ocupat o mare parte din părțile Bulgariei, printre care și Basarabovul. Apoi auzind de moaștele Cuviosului, a poruncit să le trimită în țara sa. Dar un oarecare locuitor român cu numele Hagi Dimitrie, fiind foarte credincios, s-a rugat de acel general să le dea Țării Românești, ca despăgubire pentru mulțimea pagubelor de război. Și așa, sfintele moaște ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie, au ajuns în pământul țării noastre și au fost așezate în biserica Mitropoliei din București, în anul 1773, fiind primite cu mare evlavie de mitropolitul Grigorie și de mulțimea credincioșilor. Apoi, îndată a încetat războiul și boala ciumei care era în țară.

Iubiți credincioși,

Pentru mulțimea darurilor sale, Biserica Ortodoxă Română la Catedrala Patriarhală din București a avut grijă întotdeauna să cinstească pe Cuviosul părintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, privegheri, acatiste și cântări de laudă. Și aceasta mai ales în ziua de astăzi, 27 octombrie, când se face prăznuirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie la Catedrala Patriarhală din București și când vin mii de credincioși din toate colțurile țării, la cinstitele lui moaște, ca să se închine și să le sărute.

Bucură-te astăzi, Țară Românească, că nu te-a trecut cu vederea Bunul nostru Dumnezeu, în primejdii și ispite, și te-a îngrădit cu ajutorul cel neprețuit al rugăciunilor multor sfinți, cuvioși și mucenici.

Bucură-te astăzi, Țară Românească, că te-a binecuvântat Dumnezeu cu câmpii roditoare, cu munți împodobiți, cu păduri și izvoare, cu fii binecredincioși și milostivi, cu biserici așa de frumoase și cu sfinte moaște de mare preț.

Bucură-te astăzi, Țară Românească, și te îmbracă în haină de aleasă sărbătoare, căci astăzi a sosit prăznuirea cea de peste an a preacuviosului părintelui nostru Dimitrie, ocrotitorul poporului nostru binecredincios.

Sfintele moaște ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie strălucesc ca un luceafăr și ca un mărgăritar de mare preț în sânul Bisericii noastre. Privind spre ele, ne simțim mai întăriți în credință, ne simțim deșteptați la o viață mai curată, ne simțim îndemnați la rugăciune, la smerenie, la post și singurătate. Dar într-un chip de taină, parcă ne simțim îndemnați spre o viață de smerenie în Iisus Hristos, de umilință și înfrânare pe pământ. Că cine a fost mai sărac decât Cuviosul Dimitrie? Cine a purtat haine mai rupte decât el? Cine a dus o viață mai lipsită decât el? Cu trudă se ostenea să pască vitele satului, lovindu-și picioarele de pietre, răbdând frigul, ploaia și zăduful soarelui, pentru a-și dobândi pâinea vieții. Apoi adăugând la aceasta și celelalte osteneli duhovnicești, ca rugăciunea, viața curată și smerenia, așa a pășit pe calea desăvârșirii creștine. Și acest fel de nevoință l-a continuat Cuviosul Dimitrie cu prisosință și în viața pustnicească, ajungând să petreacă ca un înger pământesc.

După Sfinții Părinți sunt două feluri de sărăcii: prima este sărăcia cea materială, lipsa celor de prisos, negrija vieții, neagoniseala etc., iar a doua este sărăcia cea duhovnicească, adică smerenia inimii, prin care creștinul se socotește că nu are nici o faptă bună și este mai păcătos decât toți.

Amândouă sărăcii sunt de nevoie și obligatorii pentru mântuirea noastră. Prima, adică lipsa celor pământești, face începutul desăvârșirii, iar a doua, adică smerenia, face sfârșitul ei. Pe aceasta o fericește însuși Domnul, zicând: Fericiți sunt cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția cerurilor (Matei 5, 3). Dar, întrucât nimeni nu poate ajunge la sărăcia cea desăvârșită a duhului, fără sărăcia cea din afară a materiei, Domnul ne poruncește și pentru aceasta, zicând: Nu vă grijiți, zicând: ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca? Că acestea toate neamurile le caută... Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 31-34). Iar David zice: Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea (Psalm 61, 10).

Mare dar este neagoniseala și de multe primejdii și păcate scapă pe creștin în viață! Dar cine din noi o mai iubește? O, fericită sărăcie și negrijă, cine te mai prețuiește astăzi? Care din creștini mai întreabă de tine acum? Cine mai cunoaște astăzi prețul tău? Cine mai râvnește la folosul tău? Cu adevărat, cel ce iubește sărăcia lui Hristos, așa cum au iubit-o sfinții și caută să și-o agonisească în viața sa, acela este un adevărat creștin, acela este un filosof al veacului de acum.

Sărăcia, viața cât mai modestă naște în sufletul creștinului duhul smereniei lui Hristos, duhul rugăciunii, al dragostei, al cugetării la moarte, al pocăinței. Lipsa de agoniseală și fărădegrija îmbogățesc sufletul cu multe virtuți, izbăvesc pe om de multe căderi și îl învață adevărata rugăciune. Însă această virtute nu mai poate încăpea între creștinii de astăzi. Acum toți aleargă după bani cât mai mulți, după haine cât mai scumpe, după un trai cât mai îndestulat. Agoniseala celor de prisos este idolul veacului de acum, este pricina atâtor certuri între oameni și popoare. Grija vieții este prăpastia cea adâncă în care se cufundă și mor istoviți mulți fii ai pământului.

Fraților, să luăm aminte cum trăim. Adevărata bogăție pentru noi este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Iar adevărata fericire este a merge pe urmele Lui și ale sfinților Lui. Să iubim deci, sărăcia Domnului ca să dobândim viața cea veșnică. Să ne îndestulăm cu cât ne dă El. Să nu ne facem idoli din materie. Să nu ne ostenim numai pentru trup. Să nu ne facem robi ai plăcerilor, ai hainelor, și banilor, căci toate trec sub soare. Să nu căutăm mai mult decât ne trebuie, căci altfel nu mai putem fi numiți copiii Lui. Iar dacă suntem fii ai Tatălui ceresc, apoi știe El de ce avem nevoie.

Desigur, avem datoria sfântă să îngrijim de casa și copiii noștri, să câștigăm cele de nevoie, să muncim cinstit și să nu aducem în casele noastre ban și pâine străină, că ne adunăm osândă la Dumnezeu. Apoi să dăm din osteneala noastră și la săraci și la cei bolnavi ca să avem plată în cer. Să ne aducem aminte de nevoința Sfântului Dimitrie, care a trăit îngerește pe pământ, în desăvârșită sărăcie, în post, în rugăciune și cugetare la cele veșnice. Să ne închinăm la moaștele Sfântului Dimitrie ori de câte ori avem prilejul și să citim acatistul lui că este grabnic ajutător.

Așadar, să privim mereu la sfârșitul vieții lui Iisus Hristos, și la pilda sfinților Lui, care s-au nevoit în multe lipsuri. Să ne silim "a le urma credința" și să avem mereu în minte cuvintele Domnului care zice: Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Amin.