TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII A ZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

 

Frați creștini,

Credincioșii, care citesc sau ascultă dumnezeieștile Scripturi, știu că diavolul, încă de la început, a invidiat pe om, văzând așezarea fericită și slăvită în care îl pusese Dumnezeu, în rai. Dar nici după aceea el n-a încetat vicleniile lui, ci, cu toată puterea, a continuat să înșele pe om și să-l vatăme, așa cum s-a arătat și în Evanghelia care s-a citit astăzi. Sfânta Evanghelie pe care ați auzit-o astăzi ne arată însă și cele trei arme puternice: credința, postul și rugăciunea, prin care se poate goni și nimici toată puterea diavolului, fiindcă până astăzi nu încetează a arunca asupra noastră săgețile lui, deși puterea lui a slăbit, după venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta mult folos sufletesc va aduce ascultarea tâlcuirii cuvintelor Evangheliei, care ne spune că:

„În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicând: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și rău pătimește; că de multe ori cade în foc și de multe ori în apă“. (Matei 17, 14-15)

Sfinții evangheliști n-au arătat nici neamul, nici patria, nici credința, nici starea omului care a venit la Iisus și a îngenunchiat înaintea Lui, rugându-L să-i vindece fiul, care era singurul lui copil. Ei spun, că venind tatăl copilului la Iisus Hristos și îngenunchind, îl ruga pe EL zicând : „Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic“, adică se îndrăcește când este lună plină „și rău pătimește“. Despre patima aceasta a îndrăcirii care apuca pe câte cineva când era lună plină, scrie mai amănunțit, Evanghelistul Marcu, zicând: „Și oriunde îl apucă, îl zdrobește și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește“ (Marcu 9, 18), iar Evanghelistul Luca adaugă pe lângă acestea, zicând: „Și iată un duh îl apucă, și deodată răcnește și îl zguduie cu spume și-l zdrobește și cu greu se duce de la el“ (Luca 9, 39). Oamenii de atunci, văzând că patima aceasta se întâmpla când era luna plină, credeau că luna este cauza acestei suferințe. Pentru aceasta pe cei care pătimeau astfel, oamenii îi numeau lunatici. „Dar luna, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este pricină a îndrăcirii, ci demonii, pândind vremile lunii, când era luna plină, năvăleau peste oameni, ca să arate că lucrurile lui Dumnezeu sunt pricină a răutății lor, și așa, oamenii să ocărască pe Ziditorul“. Îndrăcirea, care apuca pe unii când era lună plină, are multă asemănare cu boala pe care doctorii o numesc epilepsie, căci cele ce spun sfinții evangheliști despre acest lunatic, le vedem până astăzi la cei care suferă de epilepsie. Doctorii cred că epilepsia este o boală firească, așa cum sunt frigurile și alte boli. Unii dintre doctori pretind chiar că au și putut vindeca, prin meșteșugul doctoricesc, pe unii din cei care pătimesc de epilepsie. Din cele povestite de evangheliști, se arată că demonii chinuiau pe cei lunatici. Oare, care este adevărul? Noi vedem că cei ce pătimesc de epilepsie pătimesc nu numai când este luna plină, ci și în alt timp. Unii dintr-înșii cad rar, iar alții deseori; unii cad numai în fiecare săptămână, alții în fiecare zi; iar unii de mai multe ori într-o zi. Se vede deci că altă patimă era îndrăcirea, care apuca pe unii oameni când era lună plină și alta este epilepsia, deși au asemănare. Dar chiar dacă am socoti că îndrăcirea aceasta era tot una cu epilepsia, deci o boală firească, nu urmează, din aceasta, că diavolul nu putea să chinuiască prin acest fel de boală pe copilul despre care vorbește Sfânta Evanghelie de astăzi. Se știe că diavolul, cu învoire dumnezeiască, se face pricinuitor de felurite boli firești, ca să chinuiască pe om. Amuțirea și orbirea sunt boli firești, dar noi am văzut că diavolul le-a pricinuit celui mut și celui orb, pe care i-a tămăduit Iisus Hristos. „Iată, zice Sfânta Evanghelie, a adus la Dânsul pe un om mut, care avea demon. Și afară fiind scos demonul, a grăit mutul“ (Matei 9, 32-33). De altfel și boala lui Iov, deși se părea firească, era însă ispită și chinuire diavolească. De aceea înțelepți și lăudați sunt creștinii aceia care cheamă îndată, când se îmbolnăvesc, nu numai pe doctor, ca să le dea doctorii, ci și pe preot, ca să facă rugăciuni pentru sănătatea lor. Tatăl copilului a mai zis către Iisus:

„Și l-am adus pe dânsul la ucenicii Tăi și n-au putut să-l vindece“. (Matei 17, 16)

El a venit la Iisus Hristos, dar nu cu toată convingerea și credința că va putea să-i vindece copilul, după ce văzuse că ucenicii Domnului nu l-au putut vindeca, ci a venit mai mult încercând decât crezând, pentru că a zis lui Iisus: „Dacă poți ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi!“ (Marcu 9, 22). Dacă ar fi avut credință tare și fierbinte, nu ar fi zis acestea, ci ar fi crezut că toate sunt cu putință lui Iisus, ca unui Dumnezeu atotputernic. Din răspunsul lui Iisus către el, se vede că tatăl copilului a zis acestea, defăimând pe de o parte pe ucenicii Lui și necrezând pe de altă parte că Iisus ar putea să-i vindece copilul.

„Iar Iisus răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi îi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l pe el aici, la Mine“. (Matei 17, 17)

Iisus s-a tulburat și a mustrat, nu direct pe tatăl copilului, ci neamul iudeilor din care erau și ei, zicând: o, neam necredincios și îndărătnic!“ în loc de: o, necredinciosule și răzvrătitule!, aducând astfel mustrarea Sa mulțimei ce se afla acolo și totodată întregului neam al iudeilor. De aceea a și adăugat cuvintele: „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?“, însemnând că s-a apropiat vremea patimilor și morții Lui și că alege mai bine patima și moartea decât necredința și răutatea iudeilor. Milostivindu-se însă spre cel lunatic, Iisus a zis: „Aduceți-l pe el aici, la Mine“.

„Și l-a certat Iisus, și demonul a ieșit dintr-însul, iar copilul s-a tămăduit din ceasul acela“. (Matei 17, 18)

Evanghelistul Marcu spune că Iisus a întrebat pe tatăl celui lunatic, despre vremea de când pătimește copilul lui și el a răspuns că din copilărie (Marcu 9, 21). Răspunsul acesta arată că suferința era de multă vreme și deci că era greu de vindecat. De aceea tatăl celui bolnav, a zis: „dacă poți ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi!“ (Marcu 9, 22) arătând prin aceasta îndoiala și puțina lui credință. Iisus i-a răspuns: „de poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede“ (Marcu 9, 23), arătând și cu acest prilej puterea în toate a credinței celei fierbinți. Auzind acestea, „tatăl copilului a strigat cu lacrimi, și a zis; cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9, 24). După cum se vede, cuvintele Domnului l-au adus pe el la căință, pentru împuținarea credinței lui, pe care o avea înainte de venirea la Iisus, căci lacrimile sunt mărturiile acestei căințe. După aceea, povestește același Evanghelist Marcu că atunci când a certat Iisus pe duhul cel necurat, demonul a strigat și mult a scuturat pe cel bolnav, apoi a ieșit dintr-însul, iar bolnavul s-a făcut ca un mort, încât mulți ziceau că a murit (Marcu 9, 26). Sfântul Evanghelist Luca adaugă că duhul necurat a scuturat pe bolnav, când se apropia de Iisus, trântindu-l la pământ (Luca 9, 42). Iisus a îngăduit să se facă aceasta, nu pentru iubirea de slavă, ca să se adune mulțimea de oameni, ci pentru însuși tatăl copilului care, văzând pe demon scuturând pe copil când îl certa Iisus, să creadă minunea care urma să se facă. Evanghelistul Marcu ne spune că Iisus a certat pe duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc, ieși afară din copil și să nu mai intri în el“ (Marcu 9, 25), iar Evanghelistul Luca spune că, după vindecare, Iisus a dat pe copil tatălui său (Luca 9, 42). Iisus a dat pe copil tatălui său, pentru că în timpul când bolnavul era chinuit de diavol, nu era sub stăpânirea tatălui său, ci sub stăpânirea diavolului, care îl chinuia.

„Atunci apropiindu-se ucenicii de Iisus, deosebi, au zis: Pentru ce noi n-am putut să scoatem pe demon?” (Matei 17, 19)

Ucenicii neputând să gonească ei singuri demonul acesta, atunci când tatăl copilului a venit mai întâi la ei și i-a rugat pentru vindecarea fiului său, de bună seamă că au rămas nedumeriți, fiindcă Iisus le dăduse, încă de mai înainte, stăpânire asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată pe ele și să tămăduiască toată boala și toată neputința. Deci nu L-au întrebat de față, nu pentru că se rușinau, ci fiindcă întrebarea era pentru un lucru mare și tainic; pentru aceasta L-au întrebat deosebi. De aici noi învățăm că săvârșirea minunii este împiedicată fie din cauza împuținării credinței și îndoielii celui ce este chemat a face minunea, fie de nevrednicia celui ce cere minunea. Aceasta se adeverește din răspunsul Domnului către ucenicii Săi, căci:

„Iisus le-a răspuns: Pentru necredința voastră! Căci adevăr grăiesc vouă: De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia mută-te de aici dincolo, și se va muta, și nimic nu va îi vouă cu neputință“. (Matei 17, 20)

Sfinții Apostoli nu erau necredincioși, ci numai s-au îndoit că ei vor putea să gonească acest demon puternic. Această credință puțină și rece a lor, Hristos a numit-o necredință. De altfel chiar și tatăl bolnavului, pentru împuținarea credinței lui se făcuse nevrednic de această binefacere. Vedem astfel că Mântuitorul a numit credința lor necredință, fiindcă îndată a adăugat, zicând: de veți avea credință fierbinte, numai cât un grăunte de muștar, veți muta munții din loc în loc, și nimic nu va fi vouă cu neputință. Domnul n-a zis că negreșit vor muta munții, ci că de va fi nevoie, ar putea face chiar și aceasta. Dacă ei însă n-au mutat munții, aceasta s-a întâmplat, nu din cauza că n-au putut, ci pentru că n-a fost trebuință. Deci, învățându-ne Domnul câtă putere are credința cea fierbinte, a arătat mai departe care sunt armele împotriva demonilor, zicând:

„Căci acest neam de demoni nu iese, fără numai cu rugăciune și post“. (Matei 17, 21)

Neamul demonilor nu iese decât numai cu rugăciune și cu post, a spus „Iisus, ca să arate că din toate celelalte fapte bune, numai rugăciunea și postul sunt armele credinciosului împotriva demonilor și că, pentru vindecarea celor ce se îndrăcesc, este nevoie să postească și să se roage nu numai cel ce pătimește, ci și preotul. Deci Iisus Hristos, prin mustrare, a vindecat necredința tatălui copilului, iar prin arătarea celor ce se pot săvârși de o credință fierbinte, a vindecat împuținarea credinței ucenicilor și, prin certare, a vindecat și boala cea drăcească a celui lunatic, arătând și chipul prin care credincioșii pot să gonească pe demoni. După aceea,

„Întorcându-se ei în Galileea, le-a spus Iisus: Se va da Fiul Omului în mâinile oamenilor, și-L vor omorî, și a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte“. (Matei 17, 22-23)

După ce a săvârșit Iisus minunea despre care am vorbit, ieșind din locul acela, cum ne spune Evanghelistul Marcu, s-au întors în Galileea. Acolo El a vorbit ucenicilor Săi despre vânzarea Lui de către Iuda, despre Patima și despre moartea Lui, ca să știe mai dinainte și să nu se tulbure când se vor întâmpla acestea. Fiindcă cele spuse i-a întristat, El le vestește mai dinainte și învierea Lui cea de a treia zi, pentru ca, în felul acesta, să mângâie necazul inimii lor. Precum odinioară sfinții apostoli stăteau cu Tine, Doamne, în Galileea, așa și noi, astăzi, stăm cu Tine în Biserica Ta și pentru puțina noastră credință, ca și tatăl copilului lunatic, strigăm cu lacrimi: ajută necredinței noastre, ca fără bântuiala diavolului, să-Ți slujim numai Ție și să Te preamărim pe Tine, împreună cu Tatăl Tău cel fără de început și cu Prea Sfântul, bunul și de viață dătătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!