Cuvânt la Duminica a X-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

„De acum nu bea numai apă, ci folosește puțin vin pentru stomacul tău și pentru desele tale slăbiciuni” (I Timotei 5, 23)

Cu aceste puține și parcă neînsemnate cuvinte ne vom ocupa astăzi în toată cuvântarea, iar aceasta nu o facem din ambiție, spre a arăta oarecum darul vorbirii, căci ceea ce noi spunem nu este proprietatea noastră, ci ni s-a dat de harul Sfântului Duh.

Dar noi știm a cerceta mai de aproape cuvintele biblice aduse, pentru ca pe cei ușori la minte dintre ascultătorii noștri să-i deșteptăm și să-i convingem cât de nemărginit de mare este comoara Sfintei Scripturi, și cum cineva nu trebuie să treacă repede peste nici un loc din ea. Dacă acel loc neînsemnat și ușor de înțeles, care se pare că nu ar cuprinde nimic important și special, totuși ne dă prilejul de o mare îmbogățire și este izvorul unei înalte înțelepciuni, cu cât mai vârtos vor fi acele locuri ale Scripturii, a căror bogăție lăuntrică chiar de la început se înfățișează privirii, care pe cei ce iau aminte îi umplu cu mii de comori.

De aceea, să nu trecem repede peste acele graiuri ale Sfintei Scripturi, care ni se par neînsemnate, căci toate purced de la Duhul Sfânt, iar harul Sfântului Duh niciodată nu este mic și de nebăgat în seamă, ci totdeauna mare și slăvit și vrednic de Dătătorul cel înalt.

Deci, să ascultăm cu luare-aminte neîmprăștiată, căci și topitorii de metale ridică nu numai lingourile de aur, ci caută cu mare luare-aminte și bucățelele cele mai mici. Fiindcă și noi, acum suntem topitori de metale – adică gura Apostolului este baia noastră cea purtătoare de aur, iar ceea ce noi scoatem din ea nu aruncăm în cuptor, ci o depunem în sufletele noastre, și aprindem nu o flacără obișnuită, ci focul Sfântului Duh, să alegem cu grijă și cele mai mici grăuncioare ale metalului apostolic.

Deși cuvântul acesta din Sfânta Scriptură este scurt, totuși este de mare însemnătate, pentru că vrednicia mărgăritarelor nu stă în grămada materiei, ci în frumusețea lor. Tot așa se întâmplă și cu citirea Sfintelor Scripturi, învățătura cea pământească adeseori aduce multe vorbe deșarte, vorbește către ascultători foarte multe, iar la urmă îi slobozește cu mâinile deșarte, fiindcă ei din toate acele cuvinte nu pot trage vreun folos, nici mare, nici mic.

Dimpotrivă, cu Sfânta Scriptură nu este așa. Ea, în puține cuvinte, împărtășește înțelepciunea cea mai înaltă, și adeseori este de ajuns un singur loc din Biblie spre a avea o merinde pentru toată viața. Fiind deci bogăția Sfintei Scripturi atât de mare, să fim cu luare-aminte, și ceea ce se va zice să primim cu o minte deșteaptă.

Mai întâi, să luăm seama la fapta cea bună a lui Timotei și la îngrijirea cea delicată a Apostolului Pavel, căci amândouă sunt însemnate în locul nostru cel din Biblie.

Ce poate fi mai iubitor, decât aceea că Pavel, aflându-se la o așa de mare depărtare, și fiind împresurai de așa de însemnate treburi, se îngrijește de sănătatea ucenicului său și îi scrie cu astfel de grijă pentru vindecarea bolii? Și, pe de altă parte, ce se poate asemăna cu fapta cea bună a lui Timotei? El așa de tare nesocotea traiul cel bun, și așa de puțin prețuia o masă bună, încât pentru postul lui cel mult căzuse în boală. Căci el nu era bolnăvicios din firea sa, ci numai își stricase stomacul prin post și printr-o totală înfrânare de la vin.

Aceasta ne-o arată Apostolul hotărâtor. El nu zice simplu: „întrebuințează puțin vin”, ci mai întâi: „Nu bea numai apă”. Cuvintele „nu bea numai apă” înseamnă că Timotei până atunci a băut numai apă, și din cauza aceasta slăbise. Cine nu se va mira de acest aspru chip de viețuire? Iar că Timotei a ajuns la un înalt vârf al virtuții, aceasta arată despre dânsul învățătorul său, Pavel, și în alt loc, când zice: „Eu am trimis la voi pe Timotei, care este iubitul și credinciosul meu fiu întru Domnul” (I Corinteni 4, 17).

Când Pavel îl numește fiu al său, fiu iubit și credincios, ajung aceste cuvinte spre a arăta toată destoinicia lui. Judecățile sfinților nu sunt povățuite de favoare, ci sunt libere de orice părtinire. Timotei nu ar fi fost așa vrednic de mirare ca acum, chiar de ar fi fost cel mai iubit fiu al lui Pavel. Dar el nu era înrudit cu Pavel după trup, din contra, prin înrudirea sa cea duhovnicească cu Apostolul își câștigase vrednicia de fiu al lui Pavel, pentru că el se sârguia a întipări întru sine faptele bune ale aceluia întocmai, totdeauna și în toate privințele.

Deși încă tânăr, el purta același jug cu Pavel în toată lumea. Tinerețea sa nu l-a împiedicat la aceasta, căci râvna lui îl făcea a fi părtaș la ostenelile învățătorului său, la întrecere cu dânsul. Martor la aceasta este iarăși Pavel, când spune: „Nimeni să nu-l disprețuiască pe Timotei, căci el lucrează lucrul Domnului ca și mine” (I Corinteni 16, 10-11). Vezi că Pavel îi însușește lui o râvnă deopotrivă de mare cu a sa? Dar ca să nu se pară cuiva că el numai zice acestea, de aceea el cheamă pe cititori a mărturisi faptele cele bune ale lui Timotei prin cuvintele: „Iscusința lui o cunoașteți, că precum un copil lângă tatăl său, împreună cu mine a slujit Evanghelia” (Filipeni 2, 22). El voiește să zică: „Voi ați primit dovadă de fapta cea bună a lui, și sufletul lui este încercat”.

Însă, deși Timotei ajunsese la o astfel de înălțime a faptei bune, totuși nu se credea sigur și stăruia în luptă și întru frică. De aceea, el mergea mai departe postind cu asprime, și nu s-a lăsat a cădea în vinovăție, ca mulți alții, care, după ce au postit un timp, de o dată sfârșesc cu totul, și iarăși părăsesc cu totul asprimea lor. El însă nu făcea așa și nu zicea întru inima sa: „De ce să postesc mai mult? Eu am biruit, poftele le-am învins, trupul mi-am omorât, pe diavol l-am bătut și m-am făcut înfricoșat puterilor celor rele! De ce aș avea nevoie să mai postesc și încă mai mult să mă asigur din această parte?”.

Din toate acestea el nimic nu zicea și nu cugeta, ci pe cât era mai mare plinătatea meritului său, cu atât mai mult se temea și se cutremura. Și această înțelepciune a învățat-o de la dascălul său. Încă și acesta, deși fusese răpit la al treilea cer și în rai, unde auzise cuvinte negrăite și înțelesese cele mai înalte taine, el, care cutreierase toată lumea, ca și cum ar fi fost înaripat, zice în întâia sa epistolă către corinteni: „îmi chinuiesc trupul ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27).

Iar dacă Pavel, după așa de multe și slăvite fapte mari avea frică, el care putea zice: „Mie lumea s-a răstignit, și eu lumii” (Galateni 6, 14), cu cât mai vârtos trebuie să ne îngrijim noi? Și cu atât mai vârtos, cu cât mai mult bine am făcut. Căci tocmai atunci satana se înfurie și se întărâtă mai mult, când vede că noi țintim a ridica viața noastră la cele mai înalte fapte bune. Când el vede că noi am adunat toate lucrările îmbunătățite și încărcătura este plină, atunci el mai mult se trudește a sfărâma corabia noastră.

Când cade un om de rând și neînsemnat, aceasta nu aduce întregii obști vreo pagubă mare, dar dacă cineva a ajuns la vârful faptei bune și este foarte renumit, un om pe care toți îl cunosc și îl admiră, dacă un asemenea om se ademenește și cade, căderea lui și paguba este mare, nu numai pentru că el a căzut așa de adânc, ci încă și pentru că mulți dintre cei ce priveau la dânsul, acum se fac ușori la minte.

Precum paguba nu este așa de mare când se vătăma vreun mădular mai puțin însemnat al trupului, ca atunci când tot trupul se face neputincios, când orbesc ochii sau se vătăma capul, tot așa se întâmplă și cu cei care se deosebesc prin virtuțile lor cele mari. Dacă lumina lor se stinge și ei se pătează, ei pricinuiesc întregului trup o daună mare și nereparabilă.

Toate acestea le știa bine Timotei, și pentru aceea se păzea din toate părțile. El știa ce lucru primejdios este tinerețea, cât este de nestatornică cu duhul, lesne de amăgit și ușor căzătoare, și că are trebuință de un frâu întins. Căci ea se aseamănă unui pojar care cuprinde pe toate cele dimprejurul său și repede le preface în flacără. De aceea, el se îngrădea din toate părțile pentru a stinge acest foc; se trudea ca să potolească această flacără în tot chipul și a speriat calul cel sălbatic și greu de îmblânzit cu astfel de silnicie, până ce a domolit săriturile lui, l-a îmblânzit, și cu puterea cea mare a mâinilor l-a supus minții celei conducătoare. Cadă trupul în slăbiciune, zicea el, numai sufletul să nu fie bolnav; trupul trebuie domolit, ca să nu împiedice mersul sufletului la cer.

Afară de aceasta, Timotei este de mirare în gradul cel mai înalt și pentru că, deși bolnav, nu părăsea lucrul lui Dumnezeu, ci cutreiera toate locurile mai mult decât cei sănătoși cu trupul. Acum se arăta în Efes, acum în Corint; de multe ori în Macedonia, în Italia; pretutindeni pe uscat, pretutindeni pe mare, împreună cu învățătorul său, și a luat parte la toate luptele și primejdiile lui, fără ca boala trupului să poată mărgini înțelepciunea sufletului.

Atât de puternică era râvna lui pentru Dumnezeu!

Precum la cei care au un trup tare și sănătos, starea lor cea bună nu le aduce nici un câștig, dacă sufletul lor cugetă lucruri de jos și este trândav și tâmp, tot asemenea, pe de altă parte, nu păgubesc nimic bolnavii prin suferința lor, dacă sufletul le este nobil, puternic și înfocat.

Dar poate unii socotesc că citatul nostru cuprinde învoirea de a bea vinul fără de nici o grijă. Nu este așa! Ci dacă cineva ia bine aminte la graiurile lui Pavel, va vedea că ele cuprind mai vârtos necesitatea trezviei și a înfrânării. Gândește numai că Pavel nu de la început a dat lui Timotei acest sfat, ci tocmai atunci când acesta slăbise, și atunci nu deplin, ci numai cu o mărginire. El nu i-a zis: „bea vin”, ci „puțin vin”‘, nu pentru că Timotei avea trebuință de această sfătuire și pază, ci pentru că noi avem trebuință de acestea.

Pe când el cuvintele acestea le spune pentru Timotei, ne pune nouă măsură și hotar în băutura vinului, și voiește ca noi să bem numai atât cât ne este trebuincios, iar nu a cădea în altă boală. Căci băutura cea peste măsură a vinului pricinuiește amândurora, trupului și sufletului, multe boli. Umple sufletul cu războiul patimilor și stârnește furtuna gândurilor destrămate, dar slăbește totodată și puterea trupului, încât el se face slab și ușor se strică. Căci precum pământul prin o prea mare inundare se înmoaie și se desface, tot așa băutura cea nemăsurată a vinului moaie, slăbește și istovește trupul.

De aceea, să fugim de necumpătare, căci vinul este dat de Dumnezeu nu pentru ca să ne îmbătăm, ci ca să-l întrebuințăm măsurat, ca el să ne veselească și nu ca să ne pricinuiască dureri și suferințe.

Psalmistui zice: „Vinul veselește inima omului” (Psalmul 103, 16), iar tu îl faci izvor de tânguire, căci sufletul celui beat este învelit în întuneric. Vinul este un mijloc ales de vindecare, când se ține măsura cea cuvenită la băutura lui.

Dar ce este mai necuviincios decât beția? Bețivul este un mort viu, un duh rău de bunăvoia sa, un bolnav care nu se poate dezvinovăți, un căzut care nu merită nici un pogorământ și o defăimare pentru tot neamul omenesc. Căci bețivul nu este numai netrebnic pentru viața socială, și nu numai nedestoinic pentru treburile casnice și cele publice, ci chiar privirea lui este tuturor nesuferită și el umple de cea mai mare greață pe oricine vine în apropiere de dânsul.

Dar ce este mai cumplit pentru bețivi este că pentru ei cerul este închis, și ei nu pot ajunge la fericirea cea veșnică, pentru că pe ei, afară de pierderea de pe pământ, îi așteaptă pedeapsa cea veșnică, cea nesuferită. „Bețivii, zice Apostolul Pavel, nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 10).

De aceea, iubiților, să lepădăm această rea obișnuință și să ascultăm pe Pavel, când zice: „bea puțin vin”. Adică noi trebuie să întrebuințăm mâncarea și băutura pe care ni le-a dat Dumnezeu atunci când este trebuință, dar niciodată să nu trecem hotarele și să cădem în necumpătare, ca să nu pierdem Împărăția cerurilor. Căreia fie ca să ne împărtășim, prin harul și prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea, puterea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.